Observator cultural, Nr. 305 / 17-23 februarie 2011


O carte în dezbatere: Viaţa lui Kostas Venetis, de Octavian Soviany

Şerban Axinte , Bogdan Creţu, Alina Purcaru


De unde vine tot răul
autor: Şerban Axinte


Viaţa lui Kostas Venetis de Octavian Soviany suportă mai multe interpretări. E genul de scriere care, prin însăşi natura ei, reactivează în orizontul de aşteptare al cititorilor mai multe vîrste ale romanului. Din acest motiv, există un nivel la care proza de faţă comunică cu multe altele ce i-au servit drept model. Mă refer la o retroconstrucţie a limbajului romanesc ce-şi află motivaţia în găsirea celei mai potrivite structuri prin care să poată fi restituit un anumit gen de real. Prin retro-construcţie nu înţeleg o reîntoarcere la un mod particular de scriere considerat în mod obişnuit depăşit, patrimonizat, ci la o anumită potenţialitate a vechiului ce vine înspre prezent şi îl resemantizează. În acest fel acţionează, la nivelul limbajului, Viaţa lui Kostas Venetis. Iar comportamentul celulei livreşti aflate în multiplicare continuă se răsfrînge şi asupra sensurilor întretăiate sau complementare ale unor poveşti închise unele într-altele ca într-o matrioşcă. Aş putea spune că, din punct de vedere stilistic, acestei cărţi nu i se poate reproşa nimic. Fiecare paragraf e atît de bine închegat şi finisat încît dă senzaţia unui univers lexical şi semantic suficient sieşi. Intensitatea vieţii se simte chiar în tenebrele misterioase ale cuvintelor redescoperite, ca o amintire pătrunzătoare căreia nu poţi să-i înţelegi pe deplin natura.

Voia lui Dumnezeu

Am citit această carte încercînd, într-un fel, să identific originea răului ce sălăşluieşte în fiinţa umană şi în Dumnezeu (după cum se insinuează în mod repetat). Eroul Kostas Venetis traversează toate ipostazele decăderii morale. Şi o face aproape metodic, nevrînd parcă să lase nimic neexplorat, necunoscut. E un fel de asceză întru împlinirea păcatului absolut. Interesant este că „spiritualitatea“ răului la care se ajunge se îngemănează cu reversul ei. Şi asta nu doar în virtutea faptului că binele şi răul formează împreună întregul. E ceva mai mult de atît. Se sare în afara psihologiei comune, fără însă a se ajunge la psihologia criminalului, pentru că nu ar fi însemnat cu adevărat o ieşire din banalitate. E ales un drum lateral. E luat din natură un individ ale cărui date primare contravin firescului. Cel puţin aşa se mărturiseşte protagonistul: „Există zgîrciţi şi risipitori, oameni pizmăreţi şi oameni trîndavi, oameni mîndri şi oameni lacomi, hoţi şi ucigaşi, beţivi şi curvari, fiecare născîndu-se cu mai multă aplecare spre un anumit păcat, şi numai Dumnezeu ştie de ce se întîmplă aşa. Iar atunci cînd ne strîmbă nu ne strîmbă la fel, menindu-ne feluri deosebite de strîmbătate, chiar dacă unii sînt mai strîmbi decît alţii. Eu, Kostas Venetis, sînt mai strîmb decît tine, Nemţoaico, dar nu mă găsesc vinovat pentru strîmbătatea mea, căci cu ea m-am născut, aşa după cum alţii se nasc orbi, muţi sau ologi, tot după voia lui Dumnezeu“.
În baza credinţei că toate lucrurile lumii vin de la Dumnezeu, are loc o descătuşare morală, o libertate de a fi împotriva naturii sub alibiul absenţei liberului arbitru. De mai multe ori apare pe parcursul relatării avertismentul că tot ceea ce se povesteşte pentru a rămîne undeva scris reprezintă, în fond, o întrepătrundere a două vieţi, una trăită, cealaltă visată: „unele din lucrurile pe care ţi le povestesc s-au petrecut poate cu adevărat, altele doar în vis şi-n închipuire. Fiecare dintre noi are o viaţă visată şi o viaţă trăită, între care nu trebuie însă să facem nici o deosebire, căci în faţa lui Dumnezeu, păcatul cu gîndul ori visul şi păcatul cu fapta sînt una“. Viaţa visată nu pare o alternativă la real. Este o împlinire a acestuia. Acel ceva ce dă coerenţă iraţionalului, restabileşte cauzalităţi întrerupte, regăseşte motivaţiile spulberate ale unor acţiuni atroce.

De la purgatoriu la infern şi retur

Pentru că, „după ce carnea putrezeşte în adîncul pămîntului, iar sufletul se reîntrupează într-un alt corp“, rămîne povestea, cititorul este invitat să urmeze firul a numeroase istorii care, deşi aparţin unor protagonişti diferiţi, seamănă între ele destul de mult. Explicaţia ar putea fi aceea că, indiferent de felul în care le este conturat destinul, eroii nu pot evada din nişte şabloane existenţiale determinate de cei care deţin puterea. Şi tiranii seamănă leit unii cu alţii. Dinamica romanului se hrăneşte, practic, din toate eschivele, îndîrjirile, capitulările, speranţele, constrîngerile trăite pe drumul de la purgatoriu la infern şi retur. Poate că depinde într-o măsură mult prea mare de toate acestea. Răul, oricît de spectaculos ar fi el, dacă se multiplică la nesfîrşit şi prin modalităţi similare, ajunge să fie, dacă nu banal, cel puţin monoton şi uşor neveridic. Romanului îi lipsesc gradaţia, pulsul neregulat şi doza de imperfecţiune care să-i mai diminueze din livresc. În ceea ce-i priveşte pe protagonişti, cu excepţia eroului principal şi a altor cîteva figuri pasagere, majoritatea celorlalţi par conturaţi şi individualizaţi doar examinaţi fiecare în parte. Împreună ei nu fac decît să se repete şi să-l repete pe Kostas Venetis. Mai există o serie de personaje ce nu par a fi oameni vii, ci funcţii. Şi-l amintesc aici doar pe beizadea Mihalache. Nu acelaşi lucru se poate spune însă şi despre călăul Pierre Jouenne. Discursul său, scurt şi concis, dezvăluie sinteza dintre un modus vivendi singular, controversat, damnat şi mentalitatea unei epoci aflate aproape de crepuscul. Şi povestea sa nu se uită uşor. Minusurile semnalate pot fi puse însă pe seama stilisticii valoroase în sine, care, totuşi, uniformizează şi acolo unde ar fi trebuit lăsate reliefurile mai abrupte.

Cercurile infernale ale fiinţei

Miza cea mai importantă a romanului are legătură cu deja amintita „spiritualitate“ a răului ce primeşte pe parcursul desfăşurării narative valenţe complexe (complementare sau contradictorii, în funcţie de situaţie). Confesiunea, mărturisirea păcatelor de moarte pot duce la iluminare. Dar la aceasta nu se ajunge doar după o despovărare religioasă, ci în urma unui proces de clarificare interioară. Astfel, faptele sînt transferate din istoria personală, din gînd şi din vis în ficţiune. Povestea trebuie lăsată apoi să lucreze în oameni ca un medicament. Pentru că ea este spiritualitate şi cunoaştere deopotrivă. Dacă răul pătrunde în lume prin om, acesta poate să-l convertească prin povestire şi să-l restituie lumii. Cercurile infernale ale fiinţei (picioarele, pîntecele, inima, capul) – fiecare în parte surprinse la modul metaforic şi simbolic în capitole distincte – sprijină ultimul cerc, coroana: „cred că am înţeles în cele din urmă povestea lui Kostas Venetis. Mi-am amintit despre cercul care se învîrte înainte şi înapoi şi am priceput că totul se face în lume prin lucrarea celor zece puteri care izvorăsc din Cel Nesfîrşit, binecuvîntat fie-i Numele. Iar omul e alcătuit tot din aceste puteri: în picioare e Temelia, Slava Pămîntească – în pîntece. Lumina – în inimă, Coroana Sfinţeniei – în creştetul capului. […] Cercul e prins între cele două mîini ale lui Dumnezeu: mîna care apucă şi mîna care sloboade. Cuvîntul pleacă din gura lui Dumnezeu, e spînzurat pe Crucea Materiei şi se întoarce apoi în gura lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi purcede din Spirit şi se întoarce în Spirit. Iar rotirea cercului – de la Coroană la Temelie şi înapoi – e zugrăvită amănunţit pe Arcadele Majore ale Tarotului“.
Viaţa lui Kostas Venetis de Octavian Soviany este o carte care se reţine. Şi asta în ciuda minusurilor semnalate. Este o dovadă în plus că genul romanesc continuă să se reformeze chiar şi atunci cînd, în aparenţă, nu face decît să revină la formele sale iniţiale.




O viaţă care capătă sens mutată în carte
autor: Bogdan Creţu
Puţine lucruri din opera de pînă acum a lui Octavian Soviany anunţau un roman de calibrul şi turnuraVieţii lui Kostas Venetis. Ceea ce atrage atenţia mai întîi de toate în carte sînt imaginaţia epică, apetitul pentru poveste al autorului. Sincer, nu credeam că Octavian Soviany ar avea răbdare, resurse şi „oase groase“ pentru a construi un roman atît de epic, doldora de istorii şi de evenimente.

La o primă vedere, e vorba de un roman biografic în cel mai pur înţeles al termenului: strategiile, liantele dintre episoade, artificiile sînt minime. Din cînd în cînd, povestea protagonistului se intersectează cu poveştile altor personaje în modul cel mai firesc. Ramele naraţiunii sînt şi ele mai curînd convenţionale decît funcţionale: autorul vorbeşte despre un manuscris descoperit, pe care nu face decît să-l traducă; textul propriu-zis este povestit de Kostas, aflat pe patul de moarte, şi scris de tînărul său amant (care introduce şi unele pasaje privitoare la daravelele sale), dar permanent verificat de cel care îşi deapănă cursul vieţii. Procedeul e vechi, dacă ne gîndim că memoriile lui Marco Polo au fost scrise, de fapt, de către colegul de celulă, autor de romane de curte, Rustichello da Pisa. Doar că, de data aceasta, Kostas revede manuscrisul, îl modifică, îl supraveghează, avertizîndu-şi necontenit ucenicul să nu modifice nimic şi să nu pună nimic de la el. Mai mult decît atît, Kostas îşi simte sfîrşitul foarte aproape şi face orice să îl amîne pînă cînd va termina de povestit istoria vieţii sale. Altfel spus, pînă cînd viaţa sa va deveni o carte. De ce este atît de important acest lucru? În faţa cui are de dat seama acest personaj căruia nici un viciu nu i-a fost străin? Se simte vinovat faţă de cineva? Are remuşcări, are conştiinţa încărcată? Nu, o spune el însuşi: „Nu mă căiesc petru nici una din faptele pe care ţi le voi povesti“.

Şi atunci? Viaţa sa ascunde o anumită filozofie, care nu este plauzibilă atunci cînd este rezumată sec, fără argumente. La început, ai impresia că personajului îi plac paradoxurile şi tinzi să nu acorzi mare importanţă unor replici care capătă greutate ulterior, prin repetiţie, pe parcursul romanului. De pildă, Kostas Venetis, ajuns, după cum consideră, la vîrsta înţelepciunii, crede în necesitatea răului. Toate există prin voia lui Dumnezeu, care a creat „şi trandafirul, şi şarpele“. Cei care comit răul o fac tot prin dispoziţie divină, căci şi de rău este nevoie în lume, pentru a pregăti un bine mai mult sau mai puţin iluzoriu. De aceea, fidel acestei credinţe dualiste, asemănătoare pînă la un punct bogomilismului şi altor gnoze medievale, Kostas Venetis este împăcat cu sine: el ştie că răul în slujba căruia şi-a pus întreaga viaţă face parte tot din planul lui Dumnezeu; mai ştie şi că „strîmbătatea“ lui din naştere, pe care o evocă atît de des, nu a fost alegerea sa, ci a fost înscrisă, prin voinţă divină, în datele destinului său. „Să nu crezi că vreau să mă fudulesc cu păcatele mele“, îi spune el la un moment dat scribului, „căci păcatele – ca şi faptele bune – vin de la Dumnezeu, iar noi nu sîntem decît uneltele Sale, cu care El săvîrşeşte răul şi binele, după o judecată de nepătruns pentru minţile omeneşti.“


Aşa se face că romanul, deşi urmăreşte cronologic etapele vieţii protagonistului, nu este structurat în funcţie de aceste evenimente, ci capătă o turnură simbolică, realizînd un fel de categorisire a păcatelor: capitolele se intitulează „Picioarele“, „Pîntecele“, „Inima“, „Capul“, „Coroana“, trimiţînd la vicii specifice, de la cel al sexualităţii la ură, trufie, sete de putere, crimă ş.a.m.d. Prin urmare, nu avem de-a face cu o banală biografie, ci cu una exemplară, simbolică, paradigmatică.
Biografia unui om căruia nu-i e străină nici o formă a răului
Atunci cînd îşi derulează firul vieţii, Kostas încearcă să păstreze o distanţă igienică faţă de propriile experienţe: nu se judecă, nu se învinovăţeşte şi nu se dezvinovăţeşte, nu se menajează şi nu încearcă să îşi justifice în vreun fel faptele. Pur şi simplu, le prezintă aşa cum au fost, considerînd că logica destinului său nu îi aparţine. Adevărul e că biografia acestui personaj este una ieşită din comun. Viaţa lui Kostas Venetis este, dincolo de înţelesurile simbolice pe care le voi decripta, un roman picaresc, de aventuri, colorat cu de toate, de la dorinţe ilicite la violuri, crime, revoluţii, trădări, fugi, comploturi, iubiri nepermise şi împreunări împotriva firii. Totul începe cu o copilărie dominată de figura perversă a mamei, fire bărbătoasă, nemulţumită de soţul efeminat pe care i l-a hărăzit protectorul cel bogat căruia i-a fost ţiitoare.

Ura faţă de femei a lui Kostas Venetis de aici porneşte: el va vedea în fiecare femeie figura mamei pe care a urît-o atîta. Ce e drept, aceasta împinge ticăloşia pînă acolo, încît se joacă cu simţurile adormite ale puberului, pe care le stîrneşte într-un joc grotesc, incestuos. Momentul în care mama îşi dezveleşte, în faţa copilului speriat de propriile dorinţe, sexul marchează smulgerea lui Kostas din copilărie. De acum, naivitatea nu mai este posibilă, de acum, orice dorinţă devine păcătoasă. Inima adolescentului îngheaţă şi din trufia sa răsare mereu ura: cea care îl face să-l ucidă pe turcul Mustafa şi care, de acum încolo, îi va dicta relaţiile încordate faţă de ceilalţi. Două sînt trăsăturile de caracter ale grecului Kostas Venetis: trufia şi ura permanentă faţă de toată lumea. Cum mama l-a schilodit sufleteşte, cum peste tentativa erotică eşuată cu micuţa Kiva nu poate trece, cum amintirea sexului putrezit al Iepuroaicei (o femeie bolnavă, cu mulţi copii) nu îl părăseşte, tînărul devine convins că femeia este cauza răului în lume şi capătă o ură grea faţă de ea. Mai tîrziu, în toate femeile pe care le va urî sau le va ucide, de la cîrciumăreasa Frosa la servitoarea Marcelline sau la contesa von Andrassy, îşi va urî şi ucide, de fapt, mama. Aşa stînd lucrurile, homosexualitatea sa este absolut explicabilă. Kostas nu se simte vinovat pentru acest lucru, chiar dacă experienţele pe care le cunoaşte (trece prin patul unor turci, de la blîndul Yussuf la scîrbavnicul Fatih-Efendi, devine amantul efeminatului Manoil, secretarul boierului-diavol Mihalache, apreciază brutalitatea lui Leon, dar şi frigiditatea arhiducelui Imperiului Habsburgic, Rudolf) sînt de un grotesc în stare să zdruncine sensibilitatea oricărui cititor. Pentru Kostas Venetis însă, nu e vorba de o alegere, ci de un blestem. Senzualitatea sa, ca şi silueta apetisantă, îl transformă fie în victimă, fie în fiinţă adorată. Doar că el nu poate simţi nimic pentru nimeni, avînd inima împietrită pe vecie. Iar atunci cînd e aproape de pasiune, devine crud şi răzbunător.
Pactul faustic

Crimele iniţiale, răzbunările sale, ura faţă de ceilalţi sînt un răspuns dat unui destin care nu i-a lăsat posibilitatea de a alege. Totul pare să capete un sens odată cu intrarea în rîndul armatei de slujitori ai boierului Mihalache. Doar că acest misterios boier chior, amic şi, totodată, duşman al lui Cuza, cu iscoade peste tot, nu este un simplu intrigant, ci pare a fi un membru important al unei organizaţii secrete, oculte, a unei frăţii cu braţe întinse în toată lumea, care pune la cale revoluţii şi care intenţionează să schimbe lumea din temelii. Mai mult decît atît, boierul Mihalache pare a fi Diavolul însuşi. Aşa vorbeşte, aşa este descris. Atunci cînd cîştigă partida de cărţi cu tînărul Kostas Venetis, el îi spune franc că îi va lua în stăpînire inima, după care îl înfierează cu semnul său, steaua în cinci colţuri, urmînd să aibă putere deplină asupra sa. Tot ce va face de acum încolo Kostas va fi cumva pus la cale de boierul cel chior. Acesta propovăduieşte o religie a răului şi se declară în slujba unei puteri „care săvîrşeşte răul în numele binelui ce va urma după rău, năruieşte pentru ca să poată zidi, înrobeşte ca să poată apoi slobozi şi pregăteşte războiul pentru a înscăuna Pacea de o mie de ani“. După cum se vede, el este iniţiatorul lui Kostas, pe care îl convinge prin frică, prin puterea sa nelumească de a paraliza voinţa celuilalt. Cuvintele sale sînt categorice şi întorc pe dos evangheliile: „Nu vei cunoaşte alt dumnezeu decît pe mine care spun «urăşte-ţi aproapele», care poruncesc să minţi, să furi, să ucizi şi să te lepezi de Dumnezeul celor nevolnici“. Intrat în acest joc, vînzîndu-şi, din trufie, sufletul, pe care oricum nu pune mare preţ, Kostas Venetis ajunge în mijlocul unor mişcări anarhiste ba la Paris, ba la Viena, parcurgînd un drum semănat cu desfrîu şi crime, jucînd un rol care nici lui nu i se pare foarte limpede. Şi nici nu este, pentru că din toate acţiunile sale nici una nu pare a fi hotărîtoare. Diavolul cel chior pare a-l pune la încercare în vederea unei misiuni importante, care se tot amînă. Uneori se simte un răsfăţat, alteori un blestemat, dar îşi vede de amorurile sale sodomiste şi ratează mereu şansa de a deveni erou. Chiar unul în slujba unei cauze ale cărei rădăcini nu îi sînt desluşite. Abia către final, cînd este închis într-un ospiciu pentru a fi protejat de acuzarea de crimă, apare beizadea Mihalache, care îi devoalează cîteva idei ce ţin de un program utopic: după un război cum n-a mai fost vreodată, toţi oamenii vor scăpa de sărăcie, se va instaura „împărăţia belşugului“, dar prin asta ei vor deveni controlabili. Pecetea răului va lua locul semnelor sfinte. „Vom înlocui simbolurile religioase cu falusul şi dragostea de aproape cu prostituţia.“ Sigur, totul seamănă cu programul de controlare a fiinţei prin satisfacerea necesităţilor primare, pe care îl cunoaştem din Noi sau Minunata lume nouă. Diavolul ştie că, dacă îi promite omului bunăstarea, îi poate obţine foarte uşor sufletul. Poate fi citită aici o aluzie la consumismul zilelor noastre, dar nu aş insista prea mult asupra acestei piste.
Un final provizoriu
Aici îşi încheie Kostas Venetis povestea vieţii. După care smulge pana din mîna iubitului şi se apucă frenetic de scris. În cele din urmă, dispare fără urmă, iar novicele descoperă manuscrisul sub un pod. Să nu uităm: grecul îşi deapănă povestea la 30 de ani după evenimentele narate. Prin urmare, e doar o parte a vieţii sale, poate nu cea mai importantă. Ce s-a întîmplat între timp, de vreme ce Kostas se află în Veneţia, grav bolnav, hăituit de autorităţi, cîştigîndu-şi traiul ca scamator, nu ştim. Mie unuia, acest final mi se pare hazardat. Sau accidental. Sau provizoriu. „Din orice poveste care se termină se naşte mereu o altă poveste“, sîntem avertizaţi în final. După care aceeaşi voce a ucenicului încheie cartea astfel: „Cine ştie, poate Kostas Venetis n-a murit niciodată“. Prin urmare, o continuare e oricînd posibilă. Şi chiar de dorit. Ce e drept, aşa cum e construit romanul, el se putea încheia cu cîteva zeci de pagini mai devreme sau mai putea îmbogăţi şirul aventurilor cu alte cîteva. La nivel de construcţie, nimic nu ar fi diferit. Destinul lui Kostas Venetis ar fi fost acelaşi, căci el nu vrea să fie unul plauzibil în logica istoriei de secol al XIX-lea, ci credibil la nivel simbolic, ca personaj care săvîrşeşte cam toate păcatele capitale şi totuşi nu devine un monstru.

Kostas Venetis nu e un personaj negativ. Toată povestea sa ascunde o mare tristeţe: aceea a omului care nu mai e stăpîn pe propriul destin şi care nu este responsabil pentru metehnele sale. E o anumită fatalitate care îşi pune amprenta asupra acestui grec trufaş, crud, desfrînat, răzbunător, dar nefericit, teribil de nefericit. O nefericire pe care speră să o răscumpere transformîndu-şi viaţa într-o carte.


Cît despre stilul romanului, ar fi multe de spus. Mă mulţumesc să precizez că e vorba de o manieră a aluviunilor groteşti, poetice, exotice, care frapează ochiul, dar dau culoare şi mai ales ritm lecturii. Numele lui Eugen Barbu a fost corect invocat, doar că aici epicul este mult mai viguros decît în Princepele sau Săptămîna nebunilor. Estet cu vechi state, Octavian Soviany nu se dă în lături să creeze scene de o cruzime care uneori frizează patologicul, descrise însă cu un calm placid: dacă aşa este lumea, de ce să ne mai mirăm, pare a spune el. Şi totuşi, uneori impresia este de abuz: prea sînt toate personajele dereglate, perverse, prea se dedau fără să respire la „pidosnicii“ (termen care revine sufocant în roman, obsesiv chiar). Nu e loc de fiinţe luminoase, naive, pur şi simplu bune în lumea lui Kostas Venetis. De ce? Pentru că este o lume care slujeşte răul în numele unui bine iluzoriu.

Oricum, Viaţa lui Kostas Venetis este un roman care îşi ţine în priză cititorul de la prima la ultima pagină. Are ritm, are poveste, are suspans, are şi morală. Octavian Soviany a devenit un prozator de calibru. Care, sper să nu mă înşel, nu a scăpat de fantoma lui Kostas Venetis.



Despre demoni, în răspăr
autor: Alina Purcaru

Pentru cei care preferă lucrurile clare şi descrierile precise, Viaţa lui Kostas Venetis, romanul lui Octavian Soviany, suportă nenumărate etichete: îl poţi vinde ca roman de aventuri, ca roman de formare, ca un nou catehism al decadentismului şi estetismului, în răspăr cu aerul timpului, în fine, ca roman istoric, ezoteric, ocult şi chiar ca roman apocaliptic. Pentru cei care caută suspans, mister, un pic din teoria conspiraţiei, plus intrigă în care ar pica bine un strop de religie, şi asta se poate. Nici cititorii care vînează romane de atmosferă, senzualitate, subtilităţi psihologice (şi textuale) sau, dimpotrivă, realism gros, sordid, cuplat cu un erotism violent şi asprimi ieşite din cadenţa celor 1001 de nopţi, nu vor termina cartea nesatisfăcuţi. Atît de densă, de just cîntărită şi de bogată e istoria acestui personaj pe care Soviany îl propune, încît să încerci să găseşti argumente care i-ar recomanda romanul în fiecare dintre felurile enumerate mai sus ar însemna să-i dedici un studiu, şi nu o recenzie.

Povestea lui Kostas Venetis, bătrîn picaro nărăvit în rele, începe (însă numai pentru cititor) în Veneţia. Aici, trăindu-şi ultimele clipe, slăbit, dar prin nici un gest mai blînd ca-n alte dăţi, îşi povesteşte, asemenea unei Şeherezade epuizate, păţaniile de-o viaţă. Cel care le ascultă şi le notează cum poate mai precis e tînărul său amant, pentru ale cărui gene lungi e alintat „Nemţoaica“. Prin gura unui păcătos şi prin fraza tremurată a unui adolescent şovăielnic, cititorul e transportat din Veneţia tocmai într-un sătuc uscat de lîngă Thessaloniki, locul naşterii lui Kostas, şi, de acolo, odată cu drumurile şi crizele acestuia, în Istanbulul toropit de păcate, în Bucureştiul din timpul domniei lui Cuza-Vodă, în Viena decadentă, în Parisul revoluţionar şi în Veneţia unor ultime imprecaţii şi sulfuroase prevestiri.
Crezul unui păcătos

Mărturisirea, căci mărturisire este lunga şi agitata biografie a lui Kostas Venetis, sodomit trecut prin cele mai atroce probe ale răului şi ale cruzimii, e cea a unui damnat desăvîrşit în rău, practicant juruit pe viaţă unei liturghii negre. Avem însă în faţa ochilor, chiar scrisă cu catran şi pucioasă, mărturia de credinţă a unuia care, vîndut Întunericului, din trufie şi porniri faustice, e de la început şi rămîne pînă în ultima clipă conştient de locul pe care îl ocupă într-o ordine desăvîrşită a singurului Dumnezeu, „care risipeşte spre a aduna, dezbină ca să unească şi distruge pentru a zidi“.

Unealtă a răului, indispensabilă roţii divine, Kostas Venetis se încumetă la un destin al cărui combustibil e duhul trufiei şi se struneşte să facă răul nu din slăbiciune, ci asumat, ca parte din propria natură, diferită de gloată. Nu din neştiinţă, greşeală ori nevolnicie, ci din propria voinţă călită prin imperative nietzscheene şi trecută prin orgoliu superior: „Cei mai mulţi oameni săvîrşesc răul din slăbiciune“, cugetă Kostas. „Răul din slăbiciune e răul care vine din pîntece. Cei puternici săvîrşesc un altfel de rău, răul care vine din minte, unde sălăşluiesc duhul trufiei şi duhul slavei deşarte. De asta sărăcia cu duhul e mai bună decît deşteptăciunea, iar cel care ştie să-şi smerească mintea are stăpînire asupra păcatului. Dar sărăcia cu duhul şi smerenia vin de la Dumnezeu, aşa după cum trufia tot de la Dumnezeu vine, pentru că unii trebuie să fie smeriţi şi alţii trufaşi, iar cercul se mişcă înainte şi înapoi.“

O coborîre în infern care ascunde şi relevă, printre rînduri, o cale atroce, care, oricît de infamă, tot la credinţă duce. Povestea lui, ireverenţioasă, provocatoare, adevărată asceză pe calea păcatului, are forţa unei hagiografii, scrise însă cu devoţiune eretică, blasfemiatoare, dar nu mai puţin ardentă. Aşa ar putea fi introdus parcursul rătăcirilor lui Kostas, care, din sătucul unde babele bisericoase îl cred atins de graţia divină, ajunge, prinzînd gustul păcatului, pînă în Parisul zguduit de comploturile anarhiştilor sau în Viena roasă deja de umorile exceselor care-i anunţă sfîrşitul, şi, odată cu el, crepusculul care va învălui întreaga Europă la sfîrşitul de secol al XIX-lea.
Un cavaler al Apocalipsei

Kostas Venetis e vestitorul acestui crepuscul şi unul dintre damnaţii purtători de aripi negre care vor întuneca orizontul unei Europe de mult în derivă, iar lucrarea la care se juruieşte Venetis e una a distrugerii, cu scopul unei noi zidiri. Însemnat cu pecetea de beizadea Mihalache, personaj misterios, de groaza căruia tremură tot Bucureştiul, leit încarnarea Diavolului şi cap de reţea al unei conspiraţii secrete, menite să sfarme ordinea vechii lumi, Kostas se lasă racolat în armata obscură a celor care vor împlini teribila profeţie: „Un mare război e în pregătire“, spune beizadea Mihalache. „Copiii se vor ridica asupra părinţilor, tatăl îşi va sugruma fiul şi îşi va necinsti fiica, femeia se va răzvrăti împotriva bărbatului ei, săracii se vor ridica asupra bogaţilor şi o împărăţie asupra alteia, tronurile împăraţilor se vor prăbuşi, vor fi răscoale şi revoluţii, foamete şi mare vărsare de sînge. La pregătirea acestui război – după care vor domni Pacea de o mie de ani şi împărăţia dreptăţii-trudeşte pe ascuns, aşa cum ţi-am spus, o mare mulţime de oameni: de acum te numeri şi tu printre ei, sortit fiindu-ţi să lupţi, sub poruncile mele, împotriva rînduielii de astăzi pentru a aduce rînduiala de mîine şi să sapi la temelia zidirilor pentru a pregăti o nouă zidire.“
O liturghie neagră şi o lume nouă, pe dos

Cum tot romanul e construit pornind de la o matrice răsturnată, à rebours, în stilul fixat, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, de J.K. Huysmans, patriarh al tuturor decadenţilor care i-au urmat, şi acest personaj întunecat, hotărît să zguduie ordinea lumii, e opusul unui arhanghel bine-vestitor, iar profeţiile lui anunţă răsturnarea credinţei pe care s-a sprijinit lumea creştină: „Îndrăzneşte!“, îl îndeamnă pe Kostas, discipol al unei învăţături răsturnate. „Eu am biruit în mine glasul Dumnezeului vostru, spînzurat de un lemn, căci acela e Dumnezeul celor bicisnici. O nouă religie îl va aduce în loc de Dumnezeul robilor pe Dumnezeul stăpînilor, în loc de Dumnezeul iertării pe Dumnezeul neîndurării, în loc de Dumnezeul făcătorilor de pace pe Dumnezeul făcătorilor de război.“

Monologul „negru“ al acestui inginer al unei noi lumi, care-şi întoarce faţa de la morala creştină, îl atrage şi îl scîrbeşte pe Kostas, care trebuie, pînă la urmă, să-l primească pentru a împlini ceea ce este de împlinit. Parcursul evoluţiei lui e străbătut, de la un capăt la altul, de însemne ale religiosului, şi romanul, ridicat pe o structură ezoterică, evidentă la simpla citire a titlurilor de capitole, o oglindeşte cu fidelitate. Este o carte în care matricea de bază se regăseşte la toate etajele şi condensează un adevăr profund al păcătosului Kostas: credinţa, certitudinea că, deşi e o făptură strîmbă, înăcrită de rău, rămîne o făptură a lui Dumnezeu, „care cu o mînă apucă şi cu una sloboade“.
Pelerinaj printr-o Europă fanată

La acest nivel, al meditaţiei de natură religioasă, cu o problematică a binelui şi a răului investigată prin optica subversivă a excesului, prin practica pariului eretic, iconoclast, care riscă apostazia, cartea lui Octavian Soviany îşi provoacă cititorul la acelaşi tip de meditaţie, tentîndu-l, în acelaşi timp, la o lectură-viteză, graţie rezervoarelor doldora de încrengături, de întîmplări şi de istorii adiacente pe care i le oferă din belşug. Şi cu toate astea, romanul nu se frînge şi nu riscă nici o clipă să se prăbuşească sub greutatea propriei încărcături. Întîmplările care alimentează firul principal, al pelegrinărilor lui Kostas prin fel de fel de lumi şi medii, curg firesc, povestite într-o limbă arhaică şi spumoasă, care nu sună străin, care nu pune distanţă. Nimic din ambiţia creatorului de atmosferă pe care-l simţi hipnotizat de abisul în care coboară să recreeze şi să pună în faţa cititorului o lume cum nu mai există azi. Ai mai degrabă impresia că autorul, cizelînd acest roman (în care a turnat şi documentare istorică, şi detaliu de epocă, şi o limbă care să le lege organic pe toate), a plonjat, asemenea bătrînelor scufundătoare japoneze, căutătoare de perle, şi n-a adus la suprafaţă nimic altceva.
Nimic nu se termină niciodată

Există totuşi un capăt de poveste care rămîne suspendat: aventurile Nemţoaicei, amantul-scrib, care, pe măsură ce umple foile şi ne intermediază gîndurile lui Kostas, în nopţi de nesomn, intră, la rîndul lui, în încurcături. Cum înţeleg că romanul e parte dintr-o trilogie care îşi aşteaptă finalul, ceea ce începe să trăiască şi să descopere tînărul sodomit într-o Veneţie care colcăie de suspiciuni şi pericole, rămîne, fără să ştirbească nimic din efectul final al acestei cărţi, ca o promisiune pentru o alta.

Acest roman şi acest personaj amintesc, însă, de o încărcătură aparte prin care o poveste ar trebui să trăiască, urmînd alte legi decît ale hazardului cotidian, şi mai amintesc de un tip de suspans a cărui finalitate trimite la alegeri esenţiale, iarăşi lucruri cu care te întîlneşti rar. Construcţia, atenţia, grija cu care avansează istorisirile, cînd magmatic, cînd alert, sînt iarăşi calităţi care ţin de disciplina unui artizan. Ceea ce, în general, e denunţat ca estetism gol lui Octavian Soviany nu i se poate reproşa: nu e steril, nu e contrafăcut, nu e devitalizat. E, pe rînd, problematic, real, complicat, firesc, abscons şi transparent în doze care se echilibrează şi dau formă unui text bătut cu migală, asemenea unei tapiserii. Una din care ai mereu senzaţia că poate coborî oricînd, să te strîngă de gît, cine ştie ce exaltat din categoria demonilor lui Dostoievski.


Octavian Soviany
Viaţa lui Kostas Venetis
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 416 p.