Ion Pop

                                     O ANTOLOGIE  A  LUI  DUMITRU  CRUDU

            Citesc cu o oarecare întârziere antologia lui Dumitru Crudu tipărită în 2014 la Editura Cartier, sub titlul puşkinian-mussorgskian Falsul Dimitrie, după alte lecturi, parţiale, din  acest poet care a trecut printre primii Prutul către literataura română, în chipul cel mai  firesc, fără nicio dificultate de integrare. Şi-a şi găsit repede reperul istorico-literar convenabil temperamentului său nonconformist, alăturându-se confratelui braşovean Marius Ianuş ca autor al celebrului, de-acum, Manifest fracturist din 1998, text neoavangardist tipic, mobilizat de obsesia noului şi a rupturii cu trecutul liric, recontextualizat însă într-un moment în care poezia noastră chiar avea nevoie de un nou strigăt de alarmă, copleşită cum era de presiunea reziduurilor dictaturii abia zguduite şi de noile subordonări impure ale „tranziţiei” post-comuniste. Pe un fundal de falsificări ale evenimentului istoric şi de manipulări neruşinate ale datelor realului, Crudu şi camaradul său şi-au reamintit de principalele postulate ale unei avangarde care, mai ales de la dadaism încoce, clama ca principiu fundamental al scrisului autenticitatea, spontaneitatea reacţiei, trăirea în clipă, „viaţa” contra „artei” şi „literaturii”, un anticonvenţionalism radical, cu o componentă importantă de revoltă socială de tip „anarhist”, anti-sistem. Mari noutăţi nu aducea acest program decât ca variaţiune circumstanţială, împingând la extrem un proiect autenticist rămas cam acelaşi în datele sale de bază, cu – pe plan tehnic – reactivarea mai accentuată a „corelativului obiectiv”  eliotian, căci apelul la „mărturie” şi confesiunea indvidualizată fusese practicat deja. Unicitatea momentului de „reacţie” la real o ilustrase, de pildă un Geo Bogza, în Ioana-Maria din 1937, după ce bruscase ceva mai devreme poezia estetizantă cu brutalităţile expresive din Poemul invectivă, purtător al amprentelor digitale ale autorului. Şi, la urma urmei, orice poet a tins şi tinde, dacă este adevărat, să dea scrisului său o marcă personală cât mai puternică. Un fragment de interviu luat lui Dumitru Crudu în 2013, inclus în acest volum,  nuanţează unele atitudini, subliniind între altele încercarea de a plasa „în centrul unei lumi a deriziunii şi a derizoriului demnitatea umană”. Reducerea poeziei la reacţie şi senzorial rămâne desigur  foarte discutabilă, ca şi eliminarea din discurs a   reflexivităţii pusă sub semnul abstracţiunii a al noţionalului sec, şi nu e deloc sigur că, restrânsă la cele două dimensiuni expresive,  râvnita „demnitate umană”, ceva mai complexă totuşi, poate fi restituită satisfăcător. Valoarea acestor opinii e  mai ales una  de memento, de semnal de alarmă al unei sensibilităţi jignite de urâţenia  lumii din jur, - şi nu e deloc puţin.

E chiar mult,  dacă citim versurile lui Dumitru Crudu, care, urmând proiectul teoretic din manifeste, demonstrează şi o capacitate reală de a-l concretiza într-o scriitură eliberată efectiv de convenţii şi care se simte în largul ei în viaţa imediată, cotidiană,  simplu-umană, ocolind emfaza şi artificiul „artei combinatorii” de care s-a făcut atâta caz în aria modernistă mai veche sau mai recentă a poeziei. Depoetizarea, despodobirea de tropii, fie ei şi îndrăzneţi, ai limbajului poetic, compensată de ştiinţa compunerii unui cadru descriptiv  ce doar aproximează, cu accent pe datul „concret”, metafora şi simbolul, e o acţiune consecventă, insolitarea imaginii fiind tocmai rezultatul, cumva paradoxal, al acestui demers. Subiectul care vorbeşte în nume propriu îmbracă din nou „realitatea pe piept ca o cămaşă”, fără ceremonialul rostirii practicat de un Dinescu, o realitate comună, voit „prozaică”, dar care capătă valenţe lirice tocmai prin acest procedeu de insolitare a banalului: poetul se întâlneşte cu iubita, de pildă, în bucătărie, unde se descoperă, cu sentimentul unei  revelaţii, albul luminos al cartofului scos din întunericul cojii, o invită altundeva să se rostogolească şi să se amestece „jos pe pământul ud... pe balega udă pe iarba mâncată, pe urina cursă... printre oi şi capre lovindu-(se) de ele” – dar uzând totuşi de o comparaţie, „ca de nişte pereţi sticlă transparentă fragilă”! - , mimează ironic entuziasmul în faţa  întoarcerii... muştelor... Altundeva declară că „Dimitrie şi-a tras ciorapii şi numai după aia a început să scrie”, notează dorinţe elementare asupra cărora insistă reluând versurile, precum aceea de a sta în faţa unei sticle cu bere,  citează aproximativ din Bacovia, cu un pigment ironic, versul celebru despre omul care a devenit concret („o, cum mă mai strâng acum pantofii / ‚eu sunt atât de concret’ ”),  introduce câte-o mică insolenţă antipoetică, cu  plăcere naivă a copilului care a cutezat să nu fie cuminte, vorbind urât, cum se spune de către oamenii mari,   ca în acest scurt şi expresiv poem ce poate aminti de sfidările adolescentine al primului Tzara, „ca să scandalizeze oraşul” prin firesc şi simplitatea gesturilor:  „când au apărut stelele / şi a început să bată vântul / am ieşit cu Maria / din căzile cu apă / pe corp ne  mai curgeau / şuviţe subţiri / stelele străluceau //  ‚noi stăteam cu curul / la ele’ ”... Nu degeaba sunt citaţi Berryman şi Ginsberg, cu trimitere la un dialog cu Muşina şi Bodiu...

O suită de inventare de obiecte, de notaţii de gesturi, de impresii din realitatea imediată, ne propun versurile din 1994 de sub titlul E închis, vă rugăm nu insistaţi. Nu sunt toate foarte expresive în ele însele, dar poetul ştie să le reabiliteze poeticitatea printr-o inteligentă distribuire în spaţiul ansamblului, căci pe fondul relativ tern al aglomerării de lucruri lasă să (s)clipească câte-o imagine – comparaţie, metaforă vizând în chip neaşteptat relieful senzorial: „în faţa ferestrei / o cămaşă ca o limbă scoasă la trecători”, „simţeai cu gura deschisă / cum i se rotunjesc ţâţele / ai atins-o cu mâna / a zăngănit”,  „feţele meselor / ridicate ca fustele fetelor”, „am deschis o conservă de carne / şi mă bag acolo”...  Un excelent poem, Altcineva, asociază obiectele unei săli de baie a femeii iubite cu senzaţiile omului părăsit care-i caută urmele în ele,  în alt loc starea de abandon poate fi mărturisită strict denotativ şi pe scurt, după atâta desfăşurare de obiecte în paginile precedente: „mesele l-au părăsit / scaunele l-au părăsit / lingurile paharele / toate toate / l-au părăsit pe dimitrie / cănile măturile / şi becul din tavan” –, mod de şi ironiza discursul elegiac tradiţional, trecut acum în derizoriu. Nu lipseşte nici sugestia dereglării rostirii, ca la un început de afazie, în versuri trunchiate, silabice, tulburând  „dicţiunea”, ca în felul cum proceda, paralel, şi Caius Dobrescu în De-adevă...  Un soi de textualizare a stărilor de spirit se prelungeşte şi în  cartea următoare, Pooooooooooaate (20014) unde din loc în loc tensiunea sentimentului sau a senzaţiei trece în structura sonoră intensificată a cuvântului tipărit. Tot în registru senzorial intensificat, de mare forţă plastică, se proiectează viziuni al sfârşitului, ale decrepitudinii şi descompunerii cărnii, de un expresionism caricaturizat, sarcastic:  o frenezie tratată grotesc a simţurilor, o voinţă febrilă de contacte cu lucrurile şi cu fiinţele, imaginarul concretelor  gravitând în jurul acţiunii de amplificare, de dilatare şi hiperbolizare cvasihalucinatorie a senzaţiei, cu consecinţe, din nou, dar agravate, în materia textuală. - Expresionism fără voie, inevitabil?  În orice caz, acest tip de notaţie, să-i zic vizionară, de atmosferă onirică, învecinată oarecum cu a lui Ion Mureşan, atinge cote înalte de expresivitate, marcând un moment de vârf al scrisului lui Dumitru Crudu. În schimb, cu poemele din Eşarfe în cer (2012), poetul se întoarce spre faptul de viaţă (şi de moarte) imediat, compunând un amplu poem rapsodic, speţă de reportaj funerar, dacă e îngăduită expresia, relatare a agoniei unei fiinţe apropiate,   recviem numai intermitent ritualizat, căci accentul cade pe înregistrarea  nudă a faptelor observate aproape clinic şi doar rareori câte un  fragment introduce imaginea apropiată de metaforă ori simbol – un trandafir emblematic găsit sub perna femeii dispărute, o şuviţă de sânge strecurându-se pe sub uşa salonului de spital... Acum e lăsat să vorbească faptul în sine, fără adjuvanţi şi catalizatori simbolici, şi chiar reuşeşte dacă suntem sensibili la gravitatea faptelor şi a stărilor de spirit elocvente în sine, comunicate fără aproape nicio mediere tropică. Câteva poezii  rimate şi ritmate aproximativ nu   schimbă situaţia şi nici nu vor să „corecteze” nimic din „proza” cronicii funebre.

Cam acesta îmi pare a fi, înrămat în  spaţiul redus al paginii de revistă,  imaginea schiţată sumar a unui poet autentic, „fracturist” sau nu, neoavangardist sau nu, - pur şi simplu adevărat, care te obligă să-l crezi pe cuvânt.

Acest text a apărut în nr 12 a REVISTEI LITERARĂ, la rubrica MIRADOR