Un cuvânt aparte ar merita „Un american la Chişinău” de Dumitru Crudu, exemplu unui altfel de lăutărism decât cel liricoid şi etnografic, unul de extracţie mai nouă, minimalistă, mimetic, cu trimiteri la marginalitatea unei subculturi cu intenţii (aş zice, mai degrabă pretenţii) de autenticitate. Dumitru Crudu scrie uşor, iar în primele 70 de pagini se întrezăreşte chiar lecţia bine asimilată a prozei lui Joyce. Mai departe însă naraţiunea o ia razna în urma întâmplărilor, tot mai penibile şi mai aleatorii: sex, beţii, vome fără de capăt, care spre sfârşit devin un fel de tic al cărţii, personajul vomită deja şi după mâncare. Vagabondajul, care la Jack Kerouac, maestrul nedeclarat al lui Dumitru Crudu şi al altor autori contemporani (a se vedea romanul acestuia „Drumul”) însemna expresia unei eliberări de etichetele sociale închistatoare, aici e doar un motiv de a răsuci într-o veselă somnambulie un fir narativ pestriţ, cu noduri şi cârcei la tot pasul, fără cap şi fără coadă. Autorul trage mereu un fir din mai multe caiere odată, părându-i-se că îmbină materiile fine cu cele grosiere într-o torsătură autentică, fără să observe că el trage fără întrerupere, până la saţietate, doar scame şi fum.
Andrei ȚURCANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu