Ipostazele tatălui, surorii, fraţilor. „Viseptol” de George Vasilievici
In memoriam George Vas. la un an de la moarte
In memoriam George Vas. la un an de la moarte
Am locuit aproape de George Vasilievici, încă din 1996, când am intrat la facultate în Constanţa. Doar câteva blocuri ne despărţeau, unul de altul. În vara anului lui 2005 am făcut cunoştinţă cu el, la redacţia revistei „Tomis”. Am aflat de la taică-miu că George îşi pierduse tatăl din copilărie. Subofiţer în M.A.I., acest om avea scrisul foarte caligrafic. Se prezentase de tânăr la un concurs pentru ocuparea postului, iar postul obţinut pentru că scria repede şi bine, artistic i-a dăunat, pentru că ar fi vrut să facă mai multe, să fie avansat şi ofiţer după ce trecea prin facultate. Ceilalţi candidaţi pe acelaşi post s-au ambiţionat să facă facultatea şi au înaintat mereu în grad, nu ca tatăl lui George, care s-a dedicat vieţii de familie, pentru că avea deja un băiat şi o fată. Presupun că n-a vrut, nu că n-ar fi putut să aibă o carieră militară spectaculoasă.
În ultimul său roman, „Viseptol” (martie 2010, editura Ta), George Vasilievici se opreşte cel mai mult la motivul literar al tatălui, deşi la un moment dat, prin suspansul de proză fantastică, mama protagonistului devine mărul discordiei dintre tatăl şi geamănul artificial al acestuia, care-i o clonă, un android.
Pe lângă accepţiunea curentă a cuvântului „tată”, eroul povestitor adaugă trei conotaţii pierderii şi reaflării fictive a autorităţii paterne. Un psihanalist ar putea să scrie un întreg studiu despre opera şi viaţa lui George, curmate atât de brusc (opera i-a anunţat deseori moartea, nesuportarea grelei cruci pe umeri!), dar aici, în recenzia romanului nu ne interesează implicarea biograficului în diegeză. Întâlnim astfel pe Ultimul Papă din partea întâi, pe geamănul tatălui şi pe Tatăl din ceruri, un Demiurg eminescian cu doi-trei fii Luceferi (Ateu, Cristi şi însuşi protagonistul – care poate fi orice tânăr mort aproape de treizeci şi trei de ani).
Partea a doua a acestei cărţi este un „viseptol”, fiindcă are în centrul traseului evenimenţial o halucinaţie, dar şi artificii narative de tip science fiction: plasarea în cu totul alte spaţii geografice, accelerarea procesului de contaminare c-un virus mortal a personajelor, execuţia în masă a lor, judecarea killerului, prin dispariţia sistemului de legi şi a societăţii din 2010. La urma urmei, nici nu contează prea mult la Vasilievici intruziunea epică a elementului fantastic sau al acelui kitsch cu funcţie antirealistă, ci dezvoltarea din aceste scenarii macabre a unor exaltate, alegorice, paralele, posibile fantezii. Se urmăreşte pas cu pas distrugerea condiţiei umane, prin neasumarea la timp a morţii. Toţi oamenii sunt păscuţi, precum ierburile roşii, de îngerii morţii, secerătorii adâncului lor. Traseul diegetic devine tot mai sinuos, având calitatea tensionării la maximum a destinului comun pentru un anumit bărbat şi o anumită femeie, care se vor recunoaşte – pipăindu-şi unul altuia un fel de dublă cicatrice a lui Ulise – după propriile lor mâini, lăsate fără voie gaj ca să se întâlnească odată şi-odată.
Din oraşul Constanţa, în prima parte acţiunea se împotmolea în cartierul cu felinare roşii, cu drogaţi şi homosexuali din Amsterdam, capitala libertinajului întregii lumi. Abia la începutul celei de-a doua părţi, după ce i se amputează ambele antebraţe, eroului i se schimbă radical viaţa, pentru că i se grefează la un aeroport, ca să ajungă în ţară, mâinile unei femei. Revenit la Constanţa, chiar şi părinţii eroului cad victime flagelului, fiind aparent ucişi de mâinile fiului rătăcitor. Crima este corelată, dostoievskian, cu pedeapsa, cu damnarea ori criza sufletească, pentru că acest killer doarme pe unde poate, numai să nu mai ucidă oamenii arâtând mâinile. Se culcă şi pe fundul mării, pe la Cazinou, între stabilopozi, pe-un hamac de alge. Neliniştea nu dispare. Vrea să afle adevărul, de ce are mâinile unei femei, cine este cea care acţionează în mod paralel cu el, de ce şi pentru ce fuseseră ei torturaţi la aeroport, ca să devină killeri universali. Normalitatea pierdută e, pentru prima dată în proza lui Vasilievici, cauza problematizării, a introspecţiei. Proiecţia diegetică a sinelui auctorial, acest killer masculin, îşi păstrează sau face în aşa fel actanţial să redobândească, în dezastrul apocaliptic schiţat de romancier, chiar hipersensibilitatea, fragilitatea interioară, dublată de un spirit rebel sau recalcitrant înnăscut.
Crima este în gena canceroasă a umanităţii. Personajul-narator n-are alt rol decât de-a produce, artificial, în condiţiile provocării subite a râsului la vederea mâinilor şi unghiilor sale de femeie, autodistrugerea programată, spintecarea, întoarcerea pe dos a victimelor. Mormane de cadavre încep să se împută prin Constanţa, Bucureşti, în toată Europa şi-n jumătate de lume. În cealaltă jumătate acţionează celălalt înger al morţii, killerul feminin, cu antebraţele implantate de la killerul masculin. Fără nicio justificare, cei doi abia aşteaptă să se vadă. Sau ştiu că e ultima probă: confruntarea, care pe care, iubirea-moarte, iubirea totală.
Fantasticul la Vasilievici este transpus în poezie cu accente neoromantice-neoavangardiste. În „Viseptol” putem afla mult mai exact ceea ce a intenţionat să spună şi poetul George Vasilievici în volumele sale de versuri, pentru că mesajul se continuă în creaţia sa, indiferent de apartenenţa la genuri şi specii literare. Protagonistul, killer involuntar, se consideră principalul vinovat al întregului dezastru sau fiasco ontologic. O consideră pe ultima femeie şi propria sa victimă, ori din contra, se gândeşte uneori că va constata un sens al iubirii, chiar al renaşterii din amândoi a lumii, că totul n-ar fi acum decât un vis groaznic, o farsă. De altfel autorul, George Vasilievici, îşi dăduse întâlnire cu o liceancă de la Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu” din Constanţa chiar când intrase în anul ce avea să-i fie fatal, numai pentru a trăi aceleaşi senzaţii, ritualul cuceririi unei inimi.
Să medităm asupra aspectului macabru al execuţiilor în masă, la robotizarea protagonistului killer: cine îi vedea antebraţele, cu palmele, degetele şi unghiile subţiri scoase din mănuşile lungi de damă purtate ca să nu fie observată monstrozitatea, era cuprins pe dată de agonia râsului, de convulsiile morţii. Se tăvălea pe jos, apoi spasmele demenţei determina victima să-şi facă seppuku. Eroul contribuia şi el la terifianta arlechinadă a genocidului, ajutându-i pe oameni, indiferent de vârstă şi sex să-şi scoată rărunchii, să-şi răsfrângă în afară interiorul, organele.
George Vasilievici strămută prin convenţii neosuprarealiste barierele universului său epic. Aparent, romanul „Viseptol” ar putea părea doar în prima parte realist, un documentar despre viaţa drogaţilor din România şi din întreaga lume. Sunt arătate aici consecinţele cele mai grave ale înecului în moartea albă, vinderea prietenei unui proxenet-homosexual-diller din Amsterdam. Acesta este român la origine, dar nu vrea să recunoască. Totuşi, „Viseptol” este evident continuarea romanului autobiografic (stil jurnal) „Yoyo” (2008) al lui Vasilievici. Superior prin tipologiile mult mai complexe, cea a personajului-narator mutilat, cea a prietenei sale vândute în Amsterdam pentru pungile de viseptol, cea a iubitei-soră-clonă, dar şi prin motivele biblice precum tatăl fizic pierdut, Tatăl ceresc sau fraţii săi Ateu, Crist, romanul „Viseptol” va deveni cu certitudine o carte de referinţă în literatura mileniului al treilea, poate cea mai bună creaţie epică a douămiismului.
În „Yoyo”, Ela era un personaj feminin ale cărei atitudini de viaţă nu-l prea interesau pe protagonist. Ruptura dintre cei doi era inevitabilă. Pe la jumătatea romanului-jurnal se uită de existenţa ei, fiindcă îl înşeală. Ei se ştiau la modul carnal, iar despărţirea, ca şi vieţuirea alături n-are sens. În locul Elei, personaj pe jumătate ratat, în ultimele trei părţi din „Viseptol” apare „sora”, născută din părinţii clonaţi după părinţii killerului, soră ce se născuse de puţin timp, la începutul mileniului al treilea, dar crescuse precum măiestrele zîne-crăiese sau feţii-frumoşi din basme, de parcă ar fi trăit pe-o altă planetă ficţională. Această soră cyborg suferise aceeaşi operaţie, devenise o mutantă cu antebraţe şi pumni de bărbat. Pilozitatea lor o făcea să sufere poate şi mai mult. Neînţeleasă şi ea, îl aşteaptă să dezlege împreună enigma.
Brusc, aflăm că o foarte neînsemnată comunitate a celor orbi era singura imună la virusul ucigaş, ce acţiona stereotip prin râs şi seppuku. Orbii nu puteau muri pentru că nu puteau vedea monstruozitatea braţelor. Aici mi se pare că George Vasilievici demitizează programatic civilizaţia imaginii, a culorii şi a plăcerilor umane. Genocidul semnifică de fapt întoarcerea umanităţii la simplitatea pierdută. Ochiul vede, inima cere - iată proverbul care conduce omenirea, mesajul cupidităţii unei societăţi industriale pervertite. Ca individ, omul contemporan n-ar mai avea cale de salvare, prin experimentarea până la autodistrugere a drogurilor, a internetului, a unei alte vederi în autosatisfacerea plăcerilor interzise, a altui simţ tactil, a unui auz sedat de obsesii sexuale, a unui gust pseudoartistic lăbărţat de interpretarea halucinaţiilor sau de durerea sevrajului. Creaţia e prezentată în exerciţiul său al caricării perpetue, iar reduplicarea imaginii luciferice ocupă existenţa tinerilor debusolaţi.
Orbii ajung să alcătuiască tribunalul suprem al lumii, singura instanţă lucidă, adică (in)umană, rămasă pe faţa pământului acoperit cu milioane de cadavre. Cu şobolanii sanitari ai lumii războiul nu mai poate fi continuată istoria, iar cu robii vederii, nici atât, pentru că ei aşteaptă sfârşitul, căutând o cauzalitate, o logică în dispariţia lumii văzătorilor.
Cei doi fraţi-amanţi supravieţuitori, killerii văzători (nu şi clarvăzători) se întâlnesc pe teren neutru şi constată imediat că au membrele amputate şi invers relipite, pentru că ei formează acel potenţial cuplu al regenerării speciei mutilate în mileniul al treilea. Ajung să se hrănească exclusiv din creierii victimelor. Ultimii creieri scoşi din ţeste mai fac încă deliciul părinţilor tinerei, care nu mai văzuseră aşa ceva, până vor fi şi ei forţaţi să-şi facă seppuku. Aceşti părinţi ai surorii ucigaşe trăiau în America. Tatăl ei este geamănul tatălui protagonistului. Ca geamăn clonat, nu putea să accepte la un moment dat ca fratele adevărat să-şi fi împărţit viaţa, dându-i-o pe soţia lui, iar aceasta să fi ajuns bigamă-incestuoasă. În condiţiile în care gemenii munceau la acelaşi restaurant, cu schimbul, fiind amândoi foarte eficienţi iar patronul îi confundase mereu, geamănul-clonă a ales să abandoneze jobul profitabil şi să nu-i necinstească soţia fratelui adevărat, plecând peste ocean. Nu înainte să fie clonată cumnată-sa, spre a-i deveni soţie, într-un fel dublul său. Această poveste de familie este, desigur, introdusă ca parabolă, printr-un umor negru de către George Vasilievici. Dealtminteri chiar sora-iubită, killerul feminin e fiica a doi părinţi clonaţi, aşadar nu-i adevărată, ci un dublu al protagonistului, o ipostază a sa. Narcisismul a fost principala dominantă a caracterului autorului „Viseptol”.
Tatăl killerului-femeie nu-l simpatizează pe iubitul acesteia. Este şantajat de „nepot” că i se poate dovedi oricând originea sau clonarea. Fiindcă îşi va recunoaşte doar în parte „trecutul”, iubita-soră-clonă se înfurie pe cei mai dragi oameni, ocrotiţi de ea până atunci şi noaptea-i va face să dispară, arătându-le mâinile pierzaniei.
În ultima parte a romanului, eroul-narator, killerul masculin e anchetat, condamnat de către tribunalul orbilor, singurii supravieţuitori ai masacrului, carnajului. Presupunem că şi iubita „soră” e supusă aceluiaşi supliciu psihologic: află că nu ei ar fi fost autorii reali ai crimelor ce se ţineau lanţ acolo unde îşi arătau mâinile. Ei erau simpli martori sau pionii execuţiei, devoratori ai creierilor. Virusul ucigaş care îi făcea pe oameni să se autoexecute în râsete convulsive era invenţia orbilor. Ca martori, cei doi protagonişti se căutaseră pretutindeni unde virusul făcuse ravagii în câteva zile, sau ceasuri. După ce moare, killerul masculin, mort precum un Giordano Bruno sau un Socrate, accede în alt spaţiu imaterial, paralel. Dincolo de pământul devastat el intră în casa Tatălui său originar, ori a tatălui pierdut, masacrat de virusul ilarităţii sângeroase.
În ultimul său roman, „Viseptol” (martie 2010, editura Ta), George Vasilievici se opreşte cel mai mult la motivul literar al tatălui, deşi la un moment dat, prin suspansul de proză fantastică, mama protagonistului devine mărul discordiei dintre tatăl şi geamănul artificial al acestuia, care-i o clonă, un android.
Pe lângă accepţiunea curentă a cuvântului „tată”, eroul povestitor adaugă trei conotaţii pierderii şi reaflării fictive a autorităţii paterne. Un psihanalist ar putea să scrie un întreg studiu despre opera şi viaţa lui George, curmate atât de brusc (opera i-a anunţat deseori moartea, nesuportarea grelei cruci pe umeri!), dar aici, în recenzia romanului nu ne interesează implicarea biograficului în diegeză. Întâlnim astfel pe Ultimul Papă din partea întâi, pe geamănul tatălui şi pe Tatăl din ceruri, un Demiurg eminescian cu doi-trei fii Luceferi (Ateu, Cristi şi însuşi protagonistul – care poate fi orice tânăr mort aproape de treizeci şi trei de ani).
Partea a doua a acestei cărţi este un „viseptol”, fiindcă are în centrul traseului evenimenţial o halucinaţie, dar şi artificii narative de tip science fiction: plasarea în cu totul alte spaţii geografice, accelerarea procesului de contaminare c-un virus mortal a personajelor, execuţia în masă a lor, judecarea killerului, prin dispariţia sistemului de legi şi a societăţii din 2010. La urma urmei, nici nu contează prea mult la Vasilievici intruziunea epică a elementului fantastic sau al acelui kitsch cu funcţie antirealistă, ci dezvoltarea din aceste scenarii macabre a unor exaltate, alegorice, paralele, posibile fantezii. Se urmăreşte pas cu pas distrugerea condiţiei umane, prin neasumarea la timp a morţii. Toţi oamenii sunt păscuţi, precum ierburile roşii, de îngerii morţii, secerătorii adâncului lor. Traseul diegetic devine tot mai sinuos, având calitatea tensionării la maximum a destinului comun pentru un anumit bărbat şi o anumită femeie, care se vor recunoaşte – pipăindu-şi unul altuia un fel de dublă cicatrice a lui Ulise – după propriile lor mâini, lăsate fără voie gaj ca să se întâlnească odată şi-odată.
Din oraşul Constanţa, în prima parte acţiunea se împotmolea în cartierul cu felinare roşii, cu drogaţi şi homosexuali din Amsterdam, capitala libertinajului întregii lumi. Abia la începutul celei de-a doua părţi, după ce i se amputează ambele antebraţe, eroului i se schimbă radical viaţa, pentru că i se grefează la un aeroport, ca să ajungă în ţară, mâinile unei femei. Revenit la Constanţa, chiar şi părinţii eroului cad victime flagelului, fiind aparent ucişi de mâinile fiului rătăcitor. Crima este corelată, dostoievskian, cu pedeapsa, cu damnarea ori criza sufletească, pentru că acest killer doarme pe unde poate, numai să nu mai ucidă oamenii arâtând mâinile. Se culcă şi pe fundul mării, pe la Cazinou, între stabilopozi, pe-un hamac de alge. Neliniştea nu dispare. Vrea să afle adevărul, de ce are mâinile unei femei, cine este cea care acţionează în mod paralel cu el, de ce şi pentru ce fuseseră ei torturaţi la aeroport, ca să devină killeri universali. Normalitatea pierdută e, pentru prima dată în proza lui Vasilievici, cauza problematizării, a introspecţiei. Proiecţia diegetică a sinelui auctorial, acest killer masculin, îşi păstrează sau face în aşa fel actanţial să redobândească, în dezastrul apocaliptic schiţat de romancier, chiar hipersensibilitatea, fragilitatea interioară, dublată de un spirit rebel sau recalcitrant înnăscut.
Crima este în gena canceroasă a umanităţii. Personajul-narator n-are alt rol decât de-a produce, artificial, în condiţiile provocării subite a râsului la vederea mâinilor şi unghiilor sale de femeie, autodistrugerea programată, spintecarea, întoarcerea pe dos a victimelor. Mormane de cadavre încep să se împută prin Constanţa, Bucureşti, în toată Europa şi-n jumătate de lume. În cealaltă jumătate acţionează celălalt înger al morţii, killerul feminin, cu antebraţele implantate de la killerul masculin. Fără nicio justificare, cei doi abia aşteaptă să se vadă. Sau ştiu că e ultima probă: confruntarea, care pe care, iubirea-moarte, iubirea totală.
Fantasticul la Vasilievici este transpus în poezie cu accente neoromantice-neoavangardiste. În „Viseptol” putem afla mult mai exact ceea ce a intenţionat să spună şi poetul George Vasilievici în volumele sale de versuri, pentru că mesajul se continuă în creaţia sa, indiferent de apartenenţa la genuri şi specii literare. Protagonistul, killer involuntar, se consideră principalul vinovat al întregului dezastru sau fiasco ontologic. O consideră pe ultima femeie şi propria sa victimă, ori din contra, se gândeşte uneori că va constata un sens al iubirii, chiar al renaşterii din amândoi a lumii, că totul n-ar fi acum decât un vis groaznic, o farsă. De altfel autorul, George Vasilievici, îşi dăduse întâlnire cu o liceancă de la Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu” din Constanţa chiar când intrase în anul ce avea să-i fie fatal, numai pentru a trăi aceleaşi senzaţii, ritualul cuceririi unei inimi.
Să medităm asupra aspectului macabru al execuţiilor în masă, la robotizarea protagonistului killer: cine îi vedea antebraţele, cu palmele, degetele şi unghiile subţiri scoase din mănuşile lungi de damă purtate ca să nu fie observată monstrozitatea, era cuprins pe dată de agonia râsului, de convulsiile morţii. Se tăvălea pe jos, apoi spasmele demenţei determina victima să-şi facă seppuku. Eroul contribuia şi el la terifianta arlechinadă a genocidului, ajutându-i pe oameni, indiferent de vârstă şi sex să-şi scoată rărunchii, să-şi răsfrângă în afară interiorul, organele.
George Vasilievici strămută prin convenţii neosuprarealiste barierele universului său epic. Aparent, romanul „Viseptol” ar putea părea doar în prima parte realist, un documentar despre viaţa drogaţilor din România şi din întreaga lume. Sunt arătate aici consecinţele cele mai grave ale înecului în moartea albă, vinderea prietenei unui proxenet-homosexual-diller din Amsterdam. Acesta este român la origine, dar nu vrea să recunoască. Totuşi, „Viseptol” este evident continuarea romanului autobiografic (stil jurnal) „Yoyo” (2008) al lui Vasilievici. Superior prin tipologiile mult mai complexe, cea a personajului-narator mutilat, cea a prietenei sale vândute în Amsterdam pentru pungile de viseptol, cea a iubitei-soră-clonă, dar şi prin motivele biblice precum tatăl fizic pierdut, Tatăl ceresc sau fraţii săi Ateu, Crist, romanul „Viseptol” va deveni cu certitudine o carte de referinţă în literatura mileniului al treilea, poate cea mai bună creaţie epică a douămiismului.
În „Yoyo”, Ela era un personaj feminin ale cărei atitudini de viaţă nu-l prea interesau pe protagonist. Ruptura dintre cei doi era inevitabilă. Pe la jumătatea romanului-jurnal se uită de existenţa ei, fiindcă îl înşeală. Ei se ştiau la modul carnal, iar despărţirea, ca şi vieţuirea alături n-are sens. În locul Elei, personaj pe jumătate ratat, în ultimele trei părţi din „Viseptol” apare „sora”, născută din părinţii clonaţi după părinţii killerului, soră ce se născuse de puţin timp, la începutul mileniului al treilea, dar crescuse precum măiestrele zîne-crăiese sau feţii-frumoşi din basme, de parcă ar fi trăit pe-o altă planetă ficţională. Această soră cyborg suferise aceeaşi operaţie, devenise o mutantă cu antebraţe şi pumni de bărbat. Pilozitatea lor o făcea să sufere poate şi mai mult. Neînţeleasă şi ea, îl aşteaptă să dezlege împreună enigma.
Brusc, aflăm că o foarte neînsemnată comunitate a celor orbi era singura imună la virusul ucigaş, ce acţiona stereotip prin râs şi seppuku. Orbii nu puteau muri pentru că nu puteau vedea monstruozitatea braţelor. Aici mi se pare că George Vasilievici demitizează programatic civilizaţia imaginii, a culorii şi a plăcerilor umane. Genocidul semnifică de fapt întoarcerea umanităţii la simplitatea pierdută. Ochiul vede, inima cere - iată proverbul care conduce omenirea, mesajul cupidităţii unei societăţi industriale pervertite. Ca individ, omul contemporan n-ar mai avea cale de salvare, prin experimentarea până la autodistrugere a drogurilor, a internetului, a unei alte vederi în autosatisfacerea plăcerilor interzise, a altui simţ tactil, a unui auz sedat de obsesii sexuale, a unui gust pseudoartistic lăbărţat de interpretarea halucinaţiilor sau de durerea sevrajului. Creaţia e prezentată în exerciţiul său al caricării perpetue, iar reduplicarea imaginii luciferice ocupă existenţa tinerilor debusolaţi.
Orbii ajung să alcătuiască tribunalul suprem al lumii, singura instanţă lucidă, adică (in)umană, rămasă pe faţa pământului acoperit cu milioane de cadavre. Cu şobolanii sanitari ai lumii războiul nu mai poate fi continuată istoria, iar cu robii vederii, nici atât, pentru că ei aşteaptă sfârşitul, căutând o cauzalitate, o logică în dispariţia lumii văzătorilor.
Cei doi fraţi-amanţi supravieţuitori, killerii văzători (nu şi clarvăzători) se întâlnesc pe teren neutru şi constată imediat că au membrele amputate şi invers relipite, pentru că ei formează acel potenţial cuplu al regenerării speciei mutilate în mileniul al treilea. Ajung să se hrănească exclusiv din creierii victimelor. Ultimii creieri scoşi din ţeste mai fac încă deliciul părinţilor tinerei, care nu mai văzuseră aşa ceva, până vor fi şi ei forţaţi să-şi facă seppuku. Aceşti părinţi ai surorii ucigaşe trăiau în America. Tatăl ei este geamănul tatălui protagonistului. Ca geamăn clonat, nu putea să accepte la un moment dat ca fratele adevărat să-şi fi împărţit viaţa, dându-i-o pe soţia lui, iar aceasta să fi ajuns bigamă-incestuoasă. În condiţiile în care gemenii munceau la acelaşi restaurant, cu schimbul, fiind amândoi foarte eficienţi iar patronul îi confundase mereu, geamănul-clonă a ales să abandoneze jobul profitabil şi să nu-i necinstească soţia fratelui adevărat, plecând peste ocean. Nu înainte să fie clonată cumnată-sa, spre a-i deveni soţie, într-un fel dublul său. Această poveste de familie este, desigur, introdusă ca parabolă, printr-un umor negru de către George Vasilievici. Dealtminteri chiar sora-iubită, killerul feminin e fiica a doi părinţi clonaţi, aşadar nu-i adevărată, ci un dublu al protagonistului, o ipostază a sa. Narcisismul a fost principala dominantă a caracterului autorului „Viseptol”.
Tatăl killerului-femeie nu-l simpatizează pe iubitul acesteia. Este şantajat de „nepot” că i se poate dovedi oricând originea sau clonarea. Fiindcă îşi va recunoaşte doar în parte „trecutul”, iubita-soră-clonă se înfurie pe cei mai dragi oameni, ocrotiţi de ea până atunci şi noaptea-i va face să dispară, arătându-le mâinile pierzaniei.
În ultima parte a romanului, eroul-narator, killerul masculin e anchetat, condamnat de către tribunalul orbilor, singurii supravieţuitori ai masacrului, carnajului. Presupunem că şi iubita „soră” e supusă aceluiaşi supliciu psihologic: află că nu ei ar fi fost autorii reali ai crimelor ce se ţineau lanţ acolo unde îşi arătau mâinile. Ei erau simpli martori sau pionii execuţiei, devoratori ai creierilor. Virusul ucigaş care îi făcea pe oameni să se autoexecute în râsete convulsive era invenţia orbilor. Ca martori, cei doi protagonişti se căutaseră pretutindeni unde virusul făcuse ravagii în câteva zile, sau ceasuri. După ce moare, killerul masculin, mort precum un Giordano Bruno sau un Socrate, accede în alt spaţiu imaterial, paralel. Dincolo de pământul devastat el intră în casa Tatălui său originar, ori a tatălui pierdut, masacrat de virusul ilarităţii sângeroase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu