Leo Butnaru

leo butnaru




POEME ŞI POEŢI ŢINÂNDU-SE DE MÂNĂ


La nouă dimineaţa,
e Arctica.
(Sylvia Plath)

La unul din poli
pe catedrale de gheţari
unde se află Vaticanul pinguinilor imperiali
papalitatea păpătorilor de heringi argintii-albaştri
acolo mi s-a întâmplat un poem laconic încât
poate fi reprodus şi aici –
(pe creasta unui nor – semiluna
ca o focă de foc
pe vârful aisbergului din tărâmurile unde
exoticele noastre dorinţe
se întretaie cu recea
realitate) – de fapt trecuta şi prezenta zămislire
întâmplându-mi-se la Neptun în dreptul Vilei Stancu unde
marea poartă botniţă şi zăbală de stabilopozi caraghioşi
întinzându-şi pe ţărm balele melanjului de spumă
alge şi meduze lentiloforme
lunecoase simpatico-greţoase
uneori îngogoşate în placente de petrol
suprapuse şi supraexpuse ca năzdrăvăniile din textele
zise dadaist-suprarealiste
comentate de veleitari cu ochii încercănaţi
împupilaţi ca un ombilic dedublat al oboselii şi posibil
începutului bolii de rinichi
şi atunci şi acum mirându-mă cum iată
toatele se leagă în lumea aceasta dacă
liantul este reţeaua liberală a poeziei în care
sensurile circulă în toate sensurile
până fireşte se întâmplă accidentul finalului de poem
sau poate de poet precum în cazul Sylviei Plath care
în rochie albă cu trenă lungă de tul transparent
e mireasa ce zboară peste catedralele gheţarilor
eu unul având impresia că bărbatul ce o ţine de braţ
(exact: ca într-o pictură de Chagall)
e unul din viitorii poeţi români sinucigaşi
ambii
cu picioarele gracile plutind deasupra stranelor
altarelor reci precum scria
condrumeaţa sau poate chiar iubita colegului nostru care
în loc să traverseze Styxul traversează
Oceanul Îngheţat de Nord.


18 august 2002
(Cetatea nu e gata de război, 2003)


DIN VACANŢELE DE LA NEPTUN


Conştient că din partea Cuiva mitul n-ar fi decât o
atitudine politicoasă – dar cu un incert subtext indiferent
la sensul gratuităţii existenţei umane (...creatoare...)
nici eu nu sunt din cei ce ar renunţa la fascinanta poveste (totuşi)
ba invocându-l pe Orfeu craiul purtător de liră ba
comunicând via Internet cu Zeus cârmaciul Olimpului ba
la Neptun în preajma Vilei Stancu dându-i bineţe lui Octavian Paler sau
lui Hermes ce se plimbă pe ţărm prin spuma valurilor ce-i înfloreşte
aripile de la glezne îngreuindu-i-le –
în timp ce inşii goi ce fac plajă
colegii ceva mai tineri i se plâng de lipsa căilor de acces către zei sau
– fie! – barem către muzele lehuze ce au
trandafiri în loc de viscere şi un ironic zâmbet pe buze
(ceva mai departe – un segment de mare căruia i s-a pus botniţă de
stabilopozi (sau... stabilo-plozi?)); adică acolo
printre muze şi hurmuze în preajma Vilei Stancu
se manifestă necesitatea exprimării încât vară de vară
pe parcursul a câtorva amiezi cineva e aproape fericit
nici pe departe gândindu-se că i s-ar putea întâmpla ca
ultimul vers sau cel din urmă poem să-l trăiască fatal într-o
maşină a Salvării care nu va mai avea rost să ajungă la destinaţie
în urmă în exterior rămânând umanitatea debusolată
şi busola deumanizată şi filmul vechi în care aleargă
cele dintâi locomotive cu panaşuri de fum fluierător în
marginea în gingia de arină a pustiului ce îşi aduce până
în preajma metropolelor sfincşii itineranţi ai dunelor în măciniş
(pustiul ce uimeşte şi umileşte cu fascinaţia second hand a mirajelor
şi cu rumoarea nisipurilor – ziceam – dislocate...)...


...astfel că prietene tu Don Herodot al bătăliilor pe tabla de şah
nu-mi mai spune că nu ai încredere în supra(i)realism de parcă
realitatea ne-ar oferi mai multe premise pentru a ne încrede ei...


7.IV.2003
(Sfinxul itinerant, 2004)




ÎN PREAJMA VILEI STANCU


totul palpită
zodiacul îşi roteşte hora greco-superstiţioasă
lentă ca începutul de Sirtakis


de pe pământ ridicându-se, roua
mai adăstă sub reversul frunzişului
sub venele rămurişului, puţin
dar parcă prelungind totuşi ceva – o
durată, o stare, un hazard de prospeţime


năvoade cu nimic sau, poate
cu lumină; mirt pe fruntea sfârâitoare a
după-amiezii; restricţia pauzei de prânz
închide difuzoarele; răscopt
câte un fruct încearcă să zâmbească a râde
câte o libelulă năucă se loveşte de lentilele
ochelarilor de soare
peşti zburători poposesc pe binoclul căpitanului
Olandezului zburător


e timpul intens, condensat al traiectoriilor
peste care strigă muezinii Balcanilor
în paralelismul religiilor guralive


mi-i dor de Balcic şi re-
compun pe nisip harta într-un chip pur geometric
dând din cap a nu cu gestul de da al bulgarilor


un interpret de folclor apăsându-şi peruca pe che-
lie (sună aproape italieneşte: che-
lie...) când înoată prin golfuleţul ocrotit de stabilopozi stu-
pizi, ţinând – cântăreţul – capul ridicat precum
reptilele mezozoicului
şi cârlionţii artificiali îi scapătă peste ochi


sub paravane de plajă – picioare ridicându-se pe rând
în presupusa artă a nudismului
indivizi ce aduc a borne ruginii
sau, din contră, a stâlpi de sare; talie medie, €uro-
peană; realismul plajei nudiştilor
lipsă de tentaţii, ca şi cum vara e
anotimpul emasculaţiei parţiale a populaţiei


ioc stele şi căluţi de mare
ce se mai află doar prin enciclopedii, dicţionare
prin CD-urile entropiei exoticului, dar
şi derizoriului
printre risipirea de nervi a algelor – pescăruşi
cu aripi de tuş ţipă ceva din procesul intentat lui Bau-
delaire


încerc să-mi reamintesc ermetisme/ barbisme
întru a mă convinge că am foarte puţin în comun cu papa-
galii – aversiunea faţă de mulţime; ies din provizoria criptă a
nisipişului, dându-vă astfel, sper (naivul!), o veste oarecum opti-
mistă în această viaţă de permanentă murire prin(tre) nisipăriile uni-
versului-(şi)-versului)... À bientôt!


20 iunie 2003
(Sfinxul itinerant, 2004)

(Aceste texte ii apartin lui Leo Butnaru