Paul Cernat
(Observator Cultural)

Break on through to the other side
Andrei DÓSA - Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit

Debutul lui Andrei Dósa (n. 1985) a atras, pe drept cuvînt, atenţia comentatorilor care urmăresc şi filtrează critic „noile intrări“ în clasamentele poeziei tinere autohtone. Absolvent de Studii Economice, dar şi al unui masterat în… Litere la Braşov, fostul membru al clubului de scriere creatoare „Lumina de avarie“ face, într-adevăr, diferenţa printr-o sinteză – foarte personală – a sensibilităţii (post?)douămiiste şi printr-o intensitate interioară neobişnuită, de voltaj psihic deopotrivă comprimat şi exploziv. Într-o cronică altminteri excelentă, Alex. Goldiş consideră că apariţia în speţă vine pe fondul unei „crize de debuturi semnificative din ultimii ani“.

Cred, dimpotrivă, că ultimii ani au adus în poezia noastră o serie semnificativă (chiar dacă nu neapărat inflaţionară) de nume notabile, cu formule foarte diverse: de la Vlad Moldovan la m. duţescu, de la val chimic la Bogdan Lipcanu, de la redebutatul Ionuţ Chiva la Iulia Militaru şi de la prea puţin comentatul Laurenţiu Ion la Medeea Iancu, în condiţiile în care cîteva edituri dinamice, unele proaspăt intrate pe piaţă, şi-au făcut un adevărat program din publicarea şi promovarea noii poezii. Însă senzaţia că Dósa face, lejer, diferenţa faţă de cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie am avut-o şi eu citindu-i acest prim volum, cu un titlu desprins din Epistola Sfîntului Apostol Pavel către Corinteni (ultimul text al cărţii, lung prozopoem eponim şi definitoriu, ţine să-şi sublinieze, cam prea apăsat, sursa biblică în final: „şi sîntem din nou la începutul poveştii apostolul pavel îşi înmoaie pana în cerneală şi începe să scrie cu o limbă de foc deasupra capului scrisoarea către corinteni“).

Ceea ce atrage imediat atenţia e precizia reţinută şi tensionată: a orchestraţiei de ansamblu, a tăieturii versurilor, a reglajului ritmic, a acordului între banalul cotidian şi un imaginar sălbatic, ţinut sub presiune şi eliberat în doze controlate. Spuneam că tînărul poet practică o poezie de sinteză. E şi o poezie „cuantică“, iar cele trei secţiuni („într-un sul de linoleum“, „uşa rotativă“, „ceea ce este în parte va dispărea“, primele două – cu cîte o „coda“ intitulată „Exerciţii de respiraţie“) confirmă din plin acest lucru: sînt re-conectate aici, ca într-un caleidoscop rotitor, experienţe ale unor vîrste diferite, de la secvenţele de familie din copilărie, cu părinţii ca figuri obsedante, la maturitatea „corporatistă“, de la ecorşarea aproape impudică a dragostei materne la poemele de amor descompuse stroboscopic, de la videoclipurile cinice ale propriei existenţe în decor „consumist“ la extazele psihedelice, deopotrivă crude şi diafane, în care vitalitatea organică şi fantasmele tehnologice se potenţează reciproc.

Spre exemplu, filmul unui accident al mamei, înregistrat traumatic şi hipertofiat de percepţia în panică copilului (eram cu mama cînd a căzut) se va regăsi, peste timp (şi cîteva zeci de pagini distanţă), într-o cădere similară a iubitei pe scările de la Okian (unul dintre eşecurile memorabile ale aeronauticii). Felul în care sînt făcute să ruleze pe scena interioară elementele de imaginar consumist, corporatist, cibernetic, android ş.a.m.d., implicînd, de regulă, o resemnificare a corporalităţii şi a sexualităţii (Matrix, Thomas Pynchon sînt referinţe culturale obliogatorii…) se regăseşte din plin şi la val chimic. Dar poemele acesteia din urmă au, uneori, un caracter cam dietetic, în vreme ce textele tensionate ale lui Dósa posedă, ca la cel mai bun Sociu sau la Manasia în momentele sale de graţie, o forţă hipnotică de impact emoţional, fără a miza pe stridenţe sau exhibiţionisme inutile: „Îi spun mamei că mă doare acolo jos./ Mă ia de mînă şi mă conduce la fereastră. Îmi scoate chiloţii, mă examinează./ În căldura soarelui pielea scrotului/ se strînge, se roteşte/ ca o bucată de hîrtie sub care mocneşte jarul./ O rădăcină iese din pămîn,/ un capăt de pod suspendat în aer/ începe să trepideze./ Cineva sau ceva se apropie./ Uruitul transformatoarelor se înteţeşte. Fascicule negre baleiază pe faţa mamei./ Priveşte fascinată, lăsată în genunchi./ Chipul ei este aproape./ Mi-e teamă că aş putea să îi şterg trăsăturile“ (Adoraţie). De remarcat, aici, secvenţialitatea cinematografică a imaginilor, derulate aparent sec, în versuri enunţiative, dar în care urcă pe nesimţite mercurul unui lirism imagist ce indică o creştere alarmantă a febrei interioare.

Titlurile însele scurticircuitează, derutant, registrele, eliberînd energia electrică a unei poezii în stare pură: Adoraţie, preview, parapantiştii săreau în gol, crăciunul în bucătăria inundată, celulele mele se simţeau părăsite, la traiettorie delle mongolfiere, moartea foloseşte gilette, compoziţie cu nuanţe de negru, die perfekte welle, film documentar, splendoare în iarbă, switch off, despre combaterea efectului de serăi¸ loading… please wait, filtru vegetal etc. Remarcabil e şi modul în care minimalismul contingent, „hiperrealist“, alunecă într-un imaginar de tip narcotic, fără a pierde vreun moment controlul: „Astăzi uşile rotative/ lucrează la capacitate maximă, separă şi apoi scuipă oamenii/ în malluri, bănci şi corporaţii./ Blonde platinate care poartă la gît/ un şir sclipitor de zerouri,/ bărbaţi ce-şi duc în palme cravata/ ciopîrţită cu foarfeca de angajatori,/ oameni care şi-au lăsat corpurile/ astrale drept garanţie pentru un credit în euro,/ directori în jugularele cărora/ patrulează peşti piranha, şi/ eu, refugiat într-una dintre uşi,/ încercînd să rămîn aici,/ să nu fiu aruncat în niciuna/ dintre lumile în care/ nebunii şi întîrziaţii mintal/ şi-au reunit forţele/ pentru a desena pe hîrtie milimetrică/ matriţele care vor da formă şi consistenţă/ dorinţelor noastre“ (Uşa rotativă (2)) Figura spiritului creator rămîne, aici şi aiurea, turbionul. Tehnica amplificării progresive, de astă dată în registru grotesc-subersiv, este accesată cu efecte mai curînd prozastice în satira anticorporatistă Monstrul sacru al scobitului în nas (o propunere originală de management planetar al plăcerii generate de „milenara“ îndeletnicire cu pricina…).

În alte părţi, viziunea e declanşată de concizia „minimală“, descompusă, a notaţiei: „un tunel lung/ acupunctură/ cu leduri/ apoi o zi o/ flacără de sudură/ în care un copil/ face un gest/ să-ncremenească/ lumea“ ((time(muie(www)). Oricum, în aproape fiecare poem intervine, într-un fel sau altul, un impuls „transgresiv“ ce trădează nevoia – mistică – de transcendent, de „dincolo“. Între agresivitatea lui break on through to the other side (Doors) şi extazul halucinat al lui shine on you crazy diamond (Pink Floyd), Dósa experimentează varii tehnici poetice de eliberare a minţii. Autorul lucrează adeseori cu materiale standardizate ale societăţii postindustriale sau apelează la retorica sloganurilor publicitare pentru a declanşa – fără să falseze în registru livresc sau simbolic – resorturile unei autenticităţi „bazale“, destabilizante: „Transformă-ţi atacurile de panică în ceva plăcut!“, „Lasă epuizarea sexuală să te acopere/ca vidul din ambalajele produselor“. Inutil să adaug că, în felul acesta, sloganurile se încarcă de „memorabilitate“ poetică.

Printre cele mai bune poeme sînt şi cele în care strălucesc, psihic, fantasmele pe care corpul le secretă proiectîndu-le în slideshow pe ecranul minţii. E cazul etericului Fără nici o legătură sau al celui intitulat, filmic, Splendoare în iarbă: „scobitura unde se întîlnesc coapsele cu gambele seamnănă cu litera H./H. de la haşiş de la H. al lui Rimbaud/Sa solitude est la mécanique érotique, sa lassitude/la dynamique amoureuse/şi/ O terrible frisson des amours novices/o pîine caldă însemnată cu H/pîinea cu care plecau la drum eroii din poveşti/pentru a ajunge în parcul acvatic dintre picioarele tale/la toboganele cu pante ameţitoare/şi pot vedea deja la capătul lor/dreptunghiurile de ciment cenuşiu/bazinele fără apă iubito“.

Referinţa la Rimbaud nu e deloc lipsită de implicaţii de adîncime: „dereglarea sistematică a tuturor simţurilor“ este unul dintre mecanismele generative ale poeziei lui Andrei Dósa. Între virtualitate şi retroproiecţie se desfăşoară întreaga aventură a unui eu remodelabil, sintetizată de aceste versuri cu poteţial de hit: „la capătul vieţii tale e o femeie rigidă/ …la capătul vieţii mele e un bătrînel neîndemînatic“ (fără nici o legătură). Autorul e, în egală măsură, un specialist al anticlimaxurilor, al melancoliilor zen în sotto voce, al caligrafiilor crepusculare în decor postindustrial: „nu ţi-e frică acum/ că va înceta/ ţiuitul aparatelor/ huruitul centralei/ şi că armata de cerşetori/ din cap/ îşi va uita cîntecele?“ (compoziţie cu nuanţe de negru), cu discrete rezonanţe extrem-orientale: „foarte rar/ o muscă se izbeşte de geam/ ploaia invizibilă mişcă frunzele// lumina se opreşte pe terasă/ ca un sediment al după-amiezii/ din candelă/ (cap de demon surîzător)/ iese un fir de fum// respiraţia mea nu-l tulbură“ (switch off). Chiar dacă secţiunea „într-un sul de linoleum“, avînd în centru „legăturile părinteşti“ şi experienţele copilăriei, se dovedeşte a fi, per ansamblu, mai omogenă şi cu o identitate mai bine focalizată decît celelalte, înzestrările poetice sînt multiple şi, aşa-zicînd, uniform distribuite pe întreg parcursul cărţii.

Aşezat în epicentrul principalelor tendinţe ale poeziei tinere din ultimii ani, Andrei Dósa are toate datele unui poet de vîrf, apt să ridice miza la cote greu accesibile majorităţii congenerilor. Titlul paulinic al prezentului volum, în care minimalismul biografic al societăţii de consum reinventează lirismul vizionar, poate fi citit, de altfel, şi „în ghicitură“, ca promisiune de anvergură…


Andrei DÓSA
Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010, 98 p.