TUTEA

Anul 2o după Petre Ţuţea. Proiectul ca împotrivire, amintirea ca supravieţuire

ianuarie 19, 2011

vasilegogea Anamnesis 13 comentarii

Anul acesta se vor rotunji două decenii de la moartea lui Petre Ţuţea. (Cu patru mai puţini decît de la moartea lui Constantin Noica.) Avem, oare, de desprins nişte trăsături de (ţinut) minte? Nu (mai) ştiu. Spre con- şi (pe cît posibil, dreaptă) în-fruntare pun aici textul unei conferinţe susţinută de mine cu ani în urmă. Iluziile dintîi m-au părăsit, speranţele din urmă mai agonizează încă…

PETRE ŢUŢEA sau PROIECTUL ca ÎMPOTRIVIRE

“Istoria filosofiei - scrie undeva filosoful român la care ne vom referi în intervenţia noastră - consemnează faptele filosofice, adică modul cum au înţeles filosofii să rezolve problemele omului, naturii şi Divinităţii.”

Parafrazînd aceste rînduri, am putea spune că şi istoria tendinţelor filosofice “ilegale” din spaţiul socialismului real va trebui să consemneze fapte, adică gesturi şi atitudini filosofice, sau numai culturale, care s-au opus discursului oficial, totalitar. Biografia civilă, dar mai ales intelectuală a filosofului român Petre Ţuţea ilustrează plenar o asemenea coerentă şi consecventă opoziţie.

Poate părea paradoxal, dar este, astăzi, mai uşor a vorbi despre Petre Ţuţea în afara României decît în interiorul ei. Scenarist, regizor şi actor al celui mai impresionant spectacol intelectual din ultimii patruzeci-cincizeci de ani ai “scenei” culturale româneşti, Petre Ţuţea este – pentru moment – mai mult o legendă decît o realitate corect percepută şi valorizată. Biografia sa tinde să acopere opera iar anumite atribute – izolate artificial – ale acesteia constituie tentaţii greu represibile ale unor discursuri politice radicale de înglobare şi adjudecare, într-un efort de legitimare a tendinţelor de reabilitare a sentimentelor de demnitate şi specificitate naţionale.

Petre Ţuţea s-a născut la 6 octombrie 1902, în satul Boteni (în ţinutul Muscelului, zona sub-carpatică a Munteniei), într-o familie de preoţi ortodocşi. La 9 ani, rămînînd orfan de tată, ajunge copil de trupă. Excepţional dotat, este trimis la studii de ofiţerii unităţii şi ajunge, astfel, elev la Liceul “Gheorghe Bariţ” din Cluj, apoi student la facultatea de Drept a Universităţii din acelaşi oraş transilvan. După absolvire, studiază formele de guvernămînt la Universitatea “Humboldt” din berlin. Revenit în ţară, intră în cercul filosofului, profesorului şi publicistului naţionalist, de dreapta, Nae Ionescu, care-i şi oferă o rubrică în “Cuvîntul“, publicaţia pe care o conducea. După o scurtă perioadă de cochetărie cu cercurile de stînga, va opta definitiv pentru o pziţie de dreapta, fără a se angaja în excesele extremiste ale acesteia. (Dealtfel, referitor la acest “intermezzo” socialist din biografia sa, va mărturisi mai tîrziu: Orice om cu inima curată, la vîrsta de treizeci de ani, nu poate fi decît de stînga. Dacă rămîne de stînga şi după alţi treizci de ani, înseamnă că e cretin.) În toată perioada dintre cele două războaie mondiale, dar şi după aceea, este unanim recunoscut ca şef al promoţiei Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Constantin Noica. În timpul guvernării Mareşalului Antonescu ocupă funcţia de director general în Ministerul Economiei.

După instalarea regimului comunist în Bucureşti, Petre Ţuţea e condamnat mai întîi la 5 ani închisoare (1948-1953) şi apoi la 18 ani muncă silnică, din care execută 8 ani (1956-1964). În perioada detenţiei a transformat locurile cele mai cumplite de recluziune în “catedre”, dezvoltînd un extraordinar discurs în care a făcut apologia valorilor fundamentale naţionale şi creştine, ca orizonturi inelienabile ale aparteneţei culturii româneşti la Europa.

După 1964 începe o perioadă pe care cei mai apropiaţi auditori ai lui Petre Ţuţea au numit-o “socratică“. Aproape trei decenii, în cîteva din cele mei celebre cafenele din Bucureşti, filosoful va dezvolta unul dintre cele mei monumentale discursuri din spiritualitatea românească şi va construi – cu cele mai efemere elemente, cele ale biografiei sal proprii – unul dintre cele mei exemplare destine intelectuale. În tot acest timp, Petre Ţuţea va da viaţă unui model al Înţeleptului în Cetate, simultan, concurent şi solidar totodată, celui dezvoltat de contemporanul şi prietenul său, Constatin Noica, în ceea ce s-a numit “Şcoala de la Păltiniş“.

“Cît îl priveşte pe Petre Ţuţea – scrie unul dintre cei mai apropiaţi prieteni din aceşti ultimi ani ai filosofului, Ion Papuc - el filosofa, oricît de mult făcea apel la cărţi, şi făcea, el filosofa după viaţă, în contact cu viaţa, provocat mereu de viaţă. Aceasta îl interesa, în mod preponderent, dacă nu chiar exclusiv, viaţa colectivităţilor umane cărora aparţinea, şi ale căror norme vroia să le stabilească, deducîndu-le sau elaborîndu-le pentru a le impune apoi.”

“Ce poate fi mai semnificativ în acest sens – notează mai departe Ion Papuc - decît faptul că îndată ce iese din închisoare se dedică, cu un înspăimîntat sentiment al urgenţei naţionale, se dedică elaborării unui Proiect de reformă economică a ţării, pe care-l şi transmite imediat şefului de atunci al statului (Nicolae Ceauşescu, n.n.), convins că va contribui în acest fel, că trebuie să-şi aducă contribuţia proprie la salvarea dezastruoasei economii naţionale.”

Acest fapt filosofic – în înţelesul pe care l-am evocat la începutul intervenţiei – se petrecea în 1965. Avînd în vedere semnificaţiile lui politice, conjunctural accentuate, data la care Petre Ţuţea înaintează conducerii României comuniste Proiectul de Tratat are o importanţă aparte. “Primăvara de la Praga” încă nu se declanşase, iat dictatorul de atunci al ţării nu jucase încă celebra “scenă a balconului” care avea să păcălească buna credinţă a multor intelctuali de valoare din România – şi nu numai – după august 1968. Singurul “răspuns” pe care regimul l-a dat iniţiativei filosofului a fost suspendarea dreptului de a mai publica în presa vremii (apucase să semneze cîteva eseuri în revista Familia din Oradea). În felul acesta, un Proiect de recostrucţie pe principii filosofice a “întregului naţional“, considerat în perspectivă cosmică, deşi ar fi putut fi confiscat de discursul oficial, din ce în ce mai agresiv – şi mai fals, totodată – naţionalist, s-a transformat într-un sublim gest de împotrivire la “viitorul unic, luminos şi ireversibil” pe care planificatorii “comunismului inevitabil victorios” îl pregăteau în retortele K.G.B.-iste de la Moskova.

Textul Proiectului de Tratat (publicat în 1992 la Editurile Pronto, din Braşov şi a Uniunii Scriitorilor din Chişinău sub îngrijirea şi prefaţat de filosoful Aurel Ion Brumaru) dezvăluie un gînditor politic original, ambiţionînd sinteze monumentale, preocupat de găsirea unor soluţii alternative la problemele lumii în care trăieşte.

“Politiceşte – şi cităm acum din Prefaţa semnată de Aurel Ion Brumaru – Petre Ţuţea e un conservator (…). La tinerii ce-l înconjurau, comparîndu-i cu cei îmbătrîniţi în politichie şi felurite rele, el aprecia nota conservatoare: e ceva miraculos cum o identificase la aceştia încă înainte cu două decenii: revoluţia din Decembrie 1989, a tinerilor, confirmîndu-i în acest sens intuiţia. Despre conservatorism ca atitudine politică, Petre Ţuţea avea să spună, într-o convorbire cu un publicist cunoscut, acestea: Conservatorii mari nu sunt reacţionari pentru că au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu.”.

Această scurtă caracterizare dezvăluie una din sursele “de fundal” ale gîndirii filosofului român, şi anume una care nu putea să nu-l aşeze pe poziţii de ostilitate în raport cu un regim care îşi făcea un titlu de glorie din ateismul său agresiv: este vorba de fundamentarea creştină a vieţii şi operei sale. Această fundamentare (expusă explicit într-o altă lucrare apărută şi ea postum: Reflecţii religioase asupra cunoaşterii) ordonează axiologic şi orizontul Proiectului de Tratat. Constrîns de un context în care “convenţia culturală” şi “contractul social” nu îi erau deloc favorabile, Petre Ţuţea îşi începe Proiectul pe baza “principiilor cooperatiste” – principii desprinse din istoria economică universală, aşa cum au fost ele ilustrate în istoria ideilor, instituţiilor şi faptelor economice. Dar, nemulţumit de sugestia eufemistică a termenului “cooperaţie”, apelează imediat la un sinonim cu reală vocaţie ştiinţifică, sinergia : “Pentru ca să putem cuprinde sistemele economice şi faptele economice înregistrate de istorie a trebuit să depăşim punctul de vedere cooperatist, aşa cum a fost formulat în sistemul cooperatist cunoscut în istorie, şi să întrebuinţăm conceptul filosofiei, care poate fi împins pînă la proporţii cosmice. În acest sens sinergetic, cooperaţia poate cuprinde toate sistemele economice şi faptele economice, ca depăşind punctul de vedere al oricărui sistem economic. Coexistenţa şi cooperarea sunt esenţa ordinii umane.” Conceptul de sinergie este împrumutat de Petre Ţuţea de la Lester Ward, care l-a lansat în 1903 în lucrarea Sociologia pură, şi are valoare de principiu universal: aceeaşi sinergie (=cooperare, conlucrarea diferitelor energii sau potenţe pentru o prestaţie unică) “creează sisteme de aştri, sinteze chimice şi organice, şi tot ea plăsmuieşte şi asociaţiile umane.” Sinergetismul are prin atributele lui specifice vocaţia unui modus vivendi. Că acesta poate fi altul decît cel comunist, filosoful român nu spune, mai mult ca sigur din prudenţă. O prudenţă nu atît pentru soarta persoanei sale, pentru că idealul său moral era acela al Sfîntului creştin. Cît mai ales pentru soarta Proiectului său, gîndit a fi dezvoltat în nu mai puţin de opt volume! Dar, “traducînd” (şi avem convingerea că nu trădăm prin aceasta spiritul textului) enunţul de mai sus în termenii contextuali, ai vieţii şi operei filosofului, putem fi de acord că liberalismul, democraţia şi creştinismul sunt convocate la acest “banchet” al spiritului. Ele pot fi întrezărite printr-o “fereastră” pe care filosoful însuşi o deschide în discursul său: “Conceptul economic al cooperaţiei, aşa cum se desprinde din istorie (…) oferă un punct de vedere prea strîmt. Conceptul sinergiei, care se întinde la dimensiuni cosmice, este prea vast şi întinderea aplicaţiunii lui depăşeşte limitele ştiinţei economice.”

În acest “interval” trebuie căutată ÎMPOTRIVIREA lui Petre Ţuţea: între constrîngerea accidentală, conjuncturală şi libertatea ca atribut fundamental, universal al omului şi al comunităţilor create de el. Curajul lui constă în încercarea de a oferi un model alternativ colectivităţii din care făcea parte. În anul de graţie 1965 un asemenea gest nu putea fi considerat decît, în cel mai bun caz, o utopie şi, în cel mai rău caz, o erezie.

Poate părea paradoxal ca un gînditor dogmatic (folosim dogma în sensul teologic al termenului, de adevăr revelat ce oferă omului libertate şi certitudine) se împotriveşte celei mai “dogmatice” filosofii din istoria gîndirii universale. Ne aflăm însă în culturi diferite: în vreme ce filosofia materialist-dialectică şi ştiinţifică nu poate genera decît un “comunism încremenit în proiect”, raţionalismul dogmatic creştin secretă permanent PROIECTE vii, dinamice ale comunităţii umane.

Opera lui Petre Ţuţea este mai ales una de mărturisitor. Aşa fiind, ea este, pe tot cuprinsul ei, încărcată afectiv. Este, altfel spus, pasiona(n)tă. Dar – cum însuşi notează chiar în Proiectul de Tratat - “Pasiunile nu dereglează sufletul omenesc cînd sunt stăpînite de raţiune”. Tot astfel – am îndrazni să spunem – “naţionalismul integral” al lui Petre Ţuţea nu poate “deregla” spiritul european atîta timp cît se fundamentează pe valorile lui constitutive: creştinism şi democraţie.

(Acest text reprezintă transcrierea intervenţiei mele la conferinţa internaţională cu tema “Illegale philosophische Tendenzen in der Landern des ehemagilen sowjetischen Blocks wahrend der letzen Jahrzehnten“, care s-a ţinut în 1993 la Kossuth University, Department of philosophy, Debrecen, Ungaria şi a fost publicat mai întîi în revista Vatra, nr.7/1993, fiind inclus în volumul Pariul cu legenda sau viaţa lui Petre Ţuţea aşa cum a fost ea, apărut în 1995 la Editura Athena şi semnat de Aurel Ion Brumaru.)


(Acest text e preluat de pe blogul lui Vasile GOGEA)