Radiografia puterii

Bogdan Creţu


Din 2004, cînd apărea primul său roman, Şotronul. Tălpi, Nichita Danilov pare a fi devenit un romancier impetuos, care, deşi nu se îndepărtează de temele şi atmosfera din poemele care l-au consacrat, publică volume din ce în ce mai consistente. Dintre toate cele patru romane care i-au apărut în ultimii şase ani, cel din 2010, Ambasadorul invizibil, mi se pare cel mai bine articulat, cel mai puternic.

Nu e vorba de o migală a artificiilor narative obişnuite, de un joc atent bibilit al secvenţelor epice. Danilov nu este un romancier care se ambiţionează să concureze realitatea reproducînd-o în tuşe cît mai fidele, ci, dimpotrivă, creîndu-i pliuri nebănuite, fantaste, alternative. Autorul se arată perfect conştient de structura compzită a cărţii sale, pe care o subintitulează „roman în şase tablouri“. Fiecare dintre ele dînd în vileag o altă latură a psihicului, o altă parte întunecată a sufletului omenesc. De aceea, întîmplările, cîte sînt, se vor simple documente în monografierea acestui domeniu fascinant, dar imposibil de aproximat cu instrumentele ştiinţei exacte: psihicul.
„În fond, ce este omul?“

Asta este fascinaţia lui Danilov, în tot ce a scris, de la poezie la prozele scurte şi romane: „în fond, ce este omul?“. Cum se explică un amestec atît de straniu de miracol şi oroare, de sublim şi grotesc, de demnitate şi ticăloşie, de tandreţe şi cruzime? Ce anume decide cum este un om? Ce cheiţe, ce resorturi îl fac să îşi depăşească limitele naturale şi să comită gesturi de o cruzime incredibilă? Răspunsul lui Danilov merge către una dintre marile probleme dostoievskiene: religia, mai precis, credinţa. Lipsit de credinţă, omul se poate deda oricărei fantasme; îşi ignoră condiţia firească şi produce dezastre, forţa sa devine distructivă. Morala neascunsă a primelor părţi ale romanuluiAndroginii este formulată, via Dostoievski, direct: „Lipsa de credinţă naşte monştri. Şi excesul de credinţă la fel“.
De ce apare „teza“ cărţii încă din această primă parte? Pentru că aici avem de a face, aparent, cu oameni obişnuiţi, stimulaţi de un un joc al hazardului să depăşească linia normalităţii în care se înscriseseră pînă atunci şi că comită un anumit hybris. Pe de o parte, doi fraţi folosesc cadavrul părintelui înecat ca momeală pentru anghile, pentru că e vorba de o captură bogată şi extrem de bănoasă. În scurt timp, întregul sat împrumută metoda, iar autorităţile înăbuşă scandalul, pedepsindu-i doar pe iniţiatori. Prin urmare, lipsit de credinţă, omul se arată dispus să profaneze lucrurile sacre. Pe de alta, dintr-un abuz de credinţă, el ajunge la acelaşi rezultat. Din fanatism religios, o sectă a scopiţilor profanează morminte şi practică un comerţ la fel de profitabil cu bunurile astfel cîştigate. Scena înmormîntării unui nenorocit capătă accente burleşti, caragialiene, soţia şi prieteniii apropiaţi fiind dispuşi să-l deshumeze pentru a recupera un bilet de loterie, pe care oricum nu-l mai găsesc asupra sa. Secvenţa este cinematografică, cu personaje memorabile (se reţine Galina, „mama tuturor morţilor“). Iată o altă demonstraţie că, de dragul unor valori futile, omul este capabil să le sacrifice pe cele cu greutate.
Această primă parte a romanului joacă rolul unei bune introduceri în miezul său, care reprezintă o radiografiere a puterii: care este mecanismul său, cum funcţionează ea asupra unor indivizi care nu au cultura politică necesară, ci doar o sete de parvenire care îi vitalizează? Deocamdată, avem documentarea faptului că, odată ce hazardul (se speculează intens asupra acestui factor în roman) îi pune omului în faţă posibilitatea de a-şi depăşi condiţia umilă, el nu ezită să calce pe cadavre, la propriu. Că este capabil să mînjească orice, să batjocorească valorile care îl definesc, să se dezrădăcineze. Ce se întîmplă cînd acest om simte gustul ispititor al puterii?
Patologia lui Lenin

Citim celealte două părţi ale romanului lui Nichita Danilov, intitulate Ambasadorul invizibil şiSosiile şi vedem. Şi de această dată, liantul povestirilor este Evgheni Lein, diplomat care are înţelepciunea de a judeca şi din afara jocului politic mecanismul puterii, presiunea pe care aceasta o pune asupra aluatului fraged al fiinţei umane. El nu este un îmbolnăvit de putere, păstrîndu-şi calitatea de martor. Ştie însă foarte bine ce înseamnă aceasa. Prima lecţie i-o ţine, aparent paradoxal, un şofer de la ambasada statului ex-sovietic la care lucrează. Acesta îi explică tranşant că funcţia nu înseamnă neapărat şi exercitarea directă a puterii: „Ştiţi cum e la ambasadă… Tot ce se vede e doar de faţadă. Adevăratele mişcări se fac pe dedesubt. Diplomaţia lucrează cu aşii scoşi din manşetă. Niciodată nu ştii cu cine joci. Cînd arunci cărţile pe masă trebuie să fii pregătit să vezi şi jocul ce se desfăşoară dedesubtul ei. Mă înţelegeţi? De aceea, niciodată nu poţi afla cine conduce misiunea. Întotdeauna sînt doi ambasadori. Unul vizibil, altul invizibil, care controlează totul. Cel vizibil e doar o marionetă. El se mişcă în funcţie de ce-i dictează celălalt“. Sigur, nu e nimic inedit într-o astfel de teorie, iar dacă ar fi rămas la atît, Nichita Danilov nu ar fi ieşit din zona convenţionalului. Doar că uneltele sale nu sînt cele ale politologului şi nici ale psihiatrului. El nu face aici filozofia istoriei ori teorii despre implementarea ideologiei. Pentru el, aceste scenarii ale puterii sînt simple pretexte pentru a aduce în prim-plan personaje cît se poate de vii.

Printre ele, un oarecare Alexei, caz straniu, de personalitate nelimpezită. Pe de o parte, acesta se crede un fel de încarnare a nefericitului ţarevici Alexei Romanov, ucis de sovietici. Pe de alta, teoriile sale sînt dintre cele mai elucubrante, în ordine strict realistă, presupunînd oculte comploturi universale. După îndelungi tatonări, scrisori, el îi trimite diplomatului un manuscris, intitulat O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor. Soljeniţîn, sigur că da… Acesta este unul dintre cele mai interesante capitole ale romanului. În calitate de martor, deşi cu prezenţă insesizabilă, ca un abur, naratorul, Alexei („Eu, Alexei, eram acolo… Pluteam sub forma unui nor de gînduri în jurul frunţii lui… Cînd oboseam, mă aşezam pe raft…“) prezintă scene din viaţa lui Lenin. Iată-ne intraţi în intimitatea puterii. Avem de a face cu una dintre foarte puţinele tentative din literatura română de a construi personaje pornind de la un prototip atît de cunoscut, încît intimidează. Ei bine, cum este acest Lenin danilovian, urmărit în liniştea biroului, a alcovului, a cărui viaţă privată este atît de atent deconspirată în paginile cărţii? Este un intelectual abulic, devitalizat, lipsit de empatie, care resimte satisfacţii doar la ştirea unor cruzimi ieşite din comun. De pildă, tresaltă satisfăcut la aflarea unei scene de un sadism inutil: cîţiva soldaţi au legat nişte preoţi de aripile unei mori de vînt, pe care au început să o rotească, după care s-au apucat muncitoreşte să spintece burţile prelaţilor, atunci cînd aceştia ajungeau la nivelul lor. „Telegrama relata chinul acestor preoţi, descriind pînă şi faptul că, din pricina vijeliei stîrnite din senin, maţele le-au ieşit din burţile despicate şi s-au încolăcit ca nişte şerpi pe crengile mestecenilor crescuţi în jur...“ Care e reacţia lui Lenin în faţa unei asemenea orori? „Lenin citi întreg pasajul din telegramă, făcînd adnotări pe margine“. E calm, imperturbabil, nimic nu-l impresionează, nimic nu-l mişcă; manifestă un interes aşa-zicînd ştiinţific. Dar urmează: „«De reţinut ideea», scrisese el cîndva“. Şi chiar îşi imaginează „un fel de moară de vînt, ale cărei aripi să reteze capetele înşirate unul după altul pe eşafod“. Singura zonă pe care tortura o sensibilizează este raţiunea. Metodele de tortură, de exterminare se cer îmbunătăţite. Acest Lenin intră clar în zona patologicului. Un om normal nu ar putea exercita atîta putere, lasă să se înţeleagă Danilov. Niciodată istoria nu a stat la mîna unui om normal, doar nebunii, dezaxaţii, sadicii au deci soarta omenirii. Aşa stînd lucrurile, este firesc ca Lenin să se mîngîie cu gîndul („de o cruzime justificată exclusiv estetic“, comentează inspirat Antonio Patraş), de a purta mănuşi din piele de ţar. Mai mult decît atît, execuţia prin împuşcare a familiei Romanovilor i se pare nedrept de... banală. Mintea sa ar fi născocit o metodă mult mai „rafinată“, mai sofisticată. Mai chinuitoare, obligatoriu. Doar puterea pe care o deţine îi dă dreptul la orice. Este acesta un Lenin plauzibil? Dacă îl comparăm cu modelul său real, probabil că nu. Dar nu asta mă interesează. În logica romanului, personajul este perfect justificat. El reprezintă dovada cea mai clară că puterea fură şansele raţiunii de a cenzura pornirile patologice ale omului. Răul şade pitit în toţi oanenii, pare a fi morala acestui roman, puterea doar îl scoate la suprafaţă. Cînd? Atunci cînd nu există credinţă...
„Puterea e ca lepra“

Ultima parte a cărţii,Sosiile, poate fi citită ca o parabolă despre putere. Preşedintele Letinski îi explică subalternului său Kukin ce înseamnă puterea. Exemplul lui e cel mai potrivit. A pornit de jos, fiind un lingău pe lîngă fostul preşedinte – probă obligatorie, se pare. Acum, ajuns în vîrf, se consideră o victimă a ambiţiilor sale. A cîştigat puterea, dar acest lucru e mai curînd un blestem: „Oamenii se schimbă mereu, mereu se pervertesc. Puterea îi stoarce de orice simţămînt. Devin ca nişte cîrpe“. De altfel, el îi livrează sosiei sale şi reţeta acaparării puterii: „Va trebui să-mi creezi impresia că eşti o marionetă, un om de paie, care poate fi manevrat din umbră foarte uşor. Tu însă vei continua să sapi şi, la momentul oportun, o să pui mîna pe putere“. Doar că, atenţionează cel păţit, puterea e un blestem, ea neagă dreptul la normalitate, vertijul ei deformează oamenii. „Cînd vei deţine puterea supremă, fii atent. Cu puterea nu te joci. Devii sclavul ei, cum am devenit şi eu. Puterea e ca lepra. După ce ai fost contaminat nu mai ai scăpare. [...] Te transformi într-o fantoşă umblătoare. În loc să zîmbeşti, rînjeşti. În loc să vorbeşti, începi să urli. Şi te transformi nu numai tu, ci şi toţi ceilalţi care vin în contact cu tine. Nimeni nu rămîne întreg. Cu cît eşti mai hidos pe dinăuntru, cu atît eşti mai iubit“. Cum se explică această lecţie cinică despre putere? Letinski ştie ce e cu el, nu şi-a pierdut discernămîntul; şi totuşi, îi place să se lase în voia acestui joc, deşi ştie că, în final, „cu cît omul e mai inofesniv, cu atît puterea îl transformă într-o fiară“. De ce acceptă omul să devină o fiară? Din acelaşi motiv, putem subînţelege, pentru care nişte bieţi pescari chinuiţi de sărăcie acceptă să folosească cadavrul tatălui lor ca momeală pentru anghile. Chiar dacă miza e mult mai mică, mecanismul este acelaşi. Omul e mereu capabil de astfel de ticăloşii, dacă nu are cimentate nişte repere morale foarte trainice. Iar azimutul moral nu poate fi corect fixat decît prin credinţă. Aceasta cred că este „morala“ dostoievskiană pe care o pot desprinde din scenariile lui Nichita Danilov.
Mogîldeaţa Kant în ţarc
Altfel, ultimele pagini ale romanului aduc în scenă o procesiune grotescă, burlescă, dar şi tristă a unor sosii. Ies la iveală din menajeria preşedintelui Letinski toţi puternicii lumii, de la Moise, la Cezar, Vlad Ţepeş, Petru cel Mare, Napoleon, Lenin, Hitler, Stalin, în ipostaze caricaturale. Puterea aparţine prezentului, dă de înţeles preşedintele, trecutul nu poate decît să-i confirme justificările sumbre şi să i se subordoneze. Doar Ministerul Adevărului lucrează la turaţie maximă. Pe de altă parte, printre sosii se mai numără şi mari înţelepţi, de la Arhimede la Kant şi Cantemir. Imaginea cea mai elocventă este cea a părintelui fundamentării cunoaşterii raţonale: el este o „mogîldeaţă“ care stă într-un „ţarc din plasă de sîrmă ţesut cu ochiuri destul de dese, proaspăt vopsit în alb“. Kant, spune Letinski cu dispreţul faţă de cei contemplativi specific celor ajunşi la putere prin jocuri murdare, nu se pricepea la tras sfori. „Nu se pricepea decît la raţiunea pură.“ Cum se explică această umilire a imaginii marelui filozof al epocii raţiunii? Istoria s-a debarasat, între timp, de raţiune. Locul ei acolo e, în ţarc. „Omul e iraţional!“, decretează Letinski. Şi mă tem că are dreptate. Istoria secolului al XX-lea a demonstrat-o cu asupra de măsură. Cîtă vreme istoria este decisă de indivizi bolnavi de gustul puterii, pentru care politica nu înseamnă decît un şir neîntrerupt de jocuri murdare, de cruzimi demonstrative, de ticăloşii comise cu seninătate, mereu justificate prin scopul menţinerii puterii (care devine un scop în sine), raţiunea devine o Cenuşăreasă căreia i se refuză dreptul la revanşă. Este viziunea unei apocalipse („de carton“, îmi vine să adaug) a bunului-simţ, a valorilor umaniste, clasice, pe care s-a întemeiat marea cultură dintotdeauna. Mai are vreo legătură istoria ultimului veac cu această cultură? Mă tem că nu. În acest fel înţeleg mesajul romanului lui Nichita Danilov.

Roman polifonic, cinematografic în multe dintre paginile sale, Ambasadorul invizibil prilejuieşte o meditaţie pe tema puterii, vizitată în intimitatea ei. Deşi au mai scris-o şi alţii, reiau şi eu verdictul, pe care, de altfel, l-am semnat şi pe ultima copertă a cărţii: Ambasadorul invizibil este cel mai bun roman al lui Nichita Danilov (deocamdată!) şi, nu ezit să o spun, una dintre cele mai remarcabile apariţii din proza noastră de dată recentă.



( acest articol ii apartine lui Bogdan Cretu)