CONSULATUL ROMÂN DIN CHIŞINĂU: O POVESTE DE GROAZĂ

Dumitru CRUDU

La începutul lui august, mi-a venit o invitaţie  de la un Festival de Literatură de la Sibiu şi, deoarece paşaportul românesc mi-a expirat încă de prin 2006, am sunat la Consulatul României din Chişinău ca să mă programez pentru a-mi face viză. Dacă nu ştiaţi, programările se fac telefonic. Din prima încercare nu am reuşit să răzbat. Am sunat şi a doua zi. Vreo jumate de oră am ascultat nu ştiu ce melodii patriotice, o fi făcând şi asta din planul de educare patriotică a basarabenilor, frumos plan, frumoase melodii, totuşi, eu vroiam altceva. Sun şi a treia zi. În sfârşit, după un sfert de oră de delectare cu melodii patriotice, îmi răspunde o doamnă. După ce îmi cere să-i spun când m-am născut, după ce îmi cere să-i dictez datele din paşaport, mă programează pentru vineri, la ora 9 dimineaţa. Pe la 9 fără un sfert eram în faţa Consulatului, mutându-mă de pe un picior pe altul. Pe lângă invitaţia din Sibiu, mai aveam şi o invitaţie de la Uniunea Scriitorilor din România, unde scria că mi se garantează asigurarea medicală. O doamnă din vecinătatea mea mă convinge că ar mai trebui să-mi mai cumpăr o asigurare medicală, aici, pe loc, dacă nu vreau să mi se întoarcă actele. Merg să-mi cumpăr. Costă 135 de lei. Îi întind băiatului 200 şi el îmi dă înapoi doar 40 de lei. Îi atrag atenţia că a greşti. Dar el încearcă să mă convingă că greşeala e a mea. Până la urmă, intervine un coleg de-al său care-i atrage atenţia unde a greşit şi acesta îmi întoarce restul întreg. Din această cauză, revin în faţa consulatului abia pe la 9 şi 3 minute. Prea târziu ca să mai pot intra. Am întârziat tocmai cu trei minute şi gardianul nu mai vrea să mă lase să intru. Impunându-mă să aştept până la 9 şi jumate, când va intra o altă tură. Aştept, ce să fac. Timpul trece chinuitor de greu, dar totuşi trece şi se face 9 şi jumate. De data asta, întârzie funcţionarii să ne lase înăuntru. Aşa că intrăm abia pe la 9 şi 37. E bine măcar că am intrat. Am intrat într-o curte spaţioasă, înconjurată de un zid, încoronat cu sârmă ghimpată. Asta, ca nimeni să nu încerce să sară gardul, mă previne un funcţionar. Aici, din nou aşteptăm. Aşteptăm să apară un alt funcţionar. Apare un tânăr cu nişte liste în mână. Pe care începe să le citească. Sonorizează nume de oameni şi le dă bonuri. Bine măcar că nu face mişto de numele oamenilor, aşa cum făcuse data trecută un coleg de-ai său. Sau nu le face apropouri sexuale femeilor. Mai întâi trec cei care au venit să-şi redobândească cetăţenia română, după aia, cei care vor să-şi facă certificate de naştere româneşti şi aşa mai departe. Listele sunt lungi şi timpul trece şi mai greu. Mai greu chiar decât norii de pe cer. Solicitanţii de vize sunt lăsaţi la urmă. La urmă, adică peste vreo umate de oră, dacă nu şi mai mult, mai rămân în curte doar cei care au venit să-şi facă viza. Din nou se citesc liste. După ce trec cei care au fost programaţi la 9 şi 30, îmi permite şi mie să-i spun ce caut acolo. Îmi dă un bon şi intru. Urc scările şi pătrund într-o sală de la etajul doi, o sală metalică, o sală care îmi pare că seamănă cu o încăpere dintr-o puşcărie. Doar două banchete şi alea ocupate. Sala chifteşte de lume. Unii stau pe pervazuri. Dar majoritatea în picioare. Din cele 15 ghişee lucrează doar  trei, două pentru cetăţeni şi unul pentru instituţii. De aia, coada trece greu. Înaintea mea mai sunt douăzeci de persoane. Peste o oră îmi vine şi mie rândul. Mă îndrept spre ghişeu, cu paşi mărunţi. Străbat sala urmărit de privirile invidioase ale celor care îşi aşteaptă rândul. Dar şi de ochii de piatră ai frumoasei funcţionare de la ghişeul 5. Cu nişte ochi de piatră, mă priveşte fix în faţă. Îi întind pe rând, unul câte unul, actele. „Da de ce nu mi le daţi toate deodată? Ar trebui să  mi le daţi toate deodată! Doar aţi avut timp să vă pregătiţi dosarul!”, se răţoieşte ea la mine, nemulţumită, ridicând vocea. E tot mai nemulţumită cu fiecare act pe care i-l trec prin ferestruica întredeschisă ca o pleoapă de peşte. În cele din urmă, începe să mi le examineze. Le examinează cu aceeaşi ochi de piatră. Deodată, îşi ridică frumoşii ei ochi spre mine şi îmi strigă, iritată: „Da unde vi-i rezervarea de bilet? Fără rezervare de bilet, nu vă pot primi dosarul. Următorul! Să vină următorul!”, ţipă ea şi îmi întoarce dosarul. „Staţi, staţi aşa, domnişoară, chemaţi-l pe consul!”  Frumoasa funcţionară cu o faţă înăcrită şi cu ochi de piatră dispare printr-o uşă montată într-un perete metalic. Trec trei, patru, cinci minute. Revine funcţionara cu doamna consul. Aceasta mă măsoară din cap până în picioare cu nişte ochi de gheaţă. Mă ia cu cald şi cu rece. Oare ce am făcut că mă priveşte aşa? „Nu se poate! Fără rezervare de bilet, nu vă putem lua dosarul. Asta-i legislaţia!” „Şi dacă aş vrea să merg cu bicicleta?” „Nu încercaţi să vă bateţi joc de noi,” se răsteşte la mine doamna consul. Ridică şi ea vocea. Îmi vorbeşte pe un ton răstit şi oţărit. Are o voce dură, metalică, mă străpunge cu ochii ei de gheaţă. Strigă la mine. Iar în timp ce mă acuză că nu vreau să respect legislaţia română, se adresează întregii săli. E foarte supărată şi mă bruschează. Pentru că strigă la mine şi pentru că mă priveşte ca pe un hoţ de cai, palmele încep să-mi transpire şi mi se înteţeşte pulsul. Sunt pe cale să fac un atac de panică chiar în sala consulatului. „Bine, o să revin cu o rezervare de bilet”, îi spun cu o voce pierită şi mă retrag din faţa ei. Îi simt privirea în spate. Ca o piatră. Rezervarea de bilet mi-o fac pe 12 septembrie. Aşa îmi sugerează doamna de la buticul din coasta Consulatului. „Şi cu rezervarea asta, îmi voi putea lua bilet?” o întreb eu pe doamna de la butic. „Da de unde, e o rezervare fictivă, dar fără ea nu o să vi se dea viza”. Plătesc 50 de lei şi revin la consulat. Funcţionara de la ghişeul 5 mă lasă să aştept încă o jumate de oră. Aştept sub ochii de gheaţă ai consulului. Aceasta din nou strigă la mine, când o rog să-mi ia dosarul. Se vede că nu-i place mutra mea. Mă tratează ca pe sarea din ochi, nu altceva. Trec pesta asta şi atept. Aştept să se elibereze funcţionara de la ghişeul 5, care îmi examinează actele, la fel de iritată şi indispusă. Îi dau şi rezervarea de bilet. O anexează la dosar cu scârbă. Apoi îşi înalţă ochii ei de piatră spre mine şi îmi zice cu o voce ridicată ca să vin să-mi iau viza pe 13 septembrie. Adică, cu o zi mai târziu decât îmi rezeravesem biletul. Nu se poate. Şi atunci de ce am mai făcut-o, dacă nu se ia în considerare? Le zic despre asta, dar cele două doamne nu mai vor să stea de vorbă cu mine şi mă invită să părăsesc sala metalică a consulatului. Totuşi, eu am dat 50 de lei pe rezervarea de bilet, o rezervare pentru 12 septembrie, la ora 18.00, iar viza mi se dă pe 13 septembrie, ceea ce înseamnă că mi-am făcut-o degeaba. Oare ştiu şi funcţionarele de la consulat că e o rezervare fictivă? Dacă nu ştiu, de ce nu vor să–mi dea explicaţii? Dacă e o rezervare fictivă, de ce mi-au mai cerut să mi-o fac? Dar dacă nu e fictivă, atunci cine o să-mi întoarcă cei 50 de lei plătiţi pentru rezervare? Sunt întrebări la care cele două funcţionare nu mai vor să-mi răspundă şi mă roagă insistent să mă car. Vreau să scriu o plângere şi le rog să-mi spună cum le cheamă. Nu vor. Nu au nume. E secret de stat. Dar cum să scriu o plângere pe nişte funcţionari fără nume? Uite aşa, scrie-o. Îmi zice consulul şi îmi întinde o foaie. Scrie plângerea, ce mai aştepţi. Ce mai aştept? Aştept să-i trateze pe oameni cu zâmbetul pe buze şi nu să-i bruscheze sau să-i intimideze, că nu, totuşi, consulatul nu e o puşcărie. Nu pot să fac o plângere pe nişte oameni fără nume şi cobor scările, în căutarea consulului general. Acesta lipseşte. Nu e nici adjunctul. Părăsesc consulatul, cu un gust amar în gură. Şi cu gândul că cel mai mare duşman al României sunt anume aceşti funcţionari de la consulat. Oare să fie basarabofobi? Nu exclud! Oare să fi greşit eliberându-mi viza cu o zi mai târziu decât mi-am făcut rezervarea sau ştiau că în coasta consulatului să vând rezervări fictive? Iar dacă ştiau, oare nu sunt mână în mână cu cei de afară? Gânduri. Câte gânduri nu-i mai trec omului prin cap după ce pleacă din consulatul României din Chişinău. Plec din consulat cu inima în buzunare, vorba unui poet. Nu mă consolează nici măcar faptul că s-au mai fript şi alţi scriitori la consulat, dar nu numai scriitori. Buzu şi Hose Pablo au păţit-o şi mai rău. Lor le-au fost respins dosarele. Mie măcar mi l-au primit. Totuşi, de la asta nu îmi este mai bine. După ce am ieşit din curtea consulatului, simt cum mi se face rău şi îmi bag sub limbă un validol ca să nu cad jos.  Ajuns acasă, îmi scot mapa cu acte şi descopăr că îmi lipseşte certificatul de căsătorie. Oare unde să-l fi pierdut? Nevastă-mea vrea să divorţeze, descoperindu-i lipsa. Mă face cu ou şi oţet. Revin la consulat, dar acesta deja e închisă. E închis şi buticul unde mi-am cumpărat rezervarea de bilet. E vineri seara şi toate aceste instituţii sâmbătă şi duminică nu lucrează. Oare până luni nevastă-mea nu o să divorţeze? În faţa consulatului schelăie o laie de câini. Nu ştiu de ce, mă gândesc la băieţelul sfâşiat de maidanezi în Bucureşti şi încerc să mă ţin cât mai departe de Consulat. Cu toate astea, aproape că fulgerător, câinii mă înconjoară şi se reped să mă muşte.