Virgil BOTNARU

,,NU MĂ TENTEAZĂ’’

Devenit o voce cunoscută deja în arealul literelor românești, datorită scrierilor în proză și exercițiilor critice, semnate în paginile revistelor de cultură sau constituind volume aparte, Anatol Moraru ne surprinde plăcut și de această dată cu un proaspăt volum de povestiri întitulat Nu mă tentează. Constituită din 13 texte, cartea prezintă abisurile și experiențele unor făpturi umane, pe care (ano)timpul narațiunii i-a identificat în ipostaza unor comisari de poliție, avocați, vînzători de ficțiuni sau figuri ce populează spații academice și din lumea literelor. Desfășurată în ritmuri bine temperate, mizînd pe aluzii fine și creionări plastice de chipuri și caractere, Nu mă tentează începe cu nuvela A treia odisee, sau , cum ne vine să-i zicem altfel, dumnezeiasca întoarcere, în care observăm evocarea părinților, în mod special, a la Vieru vorbind, făptura mamei și se încheie cu Un cal putere, în care naratorul insistă să-și asume pe cont propriu aventura drumului. De la un capat la altul, cartea surprinde manifestările firii umane cu aspectele ei mai mult sau mai puțin impresionabile, subiectele și realitățile narațiunii fiind prezentate cu un ochi lucid, ironic atunci cînd e cazul, or, naratorul e și el o voce, căreia hărazit i-a fost să-și ducă existența în această lume recognoscibilă.

Anatol Moraru își lasă, de regulă, personajele să se comunice, arareori operează cu intervenții în maniera povestitorului atotștiitor (mai vizibile în Piatra de necaz și Povestea unui biciclist nostim), conferindu-i în acest mod volumului o alură mai pronunțată de pitoresc și expresivitate. Textele iau o anumită ritmicitate, care țin cititorul într-un plăcut efort, pentru ca pe final să mizeze pe o contorsionare cu efect rapid a textului, zdruncinîndu-i temeliile, așa cum se observă chiar în povestirea ce deschide volumul, cînd însuși naratorul, care ni se prezintă și ca un nuvelist, trăise un alt subiect pentru un eventual op epic. În altă parte, întîlnim ispita (căreia i-a căzut victorios pradă și regretatul Gheorghe Crăciun) de a verbaliza epic printr-o voce femenină și o face într-un mod foarte convingător.

Nuvela ce și împrumută titlul volumului scoate le rampă un personaj persiflator, cu vădite cunoștințe și talent în ale literelor,( ce amintește întrucîtva, prin statut și localizare, de romanul Turnătorul de medalii), care se amuză și impresionează totodată prin maniera de a revedea și redefini literatura predecesorilor, incluzîndu-le într-un alt tipar de viziune. Avînd la bază un amănunt din imediata vecinătate (replica unui măcelar de succes), cel vizat renunță la o eventuală trudă pe cîmpul literaturii și din pricina felului cum este văzut scriitorul azi în societate, motiv pe care-l observăm resetat și în Toți sînt unu...

Ironia, care pare a fi specialitatea casei în prozele lui Anatol Moraru, își face simțită prezența și în volumul de față, iradiind dinăuntrul onomasticii: Grigore Friptuleac, Petru Insectă, replicilor: ,, L-am întrebat ce mai face. –Ce fac, nimic serios, mi-a căzut, de exemplu, o nucă în cap. - Și-i aplici, cum văd, pedeapsa capitală. –Dacă mi-a zdruncinat ideile... cîte le mai aveam. –Păi, domnu profesor, cine bate nucile fără cască...’’, sau descrierilor: ,, Stăpîna, o femeie mătăhăloasă, care-și trecuse de vre-o trei ori în cont majoratul, era îmbrăcată într-un sarafan de blugi de croială modernă, piesă vestimentară ce aparținuse vre-o unei frau Grethen din vre-un burg german. Vînzătoarea de cireșe era încălțată în adidași (și ei de obîrșie occidentală), aflați în ultima etapă de existență. Baticul turcesc, legat după ceafă, introducea o disonantă notă de balcanism în designul european‘’.

Precum bine observase o voce critică de le noi, de această dată se poziționează mai în umbră referințele livrești, destul de frecvente în cărțile anterioare ale autorului. Pot reține atenția doar cîteva modeste trimiteri de acest gen, precum lectura în cada cu spumă, legenda întîlnirii lui Constantin Brîncuși cu Eugen Ionesco, mărturiile personajului-narator din Un cal putere: ,, am vorbit cu moș Eugen despre pămînt, apă, virgule și pescuit (...) Ziua întreagă sufletul satului a fîlfîit pe lîngă noi’’, debutul istoriei personajului feminin ,, Povestea mea e veche și tristă, ca la Shakespeare sau așa ceva’’. La acest capitol, mai consistent ni se pare alineatul: ,, Jorge Luis Borges pleda pentru o idee, trăsnită la prima vedere: ,, Toți oamenii sînt un singur om și toate cărțile sînt o singură carte’’, idee ilustrată în narațiuni precum Piere Menard, autorul lui Don Quijote, Turnul Babel, Loteria din Babilonia, Grădina potecilor ce se bifurcă etc. Dacă îmbrățișăm cu patimă punctul de vedere borgesian, atunci toate personajele din campusul bălțean sînt un personaj... ‘’

Totodată, în proza sa, Anatol Moraru nu insistă să creeze în detalii personaje strict pozitive sau negative, lăsînd ca faptele, acțiunile și gesturile comportamentale ale acestora să vorbească de la sine.

Generalizînd, îndrăznim să afirmăm că acest volum se înscrie destul de bine în lista cărților de beletristică semnate de Anatol Moraru (or, din cîte vedem, mai ales cu ultima crează o subtilă asonanță chiar la nivel de numărul cuvintelor ce alcătuiesc titlul-3), marcînd o creștere în plan cantitativ și calitativ a scrierii, pe lîngă o descoperire continuă a dimensiunilor sale creatoare.

În această ordine de idei, s-ar mai putea scoate în relief și alte aspecte ale volumului de față, dar, pentru moment, nu mă tentează...