joi, 15 decembrie 2016




Serghei ESENIN


SPOVEDANIA UNUI HULIGAN

Nu poate să cânte orişicare,
Nu orişicui îi este dat să cadă ca mărul goldan
La străine picioare.

Aceasta e cea mai mare spovedanie
Prin care se mărturiseşte un huligan.

Eu afişez înadins o mină nefericită, 
Pe umeri cu capul ca felinarul cu gaz lampant.
A sufletelor noastre toamnă desfrunzită-mi place
Pentru urmaşi s-o fac să lumineze constant.
Îmi place când pietrele înjurăturilor
Fulgeră spre mine ca grindina furtunii râgâitoare,
Şi-atunci îmi strâng şi mai tare-ntre palme
Băşica frizurii mele, clătinătoare.

Atunci atât de drag îmi e să-mi amintesc
Iazul în lintiţă, zvon de arini sub stele
Şi că undeva la ţară părinţii îmi trăiesc,
Cărora le este în cot de versurile mele,
Dar cărora li-s scump cum carnea şi pământul,
Ca ploaia răvăşind verdeaţa în primăvară.
Ei ar veni cu furca să vă spargă trupul,
De m-aţi atinge măcar cu o vorbă de ocară.

Sărmanilor, sărmanilor ţărani!
Voi, probabil, v-aţi cam urâţit,
La fel temându-vă de dumnezeu
Şi de-al apelor duh sumbru şi vrăjit.
O, dacă aţi pricepe-n acest timp proclet
Că în Rusia feciorul vostru e
Cel mai bun poet!
Oare nu lor inima li se bruma,
Înţepată ca de spin, de ac,
Când el, desculţ, călca prin băltoace reci?
Iar astăzi dânsul poartă un joben înalt
Şi pantofi scârţâitori, de lac.
Însă mai trăieşte-n el elanul de cândva
Al aceluiaşi ştrengar din ruseştile sate.
Oricărei vaci de pe firma mezelăriei
El i se închină încă de departe
Şi, întâlnindu-se cu cărăuşi în piaţa prăfoasă,
Amintindu-şi izul gunoiului de pe ogoare,
El coada fiecărui cal e gata s-o poarte
Ca pe trena rochiei de mireasă.


Eu îmi iubesc vatra.
Îmi iubesc foarte tare baştina, frate!
Chiar de-i roasă de mâhnirea ruginie-a răchitelor.
Plăcute mi-s ale porcilor râturi pătate
Şi glasul broaştelor în miezul de noapte.
Sunt tandru bolnav de amintirile copilăriei,
Visez la ursuzul aprilie şi la răceala serii,
De parcă să se încălzească, arţarul nostru
Se aşează pe vine în faţa focului zării.
O, câte ouă furasem eu din cuiburile lui,
Căţărându-mă pe scara crengilor întortocheată!
Mai e acelaşi, cu coroana-n legănatul vântului?
Îi mai rezistă scoarţa aspră, crăpată?

Dar tu ce mai faci,
Iubite dulău bălţat?
De bătrâneţe ai ajuns orb şi scâncitor
Şi tot umbli prin ogradă coda târându-ţi
Ca cea mai prăpădită javră din sat,
De nu mai ştii unde-i grajd, unde-i pridvor.
O, ce scumpe mi-s acele ştrengării, pe când,
Şterpelind din casă vreo coajă de pâine,
Eu cu tine muşcam din ea pe rând,
Fără-a ne contra deloc, om şi câine.

Eu am rămas la fel,
La fel sunt cu inima.
Ca albăstrelele-n lan de secară
Pe faţă ochii îmi înfloresc.
Aşternând a poemelor rogojini de aur,
Aş vrea să vă spun că vă iubesc.

Noapte bună!
Noapte bună la fiecare!
Prin iarba amurgului coasa zării zângăni prelung...
Astă seară aş vrea foarte tare
Prin geam luna s-o sug.

Lumină albastră, lumină atât de albastră!
Sub vălul ei nici să mori nu ţi-e jale.
Fie, chiar de par oarecum cinic
Ce şi-a prins un felinar la dos,
Mai la vale de şale!
Bătrâne, mult călăritule Pegas în trecere,
Să am şi eu nevoie de trapul tău mărunt, ca la circ?
Eu am venit ca un meşter neînduplecat
Şobolanii să-i cânt, în slăvi să-i ridic.
Căpăţâna mea lunii august e-asemeni,
Fierbe şi curge al pletelor mele vin.

Aş vrea să fiu o velă galbenă-n ţara
Spre care plutim, purtaţi de destin.

(1920)


Traducere: Leo BUTNARU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu