Broaşte şi peşti săreau în mijlocul drumului



În timp ce pe compul meu, pe care l-am pornit imediat cum am ieşit din Chişinău, curgeau titrele unui film de-al lui Marian Crişan, autobuzul se apropia puţin câte puţin de Bender. Era a doua oară, după ce ieşisem din Anenii-Noi, când încercam să mă uit la filmul ăsta al lui Marian. Prima oară am fost nevoit să sting compul la cererea unor poliţişti care ne-au oprit şi au percheziţionat autocarul, căutând ţigări. Un tip cocoţat pe o motocicletă intra în vama Borş, în vreme ce autobuzul îşi încetini viteza. Lunganul nu era lăsat să treacă în România din cauză că avea cu el o plasă cu peşti prinşi într-o baltă din Ungaria. Doar după ce îi vărsă pe asfaltul din vamă, putu să treacă graniţa. Cât ai bate dintr-un picior, vameşii se topiră în clădire, iar tipul fu înghiţit de imensitatea şoselei, îndepărtându-se de peştii ce săltau spasmodic pe asfaltul îngheţat şi pustiu. Peştii au tot sărit neputincioşi în mijlocul şoselei până când au încremenit de-a lungul drumului. Autobuzul nostru frână pe dealul Tighinei, între două gherete acoperite cu plase verzui de camuflaj şi şoferul deschise larg uşa.
Am închis compul şi l-am băgât în geantă, neîndrăznind să mă uit la film în vamă iar geanta mi-am culcat-o pe genunchi. Un căpitan cu automatul pe umăr avansa în salon, cu ochii roată. Îl aşteptam cu paşaportul deschis în dreptul fotografiei mele de acum zece ani. Doar după ce s-a oprit în faţa mea, mi-am ridicat privirile spre el. Până atunci nu am îndrăznit să-l privesc. La fel cum nu cutezase nici bătrâna taciturnă din dreapta mea, a cărei pleoapă îi zvâcnea nervos, cu o periodicitate de metronom.
-Hei, ia zi ce ai în geantă? mă întrebă, nici una, nici alta, galonatul. Mă privea fix şi eu mi-am ferit ochii într-o parte.
-Un computer, o piesă de teatru de-a mea tradusă în limba rusă şi mai mult nimic, i-am răspuns cu o voce inegală şi m-am uitat peste capul lui, la oamenii din autobuz care mă iscodeau indispuşi sau se uitau plictisiţi unul la altul.
-Dar droguri sau arme nu ai?
-Ei aş!
-Atunci deschide-o, ce mai aştepţi, se răsti gradatul.
Am tras fermoarul şi mi-am retras mâinile ca fript. În autobuz plutea o linişte ca în cimitir. Toată lumea mă privea scârbită. Doar şoferul număra ciorile ce aterizau pe acoperişul postului de grăniceri. Tipul îmi pipăia pereţii genţii. Un domn cu cotleţi se iţi în spatele său şi se holbă în geanta mea.
-Şi zici că, în afară de computer şi o piesă de teatru de-a ta tradusă în limba rusă, mai mult nu ai nimic? Da astea ce sunt? m-a întrebat tipul iritat, scoţând din geanta mea o pungă cu tartine. Preţ de câteva secunde, le adulmecă cu nasul său borcănat.
-Ce sunt astea? se răsti tipul la mine.
-O pungă cu tartine.
-O pungă cu buterbroade?
-Da, cu tartine.
-Jos din autobuz, răcni el şi eu am ieşit afară, cu compul lipit de burtă. Militarul călca apăsat în urma mea, ţinând tartinele cu vârful a două degete. Răsuflarea lui îmi ardea creştetul capului. M-a îmbrâncit în spatele autocarului şi mi-a strigat în faţă:
-Bă, tu vrei să ajungi astăzi la Tiraspol sau nu?
-Sigur că vreau.
-Dacă vrei, atunci aruncă săndvişurile astea la gunoi!
-De ce să le arunc la ghenă?
-Nu vrei?
-Nu, i-am zis eu cu o voce gâtuită.
-Atunci marş înapoi la Chişinău. Hai, ce mai stai, ia-ţi mai repede geaca şi valea la Chişinău. Chiar acum. Că nu am timp să stau după curul tău.
Punga cu săndvişuri încă o mai ţinea cu vârful a două degete. Şi o ţinea aşa de scârbit, de parcă ar fi strâns de coadă un şobolan mort.
-Da de ce să le arunc la ghenă?
-Fiindcă sunt dintr-o altă ţară, iar legea nu-mi permite să te las să treci hotarul cu buterbroade dintr-o altă ţară. Ai înţeles, bă?
-Adică din Chişinău.
- Şi apoi, de unde să ştiu eu că nu sunt otrăvite şi că nu le-ai luat cu tine special ca să-i otrăveşti pe transnistreni? De unde, bă? Poate că sunt otrăvite.
-Chiar credeţi?
-Cum să nu?! De la moldoveni te poţi aştepta la orice. Pe cine vrei tu să otrăveşti, fraiere, în Tiraspol? Ia, zi?
-Oare chiar nu ştiţi? l-am înfruntat eu.
-Nu, nu ştiu.
Mă privea cu nişte ochi de gheaţă.
-La Tiraspol o să mi se monteze o piesă de-a mea la Teatrul Dramatic, dar tipul nu m-a crezut.
-Hai, las-o mai moale, că nu prea semeni tu a scriitor. Scriitorii arată altfel. Nu sunt aşa de graşi. Tocmai mă pregăteam să arunc punga în ghenă, când el a făcut un pas în direcţia mea şi s-a zburlit la mine.
-Eu cred că săndvişurile astea sunt otrăvite.
Afirmaţia lui m-a băgat în ceaţă. Dacă aruncam punga la gunoi, asta ar fi însemnat că îi dădeam dreptate şi că atunci putea să aibă toate argumentele la dispoziţie ca să mă dea în gât sau să mă bage la zdup. Am numărat în gând cam câte tartine mi-a dat nevastă-mea. Pare-mi-se, şapte, nu ştiu exact. Sau poate opt. Dar poate şi mai multe? Oricum, nu cred că mai mult de nouă, deşi puteau să fie şi mai multe. În timp ce mi le pregătea la bucătărie, eu îl citeam pe Saroyan în pat. Căpitanul îşi plimba privirile pe faţa mea, pe când eu număram cu degetele tartinele din pungă.
-Dacă ai să le arunci la gunoi, înseamnă că sunt otrăvite, îmi citi gândurile individul.
De teamă să nu flămânzesc pe drum, nevastă-mea îmi băgase în geantă tocmai zece tartine. Oho, tocmai zece! Şi nu erau fuşerite. Peste feliliile de pâine unse cu unt, îmi pusese salam, brânză şi roşii… Fie. O să le mănânc. Căci nu vreau să ratez lectura programată la ora unu. De aceea, i-am făcut un semn cu mâna spre punga cu tartine pe care tipul continua s-o ţină cu vârful a două degete de parcă ar fi ţinut-o cu un cleşte.
-Sunt gata să vă demonstrez, domnule căpitan, că nu sunt otrăvite, i-am spus cu o voce schimbată şi el mi-a râs în faţă.
-Nu te cred.
Am vrut să-i întorc spatele şi să mă ascund în partea cealaltă a rablei prăfuite, dar el m-a înşfăcat de braţ.
-Ba nu, fraiere, dacă ai să le haleşti, atunci ai să le haleşti de faţă cu mine. Chiar vreau să văd cum ai să papi nişte tartine otrăvite.
În spatele său se mai iviră vreo doi militari, cu automatele bălăngănindu-li-se pe burtă şi toţi mă scrutau batjocoritor.
Dilema mea era foarte simplă. Tot drumul cât m-am uitat la filme am păpat nişte plăcinte cu bostan pregătite de soacră-mea şi acum eram ghiftuit.Unde să mai încapă şi săndvişurile astea? Totuşi, se pare că nu prea aveam de ales. De aia, mi-am băgat un săndviş în gură şi începui să-l mestec în silă, dar am făcut treaba asta, doar pentru a nu lipsi de la lectura piesei mele. Nici nu vă pot spune cât de tare ţineam la acest spectacol. Din mai multe considerente. Primul şi cel mai important era că în Tiraspol se născuse soacră-mea şi copilărise nevastă-mea. Şi al doilea, nevastă-mea îmi tradusese piesa în rusă şi ea era tare mândră de acest lucru.
Primul săndviş l-am înghiţit în momentul când soarele se rostogoli după linia orizontului. Mai rămâneau nouă. Apoi am mai mâncat unul. Şi pe urmă încă unul. După care încă unul. Dar şoferului deja îi crăpase răbdarea şi începu să claxoneze, neştiind ce făceam eu în spatele maşinii. Un bărbat cu cotleţi sări din autocar şi veni să vadă ce am păţit de nu mă întorc în autobuz. Dar când mă zări păpând sănvdişuri, rămăsese cu ochii holbaţi. În jurul meu se mai îngrămădiră şi alţi gură-cască din autobuz. Stăteau cu degetul în gură şi se bungheau la mine, neînţelegând de ce ofiţerul ţinea cu orice chip să mănânc tartinele. Până la urmă, au aflat. Când a înţeles care-i chichirezul, bărbatul cu cotleţi mi-a strigat să le arunc la gunoi că, din cauza mea, o să întârzie la nunta fiului său.
-Sau dacă nu vrei să le arunci, atunci papă-le mai repede dracului.
Eu anume asta şi făceam, dar mai aveam de păpat tocmai cinci săndvişuri. O îmbucătură mi se opri în gât şi am început să tuşesc de mama focului. Femeia căreia îi zvâcnea pleoapa dreaptă m-a lovit peste ceafă şi mi-am revenit. Nu, mai mult nu mai eram în stare să mănânc nimic, chiar şi dacă m-ar fi arestat naibii sau m-ar fi trimis înapoi la Chişinău. Totuşi, încă mai speram să ajung la timp la lectura mea de la Teatrul Dramatic, la care le invitasem să vină pe toate rudele din Tiraspol ale soţiei mele. Toate neamurile ei erau ruşi şi m-au asigurat că vor veni cu dragă inimă la o lectură de-a mea în limba rusă. Dar pentru ca această minune să se întâmple, mai trebuia să înghit cinci sandvişuri. Tocmai cinci tartine! Îmi venea s-o iau la fugă numai când le vedeam. Însă nici să ratez lectura nu voiam. Pentru că ţineam foarte tare să se joace un spectacol de-al meu în oraşul de baştină al soacrei mele.
-Hei, ce dracului faci, şi-a ieşit din papuci ofiţerul, termini buterbroadele astea odată şi odată sau razi putina la Chişinău? Cât poţi să-ţi baţi joc de oamenii ăştia?
O bătrână căsca. O femeie în şubă fuma o ţigară subţire, uitându-se languroasă la o limuzină care alunecă pe alături. Iar bărbatul cu cotleţi mă privea cu nişte ochi injectaţi. Deodată, femeia căreia îi zvâcnea pleoapa dreaptă s-a repezit spre mine şi mi-a smuls punga cu tartine din mână.
-Hei, oameni buni, eu m-am săturat să aştept atâta şi vreau să ajung mai repede acasă, că pic din picioare de oboseală. Eu toată ziua am vândut la piaţă cearceafuri şi acum vreau mai repede să mă bag în pat, le-a zis ea şi şi-a băgat o tartină în gură şi a început s-o mestece repede-repede. I-a îndemnat şi pe alţii să-i urmeze exemplu, dar nu toţi au vrut. Doar şoferul şi un bărbat cu o cicatrice pe gât care mergea să-şi viziteze o mătuşă rămasă văduvă s-au sacrificat pentru mine. Câţiva pasageri fumau sau ne priveau sarcastic. Bărbatul cu cotleţi scrâşnea din dinţi. Iar o bătrână dormea cu fruntea lipită de fereastră.
-Mai bine le dădeai la maidanezi, a răcnit năbădăios bărbatul cu cotleţi, dar eu nu l-am luat în seamă. Ultimul săndviş l-am împărţit cu şoferul, dar gradatul nu a vrut să mă lase să urc în maşină cât timp încă mai mestecam ultimele firimituri. Doar după ce le-am înghiţit şi pe acestea, şi-a dus mâina la cozoroc şi m-a lăsat să urc în autobuz, parcă mirat că încă mai eram viu.
După ce m-am aşezat pe scaun, mi-am scos fulgerător compul din geantă şi am încercat din nou să mă uit la filmul ăla al lui Marian Crişan. Dar cum am văzut peştii sărind pe asfaltul din vamă, mi-am imaginat imediat ce s-ar fi întâmplat dacă ofiţerii m-ar fi prins pe mine cu ei: cu siguranţă că m-ar fi pus să-i pap cruzi şi cum mi-am imaginat treaba asta, cum am început să borăsc.
Fără să stea prea mult pe gânduri, şoferul a oprit autocarul şi m-a scos de guler afară, ca într-o proză de Gombrowicz.
Eu încă mai boram la marginea drumului, când autobuzul se porni în mare trombă spre clădirile cu nouă etaje de la marginea Benderului. Prin mijlocul drumului săreau câteva broaşte. M-am uitat la ceas. Până la unu mai rămânea o jumătate de oră.