Cronică Literară:
Respect intelectual de Cosmin Ciotloş

Mihail Vakulovski,
Portret de grup cu generaţia optzeci.
Interviuri
Bucureşti,
Editura Tracus Arte,
2011, 410 p.



Nu cu mult timp în urmă, Mihail Vakulovski publica o carte de critică literară dedicată fenomenului poetic optzecist. Era primul volum dintr-o serie care mai cuprindea, după spusele autorului, o suită de interviuri şi o antologie. Toate trei, rezultatul cercetării doctorale pe care acesta a întreprins-o, la Universitatea din Bucureşti, acum aproape un deceniu. În întregul său, aşadar, Portret de grup cu generaţia optzeci reprezintă substanţial mai mult decât o simplă, oricât de meritorie, lucrare academică încredinţată tiparului.

E, din punctul meu de vedere, un remarcabil proiect interpretativ.
Ajuns, deja, la episodul al doilea. Cel rezervat interviurilor.
Vizavi de acesta, am totuşi câteva nemulţumiri. Legate, în primul rând, de selecţie. (Nu la inventar mă refer. E treaba lui Vakulovski pe cine acreditează ca poet optzecist important şi pe cine lasă pe dinafară.) Dar mi se pare inoportun ca lista propusă în precedentul volum, cel analitic, să sufere, între timp, modificări oricât de mici. Din cele treizeci şi unu de nume incluse acolo, au rămas aici douăzeci. Cărora li se adaugă două, al lui Gheorghe Crăciun (probabil ca teoretician al poeziei, în Aisbergul poeziei moderne) şi cel al lui Nicolae Manolescu (ca mentor al Cenaclului de Luni).
Unde sunt ceilalţi unsprezece, nu e cazul să ne întrebăm. Specia interviului se află, dintotdeauna, sub zodia accidentalului. Presupune şansă, presupune o chimie specială între cel care întreabă şi cel care răspunde. În sfârşit, multe asemenea imponderabile. Cu unii (Virgil Mihaiu, Nichita Danilov, Petru Romoşan, Ion Mureşan, Călin Vlasie, Matei Vişniec sau Viorel Padina), poate că Vakulovski n-a avut încă întâlnirea semnificativă. Alţii au dispărut între timp (Mariana Marin, Ion Stratan sau Ioan Flora), aşa încât problema unei asemenea întâlniri nu se mai poate pune, din nefericire.
Dar atunci de ce încearcă autorul să sară peste umbra lui (şi mai ales peste umbra altora), compunând un „interviu imaginar” cu Cristian Popescu (1959 - 1995)? Recunosc că aici îmi suspend simţul umorului. La aşa găselniţe, fără supărare, nu-mi dă mâna nici măcar să zâmbesc.
Şi mai e, tot la acest capitol, ceva. Din moment ce, vedem, lista lui Vakulovski tot e maleabilă, nu s-ar fi putut ca, alături de cele două new entries (Gheorghe Crăciun şi Nicolae Manolescu), să apară şi alţi autori, al căror destin se leagă definitiv de acel moment? Mă gândesc în primul rând la Doru Mareş, pe care destui dintre cei intervievaţi îl amintesc cu mare simpatie. Că Vakulovski nu l-a inclus, ca poet, în linia întâi, e, cum spuneam, o opţiune care-l priveşte direct. (Deşi Mimând orgasmul social e un volum de toată isprava.) Că, însă, nici măcar atunci când vine vorba despre istoria lunedismului, acesta nu găseşte de cuviinţă să-l descoasă pe unul din stâlpii grupului, nu mai e chiar aşa uşor de acceptat.
Pe de altă parte, în ansamblul cărţii, întrebările capătă, prin repetiţie, un aspect de chestionar. Ceea ce devine, în pofida tuturor posibilelor explicaţii, obositor. Sigur că modul în care au luat contact toţi aceşti poeţi cu Cenaclul de Luni (sau, pentru cei care, din diverse motive, nu l-au frecventat, măcar cu mitul Cenaclului de Luni) e crucial într-un demers referitor la poezia generaţiei optzeci. Dar când problema revine şi revine, la pachet cu aceea despre rolul antologiilor, în fiecare interviu, parcă astfel de amănunte încep să-şi piardă din interes.
Nu vreau, totuşi, nici să fiu mai catolic decât Papa. Rezervele mele la acest al doilea volum al Portretului de grup sunt ferme, dar nicidecum capitale. Trecând peste ele, ce rămâne reprezintă, până la urmă, una din cele mai bune cărţi document despre poezia generaţiei optzeci. E de-ajuns să o compar cu altele două, care nu-mi ies din minte, semnate de Dumitru Augustin Doman şi respectiv de cuplul format din Nicolae Iliescu şi George Cuşnarencu. Faţă de ele, Portret de grup se află cu şapte capete deasupra.
Iar asta pentru că e, intelectualiceş te, o carte cinstită. Mihail Vakulovski nu intenţionează, prin ea, să manipuleze politic. Deschid, apropo de acest aspect, o paranteză. Una din marotele culturale cele mai longevive în publicistica ultimilor ani este aceea care ataşează apariţia optzecismului unui scenariu specific romanelor de aventuri. Cu comploturi urzite în culise, cu mari păpuşari neavând altceva mai bun de făcut decât să tragă sfori imaginare, cu uzurpări majore, cu întâietăţi sufocate încă din faşă. (Consecinţă, probabil, a felului îngust de a înţelege din afară efervescenţa unui fenomen.) An de an, pe lista poeţilor optzecişti se mai adaugă două-trei nume. De care, bineînţeles, n-a auzit nimeni. Dar de care, iarăşi bineînţeles, ar fi trebuit să audă toată suflarea cititoare. Dacă faptul nu s-a întâmplat, spun gălăgioşii fără simbrie, de vină sunt în primul rând membrii Cenaclului de Luni, adică bucureştenii, care ar fi monopolizat în folos propriu o mişcare cu mult mai întinsă, mai diversă şi, evident, mai solidă valoric. Mi-a fost dat să citesc, nu mai ştiu exact unde, că, în realitate, generaţia optzeci s-ar fi născut într-o comună, incomplet electrificată, de prin judeţul Neamţ! Peste acest prag chiar nu cred că se mai poate trece. Sau cel puţin sper, cu inocenţă, că nu se mai poate trece.
Ce vreau să spun e că nici o undă din acest tip insalubru de discurs nu trece în cartea realizată de Mihail Vakulovski. Preferinţele lui, chiar atunci când sunt discutabile, rămân coerente. Şi oneste. (Prezenţa celor doi poeţi basarabeni incluşi aici, Emilian Galaicu-Păun şi Vasile Gârneţ, fiind, şi valoric, şi conceptual, plauzibilă.) Apoi, să mai remarcăm un fapt. Omeneşte, relaţiile dintre unii din autorii intervievaţi în Portret de grup sunt departe de a se rezuma la consistenţa laptelui şi a mierii. Prieteniile de tinereţe se mai atenuează. (Devenind uneori adversităţi în toată regula.) Şi totuşi, nimeni, nici măcar causticul Alexandru Muşina, nu sare vreodată calul. Diferenţele de opinie sunt exprimate citadin. Fără umori şi fără şopârle. Presupusele erori de verdict ale criticii de ieri şi de azi, sunt, şi ele, înţelese ca atare. Nu li se caută explicaţii ascunse.
Una peste alta, Portret de grup e o carte stenică. Cu întrebări neprotocolare şi cu răspunsuri, uneori, memorabile.
Cum e acela, speculativ, prin care Gheorghe Iova încearcă să identifice motivele pentru care literatura a fost şi va fi întotdeauna în ariergarda vieţii publice. Avem schiţată harta militară a unei întregi bătălii pentru controlul limbajului:
„Aşadar, invidia pe care o au politicienii, despre asta am scris toată viaţa. Şi nu numai ei: teologi, preoţi, ziarişti, te miri cine, toţi ăştia care sunt sporovăitorii lumii şi sporovăiesc şi scriu mai mult decât adevăraţii scriitori, toţi sunt invidioşi, nu-l iartă pe scriitor pentru că scriitorul face ce vor cu toţii, şi anume să ajungă cumva în intimitatea şi la liberul arbitru al unui individ viu, înţelegi? Păi dacă ar fi ajuns discursul lui Ceauşescu unde a ajuns o poveste de Creangă, Capra cu trei iezi, ca să nu fiu tâmpit să zic Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, lucruri pe care numai scriitorii le pot face, alonja maximă este a scriitorilor adevăraţi” (p. 240).
Alt moment de graţie îl are ca protagonist pe Traian T. Coşovei. Care anulează superb, în numai câteva propoziţii, fetişismul poeziei esenţialiste:
„Mulţi comentatori au remarcat «uşurinţa» cu care scriu versuri. Păi, să le dau eu vreo trei luni de «uşurinţă» din viaţa mea şi să vedem care se aruncă primul în puţul liftului, care la stăvilar, care în faţa metroului... şi mai vedem noi atunci... În manualele de criminalistică sunt prezentate patru feluri de sinucidere... Ultima se numeşte punitivă... Manualul era vechi, îl aveam de la Florin Iaru... Nu ştiu cum dracu’ a pus mâna pe el, că era pentru circuit închis. Era oribil ce-am văzut acolo: unii îşi băteau cuie în cap, alţii se dezbrăcau în zăpadă... Acum, fiecare cu metoda lui. Numai că există şi sinuciderea prin poezie” (p. 231).
Aştept al treilea volum din serie, antologia. Ca să fiu exigent şi cu ea. Din respect intelectual.