Texte scrise de Emanuela Spranceana la Scoala de Creative Writing de la Orheiul Vechi si de la Biblioteca Stefan cel Mare 20 iulie-26 iulie 2012.

Emanuela Spranceana

xxxxxx

Mergînd la cenaclul de joi, profesorul Ovidiu Neaga a călcat într-o groapă pe trotuar. Să-mi bag piciorul, zise enervat la culme. Dar piciorul deja alunecase pînă aproape de genunchi în gaura din asfalt şi durerea îl paralizase. Îşi reţinu respiraţia, îşi încordă muşchii piciorului drept echilibrându-se ca un yogin şi înceră să şi-l retragă. Durerea îl încolţi ca un cîine turbat, gemu şi mai făcu un efort reuşind în cele din urmă să-şi scoată piciorul stîng din gaură. Se uită la pantoful alb acoperit de noroi şi iarăşi se încreţi de durere. Dădu să facă un pas, dar înţelese că, în cel mai fericit caz, era vorba de o luxaţie. Mai sudui în gînd. Trebuia să se grăbescă, pînă la cenaclu mai rămîneau vreo douăzeci şi cinci de minute. Avea nevoie de un medic. Se uită în ambele direcţii, se gîndi să-şi telefoneze vreun coleg şi tocmai atunci observă lîngă banca din apropiere un motan negru, gras care îl fixa cu ochi galbeni, hepatici. I se păru că lighioana ceea îi... îi zîmbeşte şi îndată se gîndi că pur şi simplu are halucinaţii din cauza durerii care îl sfîşia. Îşi aminti că uitase pe biroul de acasă cea mai reuşită traducere a romanului Maestrul şi Margareta de Bulgakov pe care intenţiona să i-o împrumute unui cenaclist. Aşa... Motănoiul ăsta era copia leită a fidelului însoţitor a lui Voland! Iar vocea scîrţîită care îşi chema pisoiul era chiar a lui Koroviev, care apăru de după un tufar, trăgîndu-şi şliţul din mers. Ovidiu Neaga înmărmuri. Îşi duse din reflex mîna la gît intenţionînd să-şi îndrepte cravata. Se pipăi şi rămase cu gura căscată...

Gura căscată intensifica sforîitul de căpcăun a profesorului care se relaxase în fotoliul lui preferat. La balconul vecin mieuna enervant Gicu, pisoiul de rasă al doamnei Porumbescu, iar o albină tocmai îşi lăsase acul în piciorul stîng al renumitului profesor. Cartea lui Bulgakov lunecase pe parchet.

Iniţiere

Cînd m-a sunat mama, mă forţam s-o ascult pe Raisa Ivanovna, şefa care debita ceva despre raportul preţ-calitate la nişte produse moldoveneşti care n-aveau să mă intereseze niciodată. Trecu pe la spatele meu şi îşi udă violetele, cu această ocazie spionă discret activităţile mele ilegale la locul de muncă.  Pe urmă căscă satisfăcută şi îmi zise:

-          Azi nu e nimic de făcut, păcat că ziua de vineri e abia mîine. Altfel am fi ieşit şi noi un pic mai devreme.

Discuţia cu mama a fost foarte scurtă. Am închis şi Raisa Ivanovna m-a întrebat dacă e grav. S-a uitat la mine şi n-a mai trebuit să răspund.

-          Îmi pare rău, a zis. Poţi pleca.

Am încuviinţat şi m-am uitat să văd cît e ora, dar telefonul meu încremenise de ceva timp la unsprezece şi douăzeci şi opt de minute. Calculatorul arătă trecut de amiază. Mama îmi dăduse vestea la puţin timp după acest stop cadru al telefonului. Mi-am luat rucsacul, am salutat şi am ieşit.

Ştiam unde trebuie să ajung, dar nu percepeam rostul prezenţei mele acolo. Pe Eminescu am oprit un 195, am urcat şi m-am aşezat. Răsuna un şanson rusesc despre prietenia dintre adevăraţii bărbaţi sau despre adevărata prietenie dintre bărbaţi.

Am urcat în fugă scările pînă la etajul opt. Ascensoarele pline de pacienţi şi vizitatori. Am dat să intru în salon, iar sora de serviciu m-a oprit ţi mi-a spus că nu mai e aici. Fusese mutată încă în zori ca să nu se deranjeze cealaltă pacientă. M-a condus şi în timp ce-mi deschidea uşa a spus că va trebui să aşteptăm ziua de mîine pentru a încheia formalităţile specifice. Am intrat într-un salon minuscul. Era multă lumină. Mama, aşezată într-un colţ, se uita pe pereţi. În mijlocul încăperii, pe patul cu rotile de pe care vopseaua albă se coşea, era corpul. Fusese acoperit cu un cearşaf vînăt. În liniştea ceea desăvîrşită ne-am uitat una la alta şi am tăcut. Tăceam şi era bine aşa. Apoi a intrat sora şi a zis ceva în legătură cu un certificat. Ne privise şi văzînd că nu-i dăm atenţie, depuse atent peste cadavrul acoperit o hîrtie şi ieşi. Uşa se închise şi hîrtia căzu încet la picioarele mele. Mama s-a uitat pe geam zicînd:

-          M-au trimis jos, la farmacia din hol, să cumpăr nu ştiu ce preparat, vroiau să mai încerce ceva... Acolo era coadă, a trebuit să aştept. Pe urmă o femeie m-a rugat să-i citesc un prospect, avea probleme cu ochii. Cînd m-am întors, se terminase... I-am pus palma pe piept şi încă mai era caldă. A tăcut. După o vreme a mai adăugat:

-          Singură...

       Mă privi cu ochii umezi. Am ştiut atunci că nu mai era nimeni acolo, în salonul cela. Nimeni în afară de noi două. Trebuia doar să aşteptăm ca să vină sora şi să coborîm cadavrul la morgă. Am întrebat-o cît e ora. Mama şi-a mişcat mîna şi a spus:

-E unsprezece şi douăzeci şi opt de minute, dar cred că s-a oprit.

despre rău

pe la amiază

cocoşii vecinilor

au cîntat de două ori

Marinei i se desface capul

şi pînă vor cînta cocoşii a treia oară

trebuie să se lepede

de cele trei litere

ale acestui poem

despre rău

Sugestie

punctul E

e aproape identic cu

punctul E1

dicţionarul de sinonime

se a-n-t-o-n-i-m-i-z-e-a-z-ă

tratatul de inspiraţie zace

lîngă un fier de călcat

înfierbîntat

la unele ore exacte

nu se vorbeşte despre foamete

nicio priză liberă

caut

Ghicitoare

nu plînge

s-ar zice că nu cerşeşte

aşteaptă

se mută pe C4

se plimbă

se opreşte puţin pe E2

ne potoleşte

apoi trece printre noi

ca o părere

pisica

Jurnal de tabără

Toată lumea e supărată. Aseară fetele se şuşoteau în legătură cu supărările. Azi Simona vine şi cu un slogan la aceeaşi temă.

Florile astea portocalii, mici, îmi amintesc de doamna Iftodi, profa de franceză de la colegiu, care le numea ţigăncuşe. Odată, cînd abia venisem în Chişinău, ne-a dus în excursie la mormîntul lui Al. Plămădeală de la cimitirul din strada Armenească, unde creşteau ţigăncuşe. Doamna Iftodi locuise în gazdă la George Meniuc, povestea despre scriitor, despre un copac de gutui într-o curte urbană şi multe altele.

 Laur aleargă prin toate odăile şi ţipă în gura mare. Paula, Paula! O caută peste tot, se uită şi după draperii, deschide uşa dulapului, intră în baie. Ieri ne chema afară, zicea că Paula întreabă de noi şi ne roagă să ieşim. Se amuza pe seama noastră, iar azi lucrurile au luat o întorsătură dramatică pentru el. Cred că s-a îndrăgostit. Pentru că stătea cuminte pe scaunul verde din drum şi aştepta răbdător să iasă Paula de la vecini.

3K, Carolina caută cartea În gura foametei de Alexei Vakulovski. După lectura din seara precedentă nimeni n-a mai văzut-o. Dimineaţă şi Buzu o căutase, deşi cred că-i era sete.

 Atîtea rîndunele grămadă n-am văzut de cînd sînt. Cu excepţia stolurilor numeroase de la Grand Canyon, Arizona care întunecau lumina. Agitate, gălăgioase, erau altfel de rîndunele. Acasă aveam un cuib de rîndunică şi bunelul, care le observase întreaga lui viaţă, spunea că ele nu lucrează duminica. Nu ştiu ce să zic.

Doamna Ludmila îmi face legătura cu o femeie din sat, o supravieţuitoare a foametei. Vorbim la telefon, legătura e defectuoasă, o aud cu pauze. Cam aşa ne auzim unii pe alţii uneori. Cu înţelegerea... e şi mai complicat.

Domnul Ion îmi spune că în timpul foametei se mînca tot ce nu era amar. Tot ce nu are un gust amar e de mîncare? Se poate mînca?

Despre foamete se scrie greu. Foarte greu. Mă apucă plînsul, dar nu se face, nu-i voie şi nici nu-i cînd. Mama Mărioara, străbunica care trecuse prin foamete, avea o mîncare preferată (obicei) - pîine cu apă, iar la desert – pîine cu zahăr. Ne aşezam ambele la masă, luam hrinca de pîine, o rupeam în două şi o treceam printr-o litră cu apă udînd-o, apoi o rostogoleam prin farfurioara cu zahăr şi o duceam la gură. Baunti, raiskoe naslajdenie! Va zic eu!

Mai devreme Laur ne-a adus o floare. Acum iarăşi dă buzna. Îşi caută o ascunzătoare. Scoate nişte sunete stranii, de vînătoare, vikingii s-ar speria. 

Mi s-a făcut dor de Vîlcu, cel pe care eu l-am inventat.

Emanuela Sprînceană