Când am intrat prima oară în Mcdonald’s, în calitate de lucrător angajat, mi s-a făcut o prezentare generală a culiselor, după care o prezentare detaliată a secţiei de cartofi, secţie la care urma să lucrez cinci zile. După a treia zi de lucru am început să visez cartofi free, aşa am scris poezia „în vise lucrez peste program”. La staţia aceea iniţială am descoperit simţul politeţii şi a dispoziţiei bune în rândul colegilor, prin expresii standard mersi sau te rog, strecurate la fiecare cerere şi ofertă de produse. Toţi păreau să lucreze într-o veselie, captaţi de un entuziasm confortabil. Toată ziua mutam cartofi din frigider în câte 4 sau 6 cuve, cufundam cuvele în ulei încins, câte două, le scuturam după fiecare 30 de secunde, la activarea semnalului shake, lăsându-le să se scufunde înapoi în ulei pentru încă două minute jumate, apoi le ridicam, fixându-le într-o bară specială, deasupra uleiului, lăsându-le să se scurgă 10 secunde, şi le răsturnam într-un recipient special, unde săram cartofii, îi amestecam, şi-i porţionam în ambalaje mari, mici sau medii, după comenzile casierilor. Primeam zilnic mii de te rog-uri şi mii de mersi-uri de la casierii care îmi comandau cartofi. Din secţia aceea foarte apropiată ochilor clientelei, mă uitam cu groază la tensiunea care se întâmplă în „bucătărie” şi nu ştiam cum o să mă pot descurca cu un aşa tempou şi cu asemenea operaţii complexe. Adevărata căldură şi prezenţă a echipei am simţit-o, realmente, în momentul în care am fost îndreptată în „bucătărie”, după staţia „cartofi”.
Fiind chiar Mcdonald’s Centru, un bistro cu o arie de atracţie incredibil de mare, era de aşteptat ca şi managerii să fie foarte exigenţi şi severi.
Când intrasem în sala de odihnă pentru lucrători, dotată cu dulapuri stilate, o masă rotundă şi mai multe scaune confortabile, motivul era să semnez contractul pentru primele 2 luni. Era ora 9 şi intrase un manager – domnul Anatol, pe care am început să-l detest în tăcere mai târziu. A întrebat fugitiv dacă Marcela a întârziat şi azi, cu un zâmbet profetic, apoi i s-a adresat serios unui tânăr care se afla în stânga mea „Câte minute mai ai până intri în culise?”, „4, domnule”, „Şi o să reuşeşti să te bărbiereşti?”, „Nu, nu am nici lamă”, „Dar tu ştii că regulamentul spune că la lucru se vine cu un aspect bărbierit?...” după care iese fără a pocni uşa. Tatiana, care era responsabilă de a completa contractul şi a-mi explica în ce constă, ca apoi eu să semnez, a spus că 5 ani în urmă, când ea era crew initial, ca şi mine acum, cel mai mult i-a plăcut de omul acesta, adică de domnul Anatol, deşi, zicea ea „Uneori mă satură la culme!”. I-am şi dat dreptate mai târziu.
Într-o zi, când mai aveam 5 minute de relaxare, până a-mi începe programul, domnul Anatol s-a apropiat de mine în sala de odihnă şi m-a rugat să mă duc cu Stanislav la al doilea etaj, pentru a pregăti sala de o petrecere ce va avea loc la orele 9, promiţându-mi 5 minute libere în plus, în cadrul programului. Stanislav observase în vorba mea o română coerentă, raportată la româna care se vorbea între lucrători şi m-a întrebat dacă sunt cumva din România. Am negat. Mai târziu mi-a mărturisit că şi el ar vrea să vorbească ca mine, dar nu poate, şi că e bine să vorbeşti aşa.
Am ieşit din cont propriu cu 5 minute înainte de a finisa programul. Mă grăbeam la lecţii, să nu întârzii. Mă schimbasem deja în hainele mele, când domnul Anatol a spus să-mi pun uniforma la loc, ca apoi să vorbim. M-am dus şi m-am schimbat cu o viteză cosmică, am ţâşnit pe uşa vestiarului până la manager. M-a întrebat de ce am ieşit înainte de timp şi de ce nu am anunţat. I-am spus „Chiar dumneavoastră mi-aţi promis 5 minute libere din program, pe care aşa şi nu mi le-aţi mai dat. Erau destui oameni la cartofi. Nu făceam nimic. În plus, mă grăbesc la lecţii şi nu era niciun manager prin zonă ca să anunţ. Au trecut mai mult de 10 minute de când am voie în mod oficial să ies din culise”. Domnul Anatol a spus să nu mai ies fără voie şi a intrat în biroul managerial. Eu am rămas lângă lista cu programul pentru ziua aceeea şi lângă ceasul electronic care arăta cea mai corectă oră din lume şi am început să plâng. Îmi dădeam seama că o să întârzii la lecţii. În camera personal era multă lume, în vestiar multă lume. Nu vroiam să mă vadă cineva plângând, aşa că mi-am sprijinit capul de peretele cu lista programului şi alte anunţuri importante. Managerul care îmi făcuse interviu de angajare m-a observat şi m-a rugat să intru în camera managerilor, deşi pe uşă scrie că nu se permite a intra acolo. I-am spus că mă grăbesc şi am ieşit fulger din bistro, după ce mi-am scos iar uniforma, fără să răspund la întrebări inutile din partea colegilor, fără să prezint geanta la securitate.
M-am dus la ora de informatică. Când am vrut să intru în auditoriu, profa de info a zis „eşti liberă, Catiuşa” şi nu am insistat, deşi m-a durut. Aş fi putut să mă închid în 230, cabinetul redacţiei, şi să scriu ceva, dar nu eram în stare de nimic. M-am dus la „Berloga” şi mi-am comandat o ciocolată fierbinte. Întotdeauna am ştiut că la „Berloga” se face cea mai bună ciocolată fierbinte. Mă gândeam să îmi dau demisia, dar ştiam că asta nu m-ar fi ajutat cu nimic. Când m-am dus a doua zi la Mcdonald's, domnul Anatol m-a întrebat dacă am întârziat la lecţii.
noiembrie, 2008
Ecaterina Bargan
Când intrasem în sala de odihnă pentru lucrători, dotată cu dulapuri stilate, o masă rotundă şi mai multe scaune confortabile, motivul era să semnez contractul pentru primele 2 luni. Era ora 9 şi intrase un manager – domnul Anatol, pe care am început să-l detest în tăcere mai târziu. A întrebat fugitiv dacă Marcela a întârziat şi azi, cu un zâmbet profetic, apoi i s-a adresat serios unui tânăr care se afla în stânga mea „Câte minute mai ai până intri în culise?”, „4, domnule”, „Şi o să reuşeşti să te bărbiereşti?”, „Nu, nu am nici lamă”, „Dar tu ştii că regulamentul spune că la lucru se vine cu un aspect bărbierit?...” după care iese fără a pocni uşa. Tatiana, care era responsabilă de a completa contractul şi a-mi explica în ce constă, ca apoi eu să semnez, a spus că 5 ani în urmă, când ea era crew initial, ca şi mine acum, cel mai mult i-a plăcut de omul acesta, adică de domnul Anatol, deşi, zicea ea „Uneori mă satură la culme!”. I-am şi dat dreptate mai târziu.
Într-o zi, când mai aveam 5 minute de relaxare, până a-mi începe programul, domnul Anatol s-a apropiat de mine în sala de odihnă şi m-a rugat să mă duc cu Stanislav la al doilea etaj, pentru a pregăti sala de o petrecere ce va avea loc la orele 9, promiţându-mi 5 minute libere în plus, în cadrul programului. Stanislav observase în vorba mea o română coerentă, raportată la româna care se vorbea între lucrători şi m-a întrebat dacă sunt cumva din România. Am negat. Mai târziu mi-a mărturisit că şi el ar vrea să vorbească ca mine, dar nu poate, şi că e bine să vorbeşti aşa.
Am ieşit din cont propriu cu 5 minute înainte de a finisa programul. Mă grăbeam la lecţii, să nu întârzii. Mă schimbasem deja în hainele mele, când domnul Anatol a spus să-mi pun uniforma la loc, ca apoi să vorbim. M-am dus şi m-am schimbat cu o viteză cosmică, am ţâşnit pe uşa vestiarului până la manager. M-a întrebat de ce am ieşit înainte de timp şi de ce nu am anunţat. I-am spus „Chiar dumneavoastră mi-aţi promis 5 minute libere din program, pe care aşa şi nu mi le-aţi mai dat. Erau destui oameni la cartofi. Nu făceam nimic. În plus, mă grăbesc la lecţii şi nu era niciun manager prin zonă ca să anunţ. Au trecut mai mult de 10 minute de când am voie în mod oficial să ies din culise”. Domnul Anatol a spus să nu mai ies fără voie şi a intrat în biroul managerial. Eu am rămas lângă lista cu programul pentru ziua aceeea şi lângă ceasul electronic care arăta cea mai corectă oră din lume şi am început să plâng. Îmi dădeam seama că o să întârzii la lecţii. În camera personal era multă lume, în vestiar multă lume. Nu vroiam să mă vadă cineva plângând, aşa că mi-am sprijinit capul de peretele cu lista programului şi alte anunţuri importante. Managerul care îmi făcuse interviu de angajare m-a observat şi m-a rugat să intru în camera managerilor, deşi pe uşă scrie că nu se permite a intra acolo. I-am spus că mă grăbesc şi am ieşit fulger din bistro, după ce mi-am scos iar uniforma, fără să răspund la întrebări inutile din partea colegilor, fără să prezint geanta la securitate.
M-am dus la ora de informatică. Când am vrut să intru în auditoriu, profa de info a zis „eşti liberă, Catiuşa” şi nu am insistat, deşi m-a durut. Aş fi putut să mă închid în 230, cabinetul redacţiei, şi să scriu ceva, dar nu eram în stare de nimic. M-am dus la „Berloga” şi mi-am comandat o ciocolată fierbinte. Întotdeauna am ştiut că la „Berloga” se face cea mai bună ciocolată fierbinte. Mă gândeam să îmi dau demisia, dar ştiam că asta nu m-ar fi ajutat cu nimic. Când m-am dus a doua zi la Mcdonald's, domnul Anatol m-a întrebat dacă am întârziat la lecţii.
noiembrie, 2008
Ecaterina Bargan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu