Texte scrise de Ecaterina BARGAN la Scoala de CREATIVE WRITING de la Orheiul Vechi 20 iulie-26 iulie 2012.

Ecaterina BARGAN

Incursiune în sine

Motto: „Părinţii mei erau mari şi puternici. Ei mă ţineau de mînă ca să mă ajute să traversez viaţa.” Eugen Ionescu

Ţineam în mâna stângă o jucărie. Pentru  mine era ciocănaş. Ei vroiau să mă facă judecător. Mi-au pus şi un căţeluş gigantic în braţe. Mă pregăteau să am mulţi prieteni. Căţeluşul era negru, dar avea urechi albe, nas alb şi labe parţial albe.  Căţeluşul se uita în altă direcţie decât cea în care mă uitam eu. Inevitabil urma să dispară-ntr-o zi. Şi pe el l-au pus în braţele mele aşa cum pe mine m-au pus pe canapea. Pledul era mare şi bej,  culoare pe care, peste ani, avea să o întâlnesc în nisipul de pe marginea mării. Avea multe forme florale pe el. Cele mai multe erau florile actinomorfe. Încă nu ştiam că aşa se numesc,  flori bilabiate, flori zigomorfe, flori sepaloide, petaloide. Şi frunze-ntre ele. Frunze cuneiforme, deltiforme, sectate, partite, trilabiate, lanceolate. Nu ştiam pe atunci că va veni ziua în care va trebui să le ştiu, să le clasific, să iau un 5,75 la sfârşit, după 3 nopţi nedormite pentru botanica pe care am consemnat-o-n jurnal în tonul unui vers ce m-a parcurs obsesiv, „somnul meu se veştejeşte în infernuri vegetale”. O frunză lângă alta unite printr-o spirală ceva mai târziu ar fi făcut marginea de sus a gardului grădiniţei ce despărţea grădiniţa de şcoală. Ele erau alături. Noi stăteam cu degetele înfipte în găurile gărduceanului de sârmă şi aşteptam să treacă încă un an ca să ieşim din grupa pregătitoare numărul 7 în care, în faţa oglinzii, am învăţat să dau din urechi. Era un exerciţiu de grup, datul din urechi. Un băiat m-a învăţat să fac asta. Unora le ieşea, altora nu. Mie încă îmi iese să dau din urechi. Canapeaua aceea nu era desfăcută, ca să stau drept. Mă învăţau să trăiesc corect încă de pe atunci, când nu ştiam ce e toamna, dar îmi plăcea la nebunie să mă tăvălesc în straturile groase de frunze din curtea din spate, alături de ceilalţi copii. Covorul din spatele meu era drept, bine întins pe perete. Avea şi el flori, însă nu rupte de fir. Inflorescenţa din stânga, dicaziu de monocaziu, inflorescenţa din dreapta dicaziu de monocaziu, inflorescenţa centrală cincin. Toate albe. Toate cu dispunerea petalelor actinomorfă. Între ele mici frunze de stejar, grupate câte două şi câte trei. Forme foarte precise, care, oricâţi ani ar fi trecut, nu s-au schimbat. Mama se uita la mine şi-mi spunea să zâmbesc. Încă nu aveam borţi în urechi. Ai mei ziceau că sunt şi aşa destul de frumoasă, deşi plângeam des pentru orice mărunţiş. Dacă nu-mi convenea ceva, mă puneam în fund, jos, oricunde m-aş fi aflat, îmi încrucişam braţele şi imitam un soi de plâns cu care izbuteam să mă păcălesc chiar şi pe mine, astfel încât, în câteva clipe, chiar dădeam drumul la lacrimi. Asta nu era just, dar aveam şi eu defectele mele. M-am civilizat între timp. Plâng doar atunci când inima nu poate altfel şi, nu, nu mă expun. Expunerea a fost o chestie de copilărie. Hainele mele erau exact pe mărimea mea şi nu-mi plăcea surul. Într-o dimineaţă am certat-o pe mama. Mă tot îmbrăca în nişte haine gri din bumbac, iar eu le dezbrăcam revoltată. Ziceam că griul nu e culoare. Cum poţi să te duci la grădiniţă îmbrăcat într-o haină fără culoare? Mă pusesem în fund pe podeaua din faţa dulapului meu şi dădeam din picioare. Nu gri! Nu vreau gri! Altădată am întors o farfurie cu fundul în sus, ca să văd dacă imaginea de pe fundul farfuriei era cea care credeam eu. Căutam peştişorul, iar farfuria nu era goală. Borşul s-a vărsat pe podea. Eram un copil minunat. Durdulie, tăcută, cu ochi mari, sclipitori, cu buzele ţuguiate, câte cinci degete la fiece mână şi fiecare picior, sprâncene clar conturate, dar nu atât de negre ca şi acum. Descopeream lumea pentru prima dată, prin formele acelea precise din jurul meu, forma cărora nu le dam nicio importanţă. O jumătate de frunză cuneată de un verde închis ce adăposteşte o jumătate de frunză cuneată de un verde spălăcit, care adăposteşte o frunzuliţă întreagă cuneată cu o dungă închisă în centru. Frunza mare legată-n spirală de o alta la fel. Împreună făceau douăzeci de frunze matrioşcă ce mă încercuiau. Eu stăteam dreaptă.

Cinci metafore

1.       îmi traversezi mintea continuu lichid cefalorahidian din ventriculi înspre meninge

2.       lumea un acvariu în care peştişorii încep să vorbească, să facă schimb de căldură

3.       Inima îndrăgostitului o casă locuită de nesfârşite furtuni

4.       Singurătatea locul cel mai intim posibil înconjurat de străini

5.       Marea o tristeţe în placenta căreia înoată o altă tristeţe

Întrebare Simona

Ce versuri vă obsedează sau v-au obsedat în trecut?

Întrebare Radu

Ce roman deja existent vreţi să-l fi scris dumneavoastră?

Albina

1

Eram în maşină şi ne întorceam de la o întâlnire cu cititorii ce avusese loc la Ungheni. Până atunci Vladimir nu purta telefon mobil, dar de data aceasta a trebuit să-şi ia unul, pentru câteva zile. – Uitaţi-vă, ne-a zis el, peste 5 minute o să fiu sunat pentru un interviu de la o televiziune. Dacă puteţi, aş vrea să facem o pauză de ţigară, ca să-l pot da, pentru că aici nu se aude. Toţi au fost de acord, când, domnul Leon a răbufnit, - Nu, nu se poate! Nici nu te gândi! Ce e aia, interviu, nu poate aştepta? Mai lasă-mă! Niciun fel de pauză! Tu nu opreşti, i se adresă şoferului. Mai dă-l naibii, cine se crede, ministru, prezident?, nu se opreşte nimeni! Peste 5 minute Vladimir a fost sunat şi a răspuns. Era în direct. Pe domnul Leon iar l-au apucat dracii şi a început să înjure şi să strige pe un ton acuzator. Dincolo de asta şoferul a oprit, iar fotograful a insistat să iasă că vrea şi el să fumeze o ţigară. Am ieşit şi eu să mă dezmorţesc de la drum. Vladimir s-a dus ceva mai departe de maşină să vorbească la telefon. Domnul Leon şi-a descheiat toţi nasturii de la cămaşă şi sloiurile de piele îmbătrânită lăsate dezgustător peste burtă i se vedeau. Urâţenia corpului său de mână cu urâţenia minţii îl făceau să semene cu gândacul gigantic în care se transformase Gregor în Metamorfoza lui Kafka, şi tocmai despre asta discutam, în drum spre Ungheni, cu câteva ore în urmă, despre constatarea lui Nabokov vis-a-vis de dimensiunile gândacului, care era unul mare, de aproximativ un metru jumate înălţime, pentru că ajungea la gaura cheii. Un gândac monstru. Peste 3 minute Vladimir s-a întors şi am urcat cu toţii în maşină. – Mulţumesc pentru înţelegere, a spus. – Mulţumeşte-i lui Leon, a spus fotograful. A urmat o scurtă tăcere, pentru cineva, încordată, tăcere pe care a trebuit să o sparg eu cu urletul meu. O albină intrase prin geamul deschis şi şi-a înfipt acul în braţul meu drept. Era al dracului de dureros. După ce m-a înţepat, o lovisem cu podul palmei, astfel încât s-a pitit undeva sub scaunul şoferului. – Ce-am făcut ca să merit asta? – E din cauza lui Vladimir, a spus domnul Leon. Pentru că şi-a dat el interviul, te-a muşcat albina. Poţi să consideri că el te-a muşcat. – Dar noi o să zicem că dumneavoastră aţi muşcat-o, nu-i aşa?, îi spuse Vladimir pe un ton foarte serios şi toţi au fost de acord.

  În scurt timp, Vladimir şi-a reluat postul de ghid: uite aici este un restaurant care se află în mijlocul unui lac, poţi să mănânci o supă liniştit şi să te uiţi cum sar peştişorii; uite aici este satul de baştină al scriitorilor Popa şi Baştovoi; iar aici, pe aproape, este o pădure care aparţine unei fete. Mi-a spus ea că are o pădure aici şi un lac al ei. E fain să ai propria ta pădure şi propriul tău lac, nu-i aşa? Avem încă 40 de km până la Chişinău. Mai sunteţi supărat, domnule Leon? Domnul Leon stătea bosomflat şi nu scotea un cuvânt.

  Când am ajuns, deşi ştia că cei din contabilitate erau cu o falcă în cer şi una-n pământ, de întârzierea noastră, Vladimir a intrat cu zâmbet – Bucuroşi de oaspeţi? – Da, a mârâit una dintre contabile, cu lehamite. – Atunci şi noi suntem bucuroşi!, a răspuns entuziasmat Vladimir, apoi s-a uitat la unul dintre pereţi. I-a atras atenţia un calendar al anului 2008, în care puteai vedea fotografia unei plaje de pe malul mării, cu un şezlog sub palmier. – O, era bine în 2008, spuse el, parcă purtând nostalgia acelui an în care totul era ca-n poză. – Cum a fost întâlnirea cu cititorii?, l-au întrebat contabilele – Bine, bine, uitaţi-vă şi dumneavoastră, am ieşit traumaţi. În maşină a pătruns un roi de albine, un gigantic roi de albine. Cel mai mult a avut de suferit domnul Leon, pe care l-au muşcat şi de ceafă, şi de mâini, şi de picioare, şi de burtă, şi de urechi. L-au muşcat peste tot! – Ha, ha, au râs contabilele cu poftă, se pare că domnul Vladimir e pus pe glume azi. – Domnul Leon ca domnul Leon, dar pe Elena chiar a muşcat-o o albină. Îşi poate prezenta trauma, a spus şi a arătat înspre mine. – Da, este o problemă care va  trebui discutată-n consiliu. - Este o problemă urgentă, aş spune, mai ales că albina vinovată încă nu a fost găsită.

2

Eram într-o rablă de maşină pe care Uniunea Scriitorilor a găsit-o pentru noi. Nici nu se putea altfel. De data aceasta a trebuit să-mi iau şi telefon cu mine, din cauza taberei care urma. Oricât nu mi-a convenit acest lucru, nu am avut ce face. Mai erau lucruri care trebuiau puse la punct. Ne întorceam de la întâlnirea cu cititorii. Eram pe drum de întoarcere în rabla aia de maşină, care, din vreme în vreme, trebuia împinsă ca să pornească, aşa că, vrând nevrând, ba ne împingeam cu rândul unul pe altul, ba puneam maşina pe roate, forţându-ne bicepşii umăr la umăr. Apoi fugeam după maşină şi săream în ea din mers ca-n filmele cu Indiana Jhons. Mă holbam la telefonul acela nou cu senzori pe ecran ca la o haină nouă obligatorie cu care trebuia să învăţ să mă obişnuiesc şi nu reuşeam. Înainte se auzea pic pic, dacă tastam pe ecran, acum însă nu auzeam nimic. Mă sunau o grămadă de oameni. Ziceai că a lăsat cineva furnicile în zaharniţă, dar nu auzeam. Cineva mi-a dat telefonul pe silenţios în timpul lecturii şi cred că acela a fost domnul Leon, care îmi lua din când în când telefonul sub pretextul de a urmări timpul. Într-un moment oarecare, fiind în maşină, am primit un  apel de la o televiziune care vroia să-mi ia interviu în direct şi eu le-am spus că pot să revină peste 5 minute. Nici nu mi-a trecut prin cap că cineva ar putea fi împotriva unei pauze de-o ţigară, deşi, pe de altă parte, ştiam că cei din contabilitate erau cu o falcă în cer şi una-n pământ, dar 3 minute cu siguranţă nu ar fi schimbat nimic. Apoi, surpriză, domnul Leon a explodat, cu insulte şi înjurăruri în adresa mea. Mă simţeam de-a dreptul paralizat. Nu ştiam cum să reacţionez, aşa că nu am spus nimic. Pur şi simplu am continuat să fac ceea ce trebuia să fac şi am încercat să fac abstracţie de prezenţa dumnealui. În scurt timp am primit telefonul şi eu am răspuns, rugându-l pe şofer să oprească. – Bună ziua, domnule Vladimir, mi-au spus de la celălalt capăt, iar dinspre mine se auzea ceva de genul – Dă-l dracului, Marele Vladimir, cine se crede? Nu opri, nici să nu te gândeşti! Apoi înjurături şi alte înjurături alături de numele meu. Eram în direct şi se pare că altcineva în locul meu a început interviul. Era un fel de introducere pentru a intriga spectatorul. Dincolo de aberaţiile domnului Leon, ceilalţi au înţeles cine exagerează şi au oprit maşina fiindcă înăuntru chiar nu se auzea nimic. Am ieşit şi mi-am rezolvat treaba, aşa cum promisesem, în câteva minute. Era o atmosferă încordată când ne-am întors în maşină însă glumele mele şi comentariile mele nu ajutau. O albină, intrată prin geam, a destins atmosfera, cu preţul unei muşcături aplicate pe braţul Elenei. Doar muşcătura aceea a reuşit să scoată din domnul Leon câteva cuvinte care şi acelea erau o acuzaţie împotriva mea, dar la care, cel puţin, mi-am permis să râd. Tot drumul până în Chişinău am stat ca pe ace şi după ce am trecut prin contabilitate, l-am invitat pe domnul Leon la un ceai, evident, din politeţe, deşi ştiam că nu o să accepte, eram sigur de asta. Nici măcar nu s-a obosit să-mi răspundă, poate că a gesticulat ceva indignat şi a coborât scările, iar noi am rămas întrebându-ne oare ce albină l-o fi înţepat, sau, mai degrabă, ce roi de albine.

3

Mucosul ăla de Vladimir se dădea tare important cu sunete şi interviuri şi proiecte şi mamă mamă ce tare sunt eu. Ţâncul ăla care nu face nici cât face negrul de sub unghiile mele îmi cerea mie să ne oprim, ca el,  ditamai, marele scriitor, să dea interviu, când dincoace, noi toţi vroiam să ajungem mai repede în Chişinău. În special eu vroiam să ajung în Chişinău. Proştii ăia care erau cu mine nu înţelegeau că eu le fac un favor inhibându-l pe ţâncul cu aere de vedetă. Nu avea niciun respect faţă de noi, şi mai ales faţă de mine, eu, care sunt un clasic, eu, care sunt un maestru, eu, incomparabilul scriitor. Cum şi-a permis el, fiind în echipa condusă de mine, să facă reguli cu timpul pe care şi aşa nu-l aveam. Când mi-a cerut să ne oprim, simţeam că îmi ies flăcări pe nări şi gâze din piele. Pur şi simplu nu m-am putut abţine. I-am spus tot ce cred despre el. Trebuie să-l potolească cineva, şi dacă nu eu, atunci cine? Idiotul de şofer oricum a oprit şi asta m-a scos din sărite. Nu se poate aşa ceva! Am zis că eu cobor dacă ei fac aşa şi tâmpiţii au început să mă calmeze cu aşa şi pe dincolo, ei vor să fumeze o ţigară, totul este ok. Din pielea mea părea că ţâşneşte un vulcan. Mi-am descheiat toţi nasturii de la cămaşă şi le-am spus – Voi n-aveţi dreptate! Însă nimeni nu acorda nicio atenţia furiei mele. Când s-a întors a intrat în maşină cu replicile lui de delicat care va de mine mulţumeşte pentru înţelegere. Idiotul! După care încerca să se linguşească cu una şi cu alta de parcă nu se întâmplase nimic, încerca pe calea aceasta să-şi absolve vina, să iasă curat din poveste, dar nu i-a reuşit, pentru că eu nu i-am răspuns. A ieşit cu obrazul murdar. Ar trebui să-i fie multă vreme ruşine că m-a adus pe mine, marele clasic al literaturii modiale, la o asemenea stare.

Firul

Dimineaţa m-am uitat în oglindă. Aveam în cap un fir alb de păr. Firul meu alb ieşea în evidenţă ca Guliver în ţara piticilor. Avea un aspect dezgustător, pentru că desemna începutul îmbătrânirii mele premature. Dacă la 15 ani firele de păr încep să albească, la 25 îţi cad dinţii, la 35 ţi se zbârceşte pielea ca acordeonul prăfuit al lui Nea Vasea care s-a lăsat de cântat de când sunt la modă chitarele. Firul meu alb monstruos nu avea voie să-şi continuie existenţa în capul meu nicio secundă. L-am fixat cu unghiile şi l-am smuls încrezut. De-acum el nu avea să mai aparţină capului meu. Capul meu era totalmente lipsit de firul alb. Dar brusc m-a lovit nostalgia. Nu se poate aşa ceva. Firul meu fir trebuie să aparţină capului meu cap aşa cum urcehile mele urechi trebuie să aparţină capului meu cap, aşa cum sprâncenele, ochii, gura, pielea îmi sunt sprâncene, ochi, gură şi piele şi-mi aparţin numai mie. Nu se poate aşa, pur şi simplu, să-ţi smulgi unicul fir alb de păr, să te dezici de el şi să-l arunci ca pe ultimul gunoi, la budă. M-a pălit o nostalgie adâncă şi lumea pe care până atunci o vedeam foarte limpede acum am început să o văd mai puţin limpede. Era un strat de apă sărată la mine-n retină şi-atunci m-am văzut storcându-mi cearşaful de jale şi nopţi la rând mă trezeam transpirat şi plângeam pentru firul meu fir. Ani în şir le-am povestit amicilor mei despre acel splendid fir alb, pe care-l avusesem odată şi pe care, crud, nemilos, în ziua aceea în care prostia juvenilă mi-a tulburat mintea, l-am smuls.

Micile bucurii

Ceaiul pe care îl beau până la capăt

chiar dacă întârzii la cea mai importantă întâlnire din lume,

ceaiul, mica şi marea mea obsesie, pe care-o am de la mama.

Alergatul de dimineaţă, care mă face să simt că respir flăcări,

când, pas după pas, simt că inspir direct din gura unui dragon.

Aşteptările mele de peste tot, aşteptările mele lungi şi scurte,

când am atâta timp să mă rog.

 Înotul în mare, când valul mă ridică şi mă apropie de malul

înspre care mă-ndrept, gustul sărat simţit atunci întâmplător.

Oamenii care mă enervează şi-mi vine să-i bat măr şi mă abţin

dar până la urmă ajung să-i iubesc mai mult decât cred că îmi e cu putinţă.

Copiii care se ataşează de mine şi cei care mă detestă,

deşi nici unii nici alţii nu au un motiv pentru asta.

 Băieţaşul care îşi umplea pe plajă căldăruşa cu nisip, apoi o turna în cap altor copii

şi nu se oprea. Cărţile adăpostite la mine în piept,

parcurgându-mi întâi şira spinării. Toate străzile, toate lacurile, toate pădurile

pe care le-am parcurs împreună şi care în lipsa lui sunt mult prea pustii.

Toamna mersul adânc prin frunze, cu foşnet puternic, aşa cum doar el ar face-o,

însăşi gestul acesta care îmi este îndeajuns să-mi dau seama

că pentru asta merită să trăim o viaţă-mpreună.

Frumuseţea unei picturi ce-mi umple ochii de lacrimi.

Răsăritul şi toate umbrele moi din acele momente,

apusul care îmi aminteşte că niciun sfârşit nu este definitiv.

Crezul meu absolut că e timp pentru toate.

 Mirosul de tei ajuns ca şi dragostea la etajul al nouălea.

Melodiile obsesive cu care-am crescut şi cele de mai târziu,

trecute prin dragoste şi ascultate în doi. Toate astea îmi plac.

Toate astea mă ţin, încă mă ţin captivă-ntre oameni, copaci

şi răsărituri.

Nistrul bunicului

O, da, în fiecare vară veneam aici, la Nistru, să ne scăldăm.

O, în fiecare vară eram aici şi Nistrul era simbolul vacanţei supreme.

Bunicii noştri, verii noştri, prietenii noştri,

Toţi erau la Nistru.

Nistrul era miere.

Nistrul era libertate şi copilărie şi vis.

Dar moartea, săraca. Când şi cum tocmai ea,

s-a împrietenit cel mai bine cu Nistrul?

Şi i-a dat nopţi buimace, şi i-a dat vin. Şi i l-a dat pe bunicul nostru

Cu viaţă lui de pescar, acum, prins sub malu-i, primind

În plămânii lui mari şi puternici

Şi mierea şi raiul şi libertatea,

copilăria

şi visul

prin care noi am zburdat, cândva,

atât de inocent am zburdat,

atât de naiv, când nu înţelegeam nimic

despre Nistru

Declaraţie 

Iertaţi-mă, domnule Putin, pentru jurnalul TVR,

Pentru teleshopping, pentru nocturne, pentru telenovelele gen

BĂRBATUL  DIN VIS, pentru

Naţionala de bere şi mai iertaţi-mă

pentru Ţara lu’ Papură Vouă.

Iertaţi-mă că am săpat gardul acesta până-n amiază

Şi n-am cerut apă, iertaţi-mă că n-am spus

Spasiba, Vladic!, când m-aţi lăsat să îl sap.

Domnule Putin, acestea sunt piesele date.

Nu-i aşa că vă-nduioşează naivitatea celor care

fac coadă după viză la consulat? Nu-i aşa

că deliciile aşteptării au atins miezul problemei?

Nu-i aşa că există o logic-a lucrurilor care confirmă

că sunteţi un factor de stabilitate?

Celebrităţile timpului nostru sunt mai plăcute

pe tablă. Dumneavoastră sunteţi

o celebritate plăcută.

Nu este cert că-n anul acesta veţi fi fericit.

Nu este cert că vom fi fericiţi,

domnule Putin, eu vă dau mărul,

dar, vă rog, faceţi peştoaica

să-şi lepede icrele mai rapid,

înţelegeţi, încă şi mai rapid.

5 comparaţii

Mâţa ca o femeie îndrăgostită, mâţa ca obsesia ştirbă a unui oraş obosit, mâţa ca noaptea ce ţi se strecoară-n cea mai mică odaie a inimii, mâţa ca umbra unui vis în carne şi oase, mâţa ca adâncimea lipsei de sens.

Jurnal

24 iulie 2012

8.30. Fetele au început să foşnească. Am deschis ochii. Felicia se schimbase deja. Mai era cineva trezit, dar n-am înţeles cine. Nu mă interesa. I-am închis la loc. A sunat un telefon. Era deşteptătorul Angelei, dar nu el m-a determinat să-mi deschid ochii, ci ridicarea bruscă a Cristinei de pe salteaua ei care se afla lângă salteaua mea. Era ca şi cum se trezise dintr-un vis urât. S-a uitat buimacă în jur. Avea părul ciufulit. S-a culcat la loc. Felicia râdea şi mai rîdea cineva. Nici de data aceasta nu am înţeles cine. Am închis ochii. Nu aveam niciun chef să alerg. Înainte să mă scol am decis că azi fac pauză de la alergat. Eventual, dacă mai târziu o să vreau, aş putea să alerg înspre seară. În sfârşit, m-am sculat. Aveam o stare semilucidă. Baia era ca de obicei ocupată. Nicio şansă să se elibereze în curând. Am ieşit în ogradă. Pe canapeaua de pe terasă Felicia citea Rubik. Pe măsuţa de lângă gard era cartea Simonei, Exuvii. Am început s-o citesc. Şi ieri si alaltăieri începusem să o citesc. Nu ştiu de ce, revenind, îmi venea să o iau de la capăt, nu de unde mă oprisem. Repetiţia adânceşte înţelegerea, ori, există o primă lectură în care abia te adaptezi tonului, abia pipăi formele, abia începi să te concentrezi. Am ieşit cu cartea la măsuţa de sub nuc, locul preferat de Paula. Irina a venit şi s-a căţărat pe gard să dea un telefon mamei ei. Era în pantaloni scurţi. Mi-am amintit că şi eu trebuie s-o sun pe mama. Am ieşit în stradă, întreptându-mă spre ieşirea din Trebujeni.  De acolo veneau Dumitru şi Anatol. I-am invidiat că şi-au făcut plimbarea de dimineaţă. M-am întors şi eu înspre pensiune, fiindcă mai rămâneau câteva minute până la masă. Aş fi putut să alerg, dar nu aveam niciun chef. Pe canapea Felicia încă citea Rubik. Mi-a arătat un capitol scris în stil Planeta Moldova. Eram convinsă că puţini români care nu au locuit în Moldova au apucat să citească capitolul până la capăt. Este un chin să citeşti ceva de neînţeles. Când am început să mâncăm, Simona şi Radu lipseau. Se vedea Dumitru se simte mai bine. Pariam ieri pe asta. E destul să treacă o noapte, ca să-ţi treacă orice supărare, cel puţin febra supărării. Dumitru era in regula, dar a plecat repede. M-am gândit că nu se mai întâmplă discuţia, aşa că m-am dus în cameră, apoi a spus cineva că urmează exerciţiul Simonei. Nu aveam foto. Am uitat acasă cartea în care le-am pus, dar am vrut să particip.

13. 31. Lina se aşază în faţa mea şi se uită la nişte fotografii. Aplecată fiind, medalionul îi atârnă în aer. – Aici cine e? Mă întreabă. În stânga fetele stau pe canapea. De la dreapta la stânga, iulia, irina, felicia şi carolina culcată în braţele feliciei. Irina îi mângâie părul. Fetele se uită în laptop. Se aude o melodie încet dinspre computer. Din perspectiva mea, e o imagine reuşită pentru fotografie. O compoziţie armonioasă. Le fac o poză cu aparatul lui Sandu. Ion şi Victor stau pe fotolii. Comunică. Ion, în timp ce vorbeşte, dă lent din cap în dreapta şi stânga, gesticulează şi râde.

Lista cu preocuparile mele la 12 ani:

1.       Pictura.

2.       Matematica.

3.       Sportul

4.       Cărţile

5.       Natura

6.       Oamenii

7.       dragostea

Lista cu preocuparile mele de astazi

1. anatomia,

2. biologia celulară,

3. biologia generala si vegetala,

4. fizica farmaceutică,

5. statistica,

6. propedeutica farmaceutică,

7. marea.

Cenaclu

Mergând la cenaclul de joi profesorul Ovidiu Neaga a călcat într-o groapă pe trotuar. Trotuarul era înclinat. Profesorul s-a împiedicat şi era gata să cadă. Un bătrânel scund mergea pe alături şi i-a spus, sunteţi al treilea care calcă în această groapă. Profesorul Ovidiu Neaga a zâmbit şi a mers mai departe. Avea emoţii să nu cumva să întârzie la cenaclul de joi, la care copiii urmau să-şi citească textele despre dragoste şi lumină. Acest gând îl îmbujora. Ochii îi străluceau. Mergea apăsat, mişcându-şi expresiv mâinile şi-i saluta pe toţi în dreapta şi-n stânga – Bună ziua, salut, ce zi minunată! Prin curţile oamenilor găinile cotcodăceau. Câinii zburdau pe stradă. Copiii alergau, strigând, Laureeeeenţiuuu, joacă-te şi cu noi! Laurenţiu, laur, balaur, fă-te un dinozaur, laurenţiu uite ce taur, are el coarne de aur, se gândea domnul profesor şi paşii lui săltau odată cu rimele.  Ce poezie excelentă, ce poezie superbă, îşi şoptea printre mustăţi. Trebuie s-o scriu, s-o notez repede. Păcat că n-am nicio foaie la mine a zis şi a mai călcat într-o groapă. În groapa aceasta au mai călcat alţii 4, i-a spus o domnişoară care a cotit-o înspre universitate. Replica îi era cunoscută, dar fie, se mai întâmplă şi coincidenţe. – O, biblioteca!, şi-a spus, ajungând în faţa bibliotecii şi a intrat. Înăuntru erau 5 copilaşi. Fugeau în cerc, cu poeziile sus. Unul striga. Zorul m-a apucat de haină şi m-a dus, sus, sus, departe. Altul, Aveam un copac şi i-am făcut o bortă adânc adânc. Am pus căluţii de plastic în pământ să se odihnească. Când m-am uitat în pământ nu mai erau. Tropăiau prin pământ. Al treilea, Învârt cheiţa şi fug după ea. Maşinuţa aleargă mai repede decât mine, dar eu o ajung. Al patrulea. Mingiuţe au toţi. Ele sar sus, sar departe. Mingiuţă e soarele. Mingiuţă e dragostea. Mingiuţă sunt eu. Al cincilea: Mă jucam cu iepurii. Iepurii erau mulţi. În cuşcă erau buruieni. Eu aduceam buruieni în cuşcă. Iepurii au murit.

Copiii zburdau, îşi recitau poeziile şi lunecau pe parchet.

Vizită la bătrânul maestru

Era ca-n momentele acelea când ajungi

într-un loc pe care-l vezi prima data

şi simţi că acesta e unicul loc în care viaţa

 se-ntâmplă pe bune sau când o furnică

într-un grup de furnici mişun-a ploaie

când ploaia tocmai începe şi ploaia aceea

atât de real-ireală e poezia pură

în care simţi cum parcă viaţa se umple la loc.

Aşa simţeam acele-ntâlniri. O lume în care,

din inerţie, zidurile se-ndepărtează,

apoi se face un cald-frig de neînţeles,

 înfrunţi tremurul vocii, şi, stând la poveşti,

îţi dai seama brusc că sus cineva te citeşte,

aşa cum gândeşti, aşa cum făptuieşti,

 aşa cum poate că “toate se-ntâmplă-ntr-o vacă”,

 iar tu n-ai nicio vină că uneori organele ei strâmtorează,

că laptele-i curge într-un spaţiu încă inaccesibil înţelegerii tale,

asculţi şi reciţi şi reiei în tine cap-coadă pasaje întregi

 ce încep cu deschiderea lentă a magnoliei în care foamea de viaţă

 prinde iubire şi cristalizează-mprejuru-i o ţesătură fină

 păstrată pentru acele închideri de uşă în care ţesătura

 se lasă mâncată de molii, găuri în care se strâmbă

un soare atotputernic. Sunete erau vorbele lui,

desprinse din cerul gurii direct, sunete ce construiesc

cuibul de inocenţă în care vrei să te piteşti, să dormi,

să visezi acea lună opacizată pe care-o ţine în palme

doar să nu cadă.

Şerpii

Aveam 9 ani. În camera mea a murit mama. Cancerul a trebuit să îi roadă carnea, până când din mama a rămas numai corpul. Nu aveam voie să plâng. Nu am plâns foarte mult. Era o linişte de păstrat şi eu am păstrat-o cuminte. M-au trimis să ud florile din grădină. Mă întrebam dacă toate florile de acolo au nevoie de aceeaşi cantitate de apă. Ceilalţi  aşteptau de la mine ceva: o uimire, o tristeţe adâncă, iar eu le aveam înecate în piept, exact înecate, ca-n hidropizie. Nu puteam să le dau în afară. Nu mai puteam să exprim nimic. Nu ştiam cum se articulează cuvinte. În scurt timp mama mea a ajuns sub pământ. Corpul mamei mele era acoperit de un pământ greu, irespirabil. Când încă nu mă formasem, temelia fiinţei mele s-a prăbuşit. Tot binele, toată magia-n care credeam, orice Dumnezeu, oricare îngeri, nimic nu mai conta şi nici nu mai existau pentru mine. Trăiam lângă Nistru. Acolo, în el, era un loc în care puteai găsi lut. Apa era până la genunchi. Am început să fac figurine din lut. Aduceam zilnic acasă căldăruşe de lut şi ziua întreagă modelam şerpi de diferite dimensiuni. Stăteam toată ziua să fac asta. Nu vroiam să modelez altceva decât şerpi, nu vroiam să mă ocup cu altceva decât cu modelatul şerpilor. Nu scoteam un cuvânt, deşi ei încercau, ei îşi dădeau toată silinţa să scoată din mine măcar ceva. Nu am reuşit să fac cu mâinile goale niciun şarpe ideal, dar continuam să îi modelez. În grădină, lângă flori, pământul era acoperit cu aceste jivine încremenite de tăcerea-mi încremenită. 

Foamea

Nu am timp pentru adânci cugetări. Nu mai visez la fapte mari. Exist eu şi stomacul meu. Există cavitatea mea bucală, faringele, epiglota, stomacul. Le simt prezenţa. Acum gândurile mele sunt speranţa să găsesc şi mâine o rădăcină de papură, o păpădie, nişte geandră, un cioclej, câteva scoici prin mâlurile râului, o vrabie, beţe de răsărită, buruiene, crengi de copaci pentru fierturi. Orice. Îmi simt gândurile, şi ele sunt foarte aproape de stomac, toate gândurile mele sunt obsesiv legate de foame, însă nu doar de a mea. În clipele astea totul se schimbă, când ameţeşti mergând pe drum; când te târăşti de neputinţă, dar nu îl furi pe celălalt, deşi alţii o fac, tu nu o poţi face, fiindcă, dincolo de limitele suferinţei, respingi nebunia din tine. Îţi impui să o ţii cât mai departe.

  Suntem în tren. Orheiul e departe. Antoneştiul e din ce în ce mai aproape.Trenul se mişcă încet, mai lent decât un car cu boi. Câmpiile îngălbenite duhnesc a lipsă.

-        Foca, dă-mi o bucăţică de pâine că nu mai pot rezista, îmi spune Oachim, iar eu nu am ce-i da. Oamenii din tren sunt trişti. Au hainele jerpelite şi ponosite. Oamenii sunt furioşi. Mă privesc cu ură. Nu au ochi rugători, ci furioşi. Mulţi dintre ei ar fi gata să ucidă pentru o bucată de pâine. Lângă mine stă un bătrân de vreo 70 de ani, cu o barbă sură imensă, fără o mână şi fără un picior. Doarme şi e gata să cadă peste mine. Mă întreb dacă e posibil şi aşa ceva. Să-ţi tai popria mână şi propriul picior ca să te salvezi de foame. Nu le are proaspăt bandajate. Sunt amputaţii vechi, ceea ce mă face să mă gândesc la vreun accident din trecut, la un război, la o răfuială cruntă. Îmi închipui toate aceste scene şi mă cuprinde groaza. Răni cu o durere simţită la gradul 10 din 10. Răni unse cu craulină în loc de iod, apoi tratate cu pătlagină. Doarme şi corpul lui asimetric este mult înclinat înspre mine. – Foca, dă-mi o bucăţică de pâine, repetă Oachim, care stă pe scaunul din faţa mea. Oachim stă ghemuit ca un embrion şi se ţine cu mâinile de burtă, iar eu nu am ce-i da. Şi mie mi-e foame, dar asta nu schimbă nimic. Un bărbat mărunt scoate cuţitul din geacă. – Daţi încoace sacii de grâu, spune. Nimeni nu are grâu. – Daţi încoace sacii de grâu, repetă, de parcă ar vedea pe undeva grâu. – A-nebunit, zice unul. –  Săracul, spune un altul. Toţi îl privesc ca pe un personaj fictiv, care e făcut din aer, ca pe o halucinaţie. Bărbatul se crede real, este real, şi flutură în mâini un cuţit foarte real. Nimeni nu mişcă. E mărunt şi are un început de chelie. Miroase urât, ca întreg trenul. În aşa condiţii nu îţi dai seama cine pute mai tare, dar bărbatul încins care ţine cuţitul e clar că nu s-a spălat cel puţin câteva săptămâni. – Linişteşte-te, bre! Îi zice un tânăr care stă pe scaunul lipsit de spetează din capătul compartimentului.  Nu stă să-i explice că nimeni nu are ce mânca. Bărbatul începe să tremure. Strigă din toţi rărunchii – Dacă nu-mi daţi o bucată de pâine, vă tai capurile la toţi! Îi simt rădăcinile spaimei. Îi simt febra. Mi-e milă de el, dar nu mişc. Nimeni nu poate face nimic. – Stai jos, nu-ţi pierde energia aiurea, o să mai ai nevoie de ea, îi zice altul. Bărbatul cu cuţit se-ndreaptă înspre o femeie care ţine strâns în braţe o geantă. Oachim îi iese-nainte. Încerc să-l opresc, dar el mi se smulge din mâini. Îl apucă pe imbecil de gât şi de mâna în care ţine cuţitul, apoi  îl aruncă afară din compartiment, fără să crâcnească. Bărbatul rămâne mult în urmă, rostogolindu-se în râpa galbenă de pe marginea căii ferate, cel mai probabil, fără suflare. Nimeni nu are nimic de reproşat. Nimeni nu are nimic de spus. Halucinaţia a dispărut. Toată lumea tace. – Badea Colea a murit cu bucăţica de pâine în gură, spune peste un timp Oachim. Noi trebuie să facem ceva, Foca, altfel o să murim şi noi. O să murim. – Stai liniştit, Oachim, tata e acasa. Vom schimba covoarele pe cartofi, şi tablourile, şi cearşafurile, şi vesela, şi ulcioarele sculptate de mama, şi icoanele, şi o parte din haine. Va fi bine, Oachim, va fi bine. Mai trebuie să rezişti un pic până ajungem acasă. - Foca, nu mai pot. Mă arunc din tren Foca. Nu se poate. Trenul acesta nu se mai opreşte, îmi spune, şi o lumină palidă i se aşterne pe faţă-n scurte fragmente. - Uite luna, dragul meu, uite-te la ea. Luna gustasă. Avem o pâine imensă. Acuşi o să tai o felie mare mare din ea şi o să mâncăm amândoi. Acuşi, doar un pic mai aşteaptă, şi va fi aici. Tu dormi, Oachim, dormi, dragul meu, mâine ne aşteaptă o zi grea.

Fuga egoistă în sine

Limbile ceasului se-mbrăţişau

cu o ardoare lentă pe care îndrăgostiţii nu o mai au.

Lampa ieşea dintr-o roată de marinar din lemn comprimat,

 două coarne de cerb, locul unde simţi cel mai cronic

 verdele vegetaţiei, iar, altundeva , verdele feţei de masă

în jurul căreia se ascund cei retraşi sau cei revoltaţi.

Un ciobănaş la intrare cântă din fluier. Nu se aude.

E imprimat în perete. În stânga nucul umbros de sub stâncă

absoarbe, adună-n nervuri nişte scrisori, ochii ei de copil

nasc feminitatea-mplinită. Prin scoarţa lui vie furnicile

 poartă mii de poveşti. Una singură îţi observă delicateţea tăcerii.

Sub via cu struguri se clatină un felinar.

Lumea arde în el fără chip. Florile se holbează la tine.

Noaptea se-nchid de parcă s-ar teme, deşi nu se tem,

 e datoria lor să înghită moartea mică ce le intră în somn,

ca apoi, dimineaţa, să-şi prezinte fragilitatea deschiderii lor

odată cu primele raze de soare

vărsate pe scrânciob, scrânciobul în care te legăni şi,

 legănându-te, te gândeşti că mai pierzi din tine încă un pic.

Undeva aproape sunt peşteri, undeva aproape e râul

ce încape în palme, iar deasupra râului strâmt, poduri cu scaune

unde îngurgitezi tacit, cu salivă, nevoia de aşteptare,

e locul ce nu te privează de tine şi nici nu te adânceşte,

nu, nu te face mai bun. Un acoperiş vegetal, câteva case,

asfalt parţial, o grădină cu scrânciob, e doar o secundă în care

nu încerci să te curăţi, laşi totul să iasă din tine,

fără să-ţi prelucrezi în vreun fel sinceritatea

iar la sfârşit nu regreţi niciuna dintre emoţii

şi mai ales, nu te judeci.

Doamna X

Doamnă frumoasă gravă cu evantai din hârtie şi ochelari

prin care uitându-te, îi vezi şi tu, ţepoşi, cheli, suculenţi,

cu tinereţea conservată într-o mai fragedă tinereţe de tipul matrioşcă;

raporturi fragile, tranşante, tocite în marginea în care tremură o rotulă

pentru care, apoi, lipsa de somn,

cactuşii cactuşi rămân,

iar ferigi nu există în lipsă de apă, chiar dacă-s cele mai forte

nu le poţi inventa. Cicorile pot face numai decorul.

În sentiment nu le treci, ar fi mult prea frust.

Se fac cadou numai flori androgine.

Doamna frumoasă gravă cu evantai de hârtie

poate suporta apropierea ceva mai uşor

fiindcă străinii nu-i sunt multă vreme străini

deşi, în prima fază, îi sunt intangibili, ceva mai târziu misterioşi

Şi au glezne fragile, mult prea fragile

pentru escaladarea stâncii cu paşii aduşi obişnuit înainte.

Ochii doamnei frumoase grave cu evantai de hârtie sunt foarte prezenţi.

Golesc fiecare cuvânt de esenţă, îl umplu, apoi, până pleoapele se închid,

Îl pun într-o păpădie, îi suflă un cântec de leagăn fortificat

Învăluit de impresii.

Doamna frumoasă gravă cu evantai de hârtie are un fel de eleganţă discretă,

înaintând cu mintea nezgomotos printre poveştile lor

a celorlalţi, poveşti pitite într-o camera ascunsă a inimii ei

pe care-o deschide din vreme în vreme prin amintiri, răscolindu-le ciorna,

ca pe-o supapă neştiută de nimeni, deşi, uneori, salvatoare.

Îşi încălzeşte tonul puţin bărbătesc şi foarte precis. 

Tonul ei vertical suie ca şi căluţii de mare doar înspre-nălţimi

ce te solicită mult, foarte aproape de scenă,

dar nu anunţă că acolo-n adâcuri se respiră mai greu

iar soarele-aleargă cu pixul în mână

şi n-are de gând să se culce.

Pură ficţiune

Ion Buzu iubeşte atât de tare cărţile lui Bukowski încât ar face dragoste cu cărţile lui Bukowski. Ion Buzu nu trăieşte ca Bukowski. Are un job mediocru la un oficiu din capitală, în care tastează ceva la un calculator. Îşi face bani de bere şi de drum la Chişinău. Îşi ia masa de trei ori pe zi acasă şi se specializează în poezia rahatului. Căcatul este subiectul lui preferat. De asemenea, din mărturisirile lui, mai scrie şi despre clismă, găini moarte aruncate în râpă, iar, din vreme în vreme, se mai găseşte şi voma în textele lui. Ion Buzu este un terorist poetic, cel puţin aşa se crede. În adolescenţă a lipit pe gardurile satului său, poezii teroriste, citate din autorii lui preferaţi, marii revolutionari, sau citate pe care le-a alcătuit cu mintea sa. Ion Buzu este unul dintre mulţii pământeni care atunci când este întrebat dacă întradevăr este un geniu răspunde Da! Sunt un geniu! Însă, comparativ cu ceilalţi 90 la sută dintre cei care fac această afirmaţie, el o face cu seriozitate şi cu siguranţă în voce. Ion Buzu este un filozof, cel puţin se crede un filosof. Cunoştinţele lui despre filozofie sunt rezultatul nopţilor pe care le-a petrecut tânărul anarhist citind mii de cărţi cu lanterna sub plapumă, cînd părinţii îi închideau forţat lumina, şi rezultatul chinurilor sale ce au început în fragedă adolescenţă, când şi-a propus să-şi dezvolte o schema de gândire cât mai complexă.  Recent, tânărul poet, anarhist, critic, filosof, student la fără frecvenţă la asem cu 2 restanţe în credit, a iniţiat, în cadrul primei tabere de scriere creativă din Republica Moldova, o nouă zonă, adică un nou teritoriu, pe care au voie să-şi petreacă timpul numai poeţii lipsiţi de inspiraţie. Această zonă a fost numită luzerzone. Este vorba de odaia unde doarme tânărul poet şi de unde de dimineaţă până seară se aud râsete puternice, în special râsul lui Ion Buzu, care admiră râsetele expresive, şi care ani în şir şi-a antrenat acest râs efectuat cu gura deschisă. De asemenea, Ion Buzu mănâncă cu gura deschisă, şi dacă la masa la care stă nu există alţi oameni televizoare, el devine omul televizor.

Abandon

Încet greşeala topeşte carnea cu dragoste,

candela atârnă de-un înger

neîngropat

Noaptea curată,

O reconectează la putredul oraş,

În care deruta cu braţe anunţă pauza

Nu face zgomot.

 Pleoapa doare,

Obrazul doare,

Buza doare,

Degetul doare,

Talpa doare,

Dar, Ana, durerea nu e o dovadă.

Nu o expun, aşa că fentez o poveste.

Ana Ahmatova şi marea

Norii nu sunt vată pe băţ. Nu te apuci să-i mănânci.

Sufletului aripi nu-i faci. Nu e fluture.

Valul nu alunecă-n val. Clavicula le uneşte.

Un scenariu, totuşi, există, şi-n spaţiu, timpul,

care e mai mult decât un acvariu cu peştişori,

stă de fapt nemişcat. De undeva din arcul saltelei

din care ai scos primul „mama” încearcă şi el să se desfăşoare.

Apoi îţi intră în piele, în LCR şi în os,

împrumută un ritm şi acela e ritmul cu care trăieşti.

Ritmul se loveşte-n cuvintele adăpostite de creier,

prinde culoare, înaintează, ţâşneşte,

cel mult se dărâmă, dar cu asta totul începe.

De aici ar putea să înceapă. Unu doi, doi unu.

Pe mâini, pe tot corpul începi să te lingi

ca o pisică pe care puştii o desenează cu spinarea curbată în sus.

Stai locului şi urmăreşti ce în ce se transformă.

Sub transpiraţia grea a unui trecut te ascunzi

şi-ţi aminteşti cum trăgeai ţevile, repetându-ţi  despre scurtele tale obsesii,

 când carnea devenea tristă.

 De fapt tot ce-ţi doreai era cineva să te cuprindă puternic.

Mai întâi cu mâinile, apoi cu ochiul, cu gura.

Iar înspre sfârşit dezmembrarea, pentru că mereu ai ştiut,

 inima are curajul să doară, se ajută să doară,

se ajută de mai multe feluri de moarte.

Scripeţii se strâng aproape de tresărire, dar nu trosnesc

şi nici nu opresc circuitul închis, năprasnic închis într-o cuşcă,

din care să vrei, n-ai cum scuipa în afară arderea oaselor.

Încă nu a fost stinsă, deşi apa-i aici cu tot cu sarea din ea,

cu toată această singurătate mai mare, cu somnul ei mai adânc.

 Val după val nu faci decât să asculţi, tăcut, liniştit,

viaţa ce ţi se derulează-napoi secvenţă după secvenţă

şi nu înţelegi cum de aceste secvenţe au stat atâta timp împreună,

şi ele intacte, lipsite de lume şi de deschiderile pe care ar putea să le ducă,

palmă în palmă, până la primul, până la ultimul răsărit al lunii muşcate

de acei mici rinoceri ce ţi-au asaltat dorsala şi visul apocaliptic

în care te-ai temut şi te-ai trezit transpirată, a câta oare,

 dar nu ai strigat, deşi îţi venea, îţi venea foarte tare să urli.