„Salutări lui Troțki” de Dumitru Crudu

„Salutări lui Troțki” de Dumitru Crudu

De Andreea Iulia Toma în 7 iulie 2016 Recenzie

Noua colecție a Editurii Univers dedicată scriitorilor români și-a făcut introducerea în biblioteca mea prin volumul de povestiri al lui Dumitru Crudu, intitulat „Salutări lui Troțki”, care mi-a atras atenția mai mult decât celelalte, din motive pe care nu mi le explic. Uneori este suficient să citesc câteva rânduri pentru a fi decisă să citesc o anumită carte. Spre surprinderea mea, am pătruns o dată cu aceste povestiri pe tărâmul literaturii de peste Prut, pe care nu mai pășisem până acum. Experiența s-a dovedit foarte interesantă. Încă de la prima povestire mi-am dat seama că voi avea de-a face cu subiecte inedite și cu o abordare pe măsură, în care bizarul joacă un rol însemnat. Frânturile de viață asupra cărora se oprește obiectivul își găsesc rezolvări neașteptate sau neobișnuite. Spre exemplu,  o zi de naștere poate fi sărbătorită cu colțunași cu brânză, în vreme ce cartofii murdari pot fi cea mai delicioasă mâncare atunci când se termină.

„Singura explicație e că nu mă mai iubește. Numai un om care nu te mai iubește poate să-ți dea să papi cartofi murdari, am conchis eu și mi-am amintit cum, acum o săptămână,  Iulia mi-a turnat borş într-o farfurie murdară, și cum, acum două zile, mi-a dat să mănânc brânză stricată.  Doar după ce o mâncasem, am văzut că era expirată. ” (pag. 67)

Mi-a plăcut imprevizibilul ce m-a izbit de la bun început, când tremuram alături de cei doi protagoniști ai primei povestiri, ce erau cât pe ce să fie prinși în gară, în așteptarea trenului salvator. Ei bine, pe parcursul acestui calup de povestiri pline de acțiune, vom citi despre întâmplări domestice condimentate cu boabe de suspans, dar și unele ce au de-a face cu lumea interlopă, vom poposi în mediul cultural din orașele Republicii Moldova și-i vom privi pe scriitori savurându-și cafeaua sau păhărelul cu licoare magică pe terasele situate „în coasta” unor instituții importante, într-o atmosferă aparent tihnită, vom asista chiar și la moartea câte unui personaj. Și toate acestea asezonate cu un fel de ironie amară, o ironie a sorții care nu se sfiește să arunce zâmbete pe buzele celor care se înfruptă din borcanul cu povești.

„Călcau deja pe peronul din gară, așteptând să vină trenul de Moscova.  El țopăia în jurul ei, strângând valiza la piept și-i spunea:
-La Moscova o să-ți cumpăr niște pantofi noi și-o să scapi, în sfârșit, de jafurile astea, și arăta cu mâna spre pantofii ei cu tălpile găurite.  Și alți blugi. ” (pag. 7)

Pentru a percepe însă atmosfera scriiturii lui Dumitru Crudu, mă tem că nu sunt suficiente câteva citate rupte din context. Povestirile sunt diferite și totodată asemănătoare, diversitatea subiectelor se desfășoară pe o plajă generoasă, în care elementul  neschimbat este nisipul, presărat cu sute de scoici, astfel că pare același fiind cu totul altul, la fiecare pas. Sau invers. În aer plutește o superstiție desuetă al cărei singur rol a rămas acela de a condimenta materia narativă.

„Un minibuz de la pompe funebre a depășit mașina cu mirele și mireasa pe bancheta din spate și asta, nu se știe de ce, l-a făcut pe Iurie să exclame :
– Ăsta e un semn tare rău, și a apăsat pe accelerație.
Un zâmbet larg i-a înflorit pe buze și o melodie de Nicu Țarnă,  „la Ciocana, unde băieții beau jin cu cana”, i-a țâșnit din gură, când a lăsat în urmă microbuzul vârstat cu negru.” (pag.135)

M-am obișnuit să identific în fiecare carte amprenta scriitorului, acel ceva care lasă urme asupra mea, dând naștere unei legături aparte între mine și opera acestuia, atât cât reușesc să cunosc din ea. În cazul lui Dumitru Crudu, acel ceva constă în atitudinea naratorului față de întâmplări și în ceea ce îmi transmite această atitudine – că dracu’ nu-i chiar atât de negru și că literatura poate împrumuta ceva din tăria alcoolului, care pare că se împacă destul de bine atât cu mediul cultural, cât și cu cel al subculturii. Dacă ați gustat vreodată pepene roșu stropit cu votcă, ei bine, acesta este gustul de care amintesc povestirile lui Dumitru Crudu.
 

 

Text preluat de pe: https://bookhub.ro