Snoavele lui Dumitru Crudu
Olimpiu NUŞFELEAN
În perioada literară postdecembristă ne-am fi aşteptat ca proza scurtă să explodeze. O societatea fărîmiţată, cumva fragmentată, care nu-şi găsea deloc coerenţa, ar fi putut fi o sursă neaşteptată pentru „momente” seducă- toare ale prozei de întindere mică. Acestea ar fi putut cartografia mai bine „gesturile” unei societăţi aflate în căutarea identităţii, înainte ca acesta să se livreze unui roman cuprinzător, care să-i pună în scenă toate tribulaţiile. „Perspectiva mică” ar fi avut şanse să funcţioneze revelator. Dar cititorul nu mai aştepta revelaţii, ci informaţii. Şi acestea îi erau aduse – pe spaţii mici – de articolul de ziar. Discursul secund – al literaturii – se întemeia cu greu. Iar lumea – scriitoricească – nu se prea îndeletnicea cu soarta genurilor literare... Totuşi, în masa informă a apariţiilor editoriale, mai apărea cîte o insulă semnalată de o carte sau antologie de proză scurtă, deşi antologii de acest fel nu puteau – şi încă nu pot – rivaliza cu antologiile de versuri. Peste ani, cărţile de proză scurtă îşi vor recîştiga normalitatea, deşi trecerea vadurilor literare e încă incertă. Dumitru Crudu este un poet, prozator şi dramaturg de peste Prut. Situarea geografică e relativă. E un scriitor integrat cu succes în literatura noastră actuală, contribuind, prin scrierile sale, ca şi prin activitatea... publicistică, aşa cum ar fi Manifestul fracturist (în colaborare), la înnoirea literaturii de azi. Dacă „Fracturismul reclamă o subiectivitate necontrafacută, nouă, care să poată institui puncte de vedere necunoscute asupra realităţii”, atunci volumul de proză scurtă Salutări lui Troţki (Ed. Univers, 2016), ca şi, de altfel, cele de poeme ale autorului, este rodul unei asemenea subiectivităţi, necontrafăcute, nu neapărat noi, pentru că subiectivitatea necontrafăcută este caracteristica de totdeauna, principală, a scriitorului înnăscut. Ea trebuie căutată şi exprimată mereu, cu talent, cu geniu, cu asumarea condiţiei şi susţinerea credibilităţii artistice. Dumitru Crudu semnează o carte de proză foarte interesantă, semnificativă pentru autorul-afirmat poet, cît şi pentru starea de azi a prozei. Salutări lui Troţki este o carte scrisă cu o mare francheţe narativă. Prozatorul se joacă mai întîi cu mentalul colectiv. Pentru mulţi – prin amintiri sau lecturi – numele Troţki trimite la inamicul public nr. 1 al lui Stalin, Lev Davidovici Troţki. Pentru prozator/ narator, nu e decît un nume, cu, însă, efecte conotative... În proza care dă titlul volumului, protagonistul, ajuns beat pe un ring de dans, varsă pe pantalonii unui şmecher un pahar de vin, dar scapă de ciomăgeală invocînd la întîmplare un nume: Troţki: „– Bă, da’ voi îl ştiţi pe Troţki? Dacă mă atinge măcar unul din voi, o să aveţi de-a face cu Troţki. Vreţi să-l chem încoace pe Troţki?! // Nu ştiu ce mi-a venit să le strig asta şi să-mi scot din buzunar mobilul, prefăcîndu-mă că vreau să-l sun pe Troţki, deşi nu ştiam nici un om pe care să-l cheme Troţki. Am ţipat numele lui Troţki, aşa, la brodeală.” Şi brodeala i-a ieşit, probabil numele însemnînd ceva pentru chienţii barului Kokos, unde se întîmplă toată tără.
Protagonistului nu-i rămîne, lui, decît să dezlege misterul acestui nume. Eroul prozei de mai sus mizează pe o „înscenare”. Prozatorul, avînd exerciţiul textului dramatic, îşi deschide de fapt volumul tot cu o înscenare. E vorba de Spectacolul nostru, în care e relatat, în ghilimele, un „scenariu” – un furt – prezentat într-o puş- cărie, scenariu cu care regizorul nu este de acord. Zăpada, care începe să cadă, are rolul unui „delete”, care şterge urmele unei treceri, sau ale unei încercări artistice?... Sau, mă rog, într-o schimbare de roluri, „deletul” are rolul unei zăpezi iertătoare... Altfel, textele curg firesc, fără căutate subtilităţi estetice. Par luate direct din realitate, trăite (autentic...) de narator, configurînd un univers relativ restrîns la lumea cafenelelor din centrul Chişinăului, a scriitorilor, artiştilor în afirmare sau a unor mici funcţionari, care evoluează pe firul unor evenimente din contingent. Doi prieteni – în Greva foamei – trecînd prin preajma unor tineri care făceau greva foamei, decid să li se alăture, dar înainte de asta hotărăsc să se pregătească pentru grevă la un restaurant. Mănîncă mult pentru a rezista la foame şi li se face rău, ajungînd la spital, între timp iniţiatorii grevei fiind săltaţi de poliţie. La Soroca dezvoltă o ceartă gratuită generată de un joc al ipotezelor prilejuit de o geantă uitată sub o masă, joc ce duce spre fantastic. Poetul din prozator nu ocoleşte nici misterul, cum face în Nu ştiu cum, dar am reuşit să fug, unde un autostopist de la marginea Chişinăului este salvat de un Mercedes negru, dar apoi intră într-o încurcătură din care se salvează prin fugă. Un lirism duios întîlnim în O zi de naştere cu colţunaşi cu brînză, despre cum îşi serbează ziua de naştere o văduvă singură. Prozatorul se leagă discret şi de trecutul literaturii noastre. Închipuirea traseului întoarcerii acasă a soţiei de la, ne imaginăm, ţară (Flutura) – cu numărarea orelor – în Apa rece, aminteşte de C.F.R. de Ion Luca Caragiale, ca şi Cartofi murdari, unde nimicnicia existenţei este cartografiată printr-o întîmplare măruntă, descrisă însă în amănunt, un amănunt ce devine enorm şi monstruos, ca în Grand Hotel „Victoria Română” de acelaşi Caragiale.
Strivit de monstruozitatea măruntă a existenţei, tînărul din proza Un film de groază nu suportă televizorul dat la maximum într-un autocar spre Bucureşti şi ajunge să fie coborît pe traseu, cu gîndul la o bătrînă din autocar, care suferea enorm, tăcută, din cauza gălăgiei. Prozatorul narează cu plăcere întîmplări adesea hazlii, sub pojghiţa cărora se ascunde drama, ca în Boschetarul din vis, Cîţiva pui de găină printre roşii. Proza Cum am fost eu şi Troţki bătuţi la Braşov e inspirată de întîmplarea care a generat manifestul fracturist. Doi scriitori relatează confruntarea dintre doi obişnuiţi ai barului din coasta Bibliotecii Naţionale: „Nicolae era un poet faimos şi-i plăcea să viseze”. Din vis – un dans cu o tipă agăţată la beţie – îl trezeşte mafiotul Scriitorul (căruia doar i se zicea aşa), „O namilă de vreo doi metri (care) îl privea indispus şi scriitorului (adevărat) începură să i se bîţîie genunchii.” Spre finalul volumului, Dumitru Crudu îşi regizează din nou volumul, în schiţa Şe-fu!!! cercul narativ se închide prin anularea protagonistului.
Volumul Salutări lui Troţki de Dumitru Crudu are un pregnant aspect autoreferenţial, dat de nararea, cu precădere, la persoana întîi, de universul specific lumii în care se învîrte autorul, de plăcerea povestirii, care sporeşte caracteristicile subiectivităţii. În privinţa persoanei întîi, este surprinzător cum „autoreferentul” îşi schimbă cu multă lejeritate şi fără frică de dogme literare identităţile: în Legitimaţiile noastre roşii e scriitor, în După treizeci de ani – redactor, în La Soroca – pictor, în Medalia aia – chelner, în Pentru prima dată în viaţă – funcţionar la bancă, fără bani. Ş. a. m. d. E un narator aş zice „multiform”, colocvial, înscenîndu-şi mereu viaţa şi fă- cîndu-ne părtaşi la aventura neaşteptată a cotidianului mărunt printr-o anecdotică simplă şi revelatoare. Prozele sînt „momente” sau snoave savuroase, pline desigur de vervă şi umor, care fortifică bucuria spunerii literare prin capacitatea de a-l face pe cititor „părtaş” actanţilor, într-o lectură seducătoare.
Mișcarea Literară, nr 4
Olimpiu NUŞFELEAN
În perioada literară postdecembristă ne-am fi aşteptat ca proza scurtă să explodeze. O societatea fărîmiţată, cumva fragmentată, care nu-şi găsea deloc coerenţa, ar fi putut fi o sursă neaşteptată pentru „momente” seducă- toare ale prozei de întindere mică. Acestea ar fi putut cartografia mai bine „gesturile” unei societăţi aflate în căutarea identităţii, înainte ca acesta să se livreze unui roman cuprinzător, care să-i pună în scenă toate tribulaţiile. „Perspectiva mică” ar fi avut şanse să funcţioneze revelator. Dar cititorul nu mai aştepta revelaţii, ci informaţii. Şi acestea îi erau aduse – pe spaţii mici – de articolul de ziar. Discursul secund – al literaturii – se întemeia cu greu. Iar lumea – scriitoricească – nu se prea îndeletnicea cu soarta genurilor literare... Totuşi, în masa informă a apariţiilor editoriale, mai apărea cîte o insulă semnalată de o carte sau antologie de proză scurtă, deşi antologii de acest fel nu puteau – şi încă nu pot – rivaliza cu antologiile de versuri. Peste ani, cărţile de proză scurtă îşi vor recîştiga normalitatea, deşi trecerea vadurilor literare e încă incertă. Dumitru Crudu este un poet, prozator şi dramaturg de peste Prut. Situarea geografică e relativă. E un scriitor integrat cu succes în literatura noastră actuală, contribuind, prin scrierile sale, ca şi prin activitatea... publicistică, aşa cum ar fi Manifestul fracturist (în colaborare), la înnoirea literaturii de azi. Dacă „Fracturismul reclamă o subiectivitate necontrafacută, nouă, care să poată institui puncte de vedere necunoscute asupra realităţii”, atunci volumul de proză scurtă Salutări lui Troţki (Ed. Univers, 2016), ca şi, de altfel, cele de poeme ale autorului, este rodul unei asemenea subiectivităţi, necontrafăcute, nu neapărat noi, pentru că subiectivitatea necontrafăcută este caracteristica de totdeauna, principală, a scriitorului înnăscut. Ea trebuie căutată şi exprimată mereu, cu talent, cu geniu, cu asumarea condiţiei şi susţinerea credibilităţii artistice. Dumitru Crudu semnează o carte de proză foarte interesantă, semnificativă pentru autorul-afirmat poet, cît şi pentru starea de azi a prozei. Salutări lui Troţki este o carte scrisă cu o mare francheţe narativă. Prozatorul se joacă mai întîi cu mentalul colectiv. Pentru mulţi – prin amintiri sau lecturi – numele Troţki trimite la inamicul public nr. 1 al lui Stalin, Lev Davidovici Troţki. Pentru prozator/ narator, nu e decît un nume, cu, însă, efecte conotative... În proza care dă titlul volumului, protagonistul, ajuns beat pe un ring de dans, varsă pe pantalonii unui şmecher un pahar de vin, dar scapă de ciomăgeală invocînd la întîmplare un nume: Troţki: „– Bă, da’ voi îl ştiţi pe Troţki? Dacă mă atinge măcar unul din voi, o să aveţi de-a face cu Troţki. Vreţi să-l chem încoace pe Troţki?! // Nu ştiu ce mi-a venit să le strig asta şi să-mi scot din buzunar mobilul, prefăcîndu-mă că vreau să-l sun pe Troţki, deşi nu ştiam nici un om pe care să-l cheme Troţki. Am ţipat numele lui Troţki, aşa, la brodeală.” Şi brodeala i-a ieşit, probabil numele însemnînd ceva pentru chienţii barului Kokos, unde se întîmplă toată tără.
Protagonistului nu-i rămîne, lui, decît să dezlege misterul acestui nume. Eroul prozei de mai sus mizează pe o „înscenare”. Prozatorul, avînd exerciţiul textului dramatic, îşi deschide de fapt volumul tot cu o înscenare. E vorba de Spectacolul nostru, în care e relatat, în ghilimele, un „scenariu” – un furt – prezentat într-o puş- cărie, scenariu cu care regizorul nu este de acord. Zăpada, care începe să cadă, are rolul unui „delete”, care şterge urmele unei treceri, sau ale unei încercări artistice?... Sau, mă rog, într-o schimbare de roluri, „deletul” are rolul unei zăpezi iertătoare... Altfel, textele curg firesc, fără căutate subtilităţi estetice. Par luate direct din realitate, trăite (autentic...) de narator, configurînd un univers relativ restrîns la lumea cafenelelor din centrul Chişinăului, a scriitorilor, artiştilor în afirmare sau a unor mici funcţionari, care evoluează pe firul unor evenimente din contingent. Doi prieteni – în Greva foamei – trecînd prin preajma unor tineri care făceau greva foamei, decid să li se alăture, dar înainte de asta hotărăsc să se pregătească pentru grevă la un restaurant. Mănîncă mult pentru a rezista la foame şi li se face rău, ajungînd la spital, între timp iniţiatorii grevei fiind săltaţi de poliţie. La Soroca dezvoltă o ceartă gratuită generată de un joc al ipotezelor prilejuit de o geantă uitată sub o masă, joc ce duce spre fantastic. Poetul din prozator nu ocoleşte nici misterul, cum face în Nu ştiu cum, dar am reuşit să fug, unde un autostopist de la marginea Chişinăului este salvat de un Mercedes negru, dar apoi intră într-o încurcătură din care se salvează prin fugă. Un lirism duios întîlnim în O zi de naştere cu colţunaşi cu brînză, despre cum îşi serbează ziua de naştere o văduvă singură. Prozatorul se leagă discret şi de trecutul literaturii noastre. Închipuirea traseului întoarcerii acasă a soţiei de la, ne imaginăm, ţară (Flutura) – cu numărarea orelor – în Apa rece, aminteşte de C.F.R. de Ion Luca Caragiale, ca şi Cartofi murdari, unde nimicnicia existenţei este cartografiată printr-o întîmplare măruntă, descrisă însă în amănunt, un amănunt ce devine enorm şi monstruos, ca în Grand Hotel „Victoria Română” de acelaşi Caragiale.
Strivit de monstruozitatea măruntă a existenţei, tînărul din proza Un film de groază nu suportă televizorul dat la maximum într-un autocar spre Bucureşti şi ajunge să fie coborît pe traseu, cu gîndul la o bătrînă din autocar, care suferea enorm, tăcută, din cauza gălăgiei. Prozatorul narează cu plăcere întîmplări adesea hazlii, sub pojghiţa cărora se ascunde drama, ca în Boschetarul din vis, Cîţiva pui de găină printre roşii. Proza Cum am fost eu şi Troţki bătuţi la Braşov e inspirată de întîmplarea care a generat manifestul fracturist. Doi scriitori relatează confruntarea dintre doi obişnuiţi ai barului din coasta Bibliotecii Naţionale: „Nicolae era un poet faimos şi-i plăcea să viseze”. Din vis – un dans cu o tipă agăţată la beţie – îl trezeşte mafiotul Scriitorul (căruia doar i se zicea aşa), „O namilă de vreo doi metri (care) îl privea indispus şi scriitorului (adevărat) începură să i se bîţîie genunchii.” Spre finalul volumului, Dumitru Crudu îşi regizează din nou volumul, în schiţa Şe-fu!!! cercul narativ se închide prin anularea protagonistului.
Volumul Salutări lui Troţki de Dumitru Crudu are un pregnant aspect autoreferenţial, dat de nararea, cu precădere, la persoana întîi, de universul specific lumii în care se învîrte autorul, de plăcerea povestirii, care sporeşte caracteristicile subiectivităţii. În privinţa persoanei întîi, este surprinzător cum „autoreferentul” îşi schimbă cu multă lejeritate şi fără frică de dogme literare identităţile: în Legitimaţiile noastre roşii e scriitor, în După treizeci de ani – redactor, în La Soroca – pictor, în Medalia aia – chelner, în Pentru prima dată în viaţă – funcţionar la bancă, fără bani. Ş. a. m. d. E un narator aş zice „multiform”, colocvial, înscenîndu-şi mereu viaţa şi fă- cîndu-ne părtaşi la aventura neaşteptată a cotidianului mărunt printr-o anecdotică simplă şi revelatoare. Prozele sînt „momente” sau snoave savuroase, pline desigur de vervă şi umor, care fortifică bucuria spunerii literare prin capacitatea de a-l face pe cititor „părtaş” actanţilor, într-o lectură seducătoare.
Mișcarea Literară, nr 4
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu