Serghei ESENIN

SPOVEDANIA UNUI HULIGAN

Nu poate să cânte orişicare,

Nu orişicui îi este dat să cadă ca mărul goldan

La străine picioare.

Aceasta e cea mai mare spovedanie

Prin care se mărturiseşte un huligan.

Eu afişez înadins o mină nefericită, 

Pe umeri cu capul ca felinarul cu gaz lampant.

A sufletelor noastre toamnă desfrunzită-mi place

Pentru urmaşi s-o fac să lumineze constant.

Îmi place când pietrele înjurăturilor

Fulgeră spre mine ca grindina furtunii râgâitoare,

Şi-atunci îmi strâng şi mai tare-ntre palme

Băşica frizurii mele, clătinătoare.

Atunci atât de drag îmi e să-mi amintesc

Iazul în lintiţă, zvon de arini sub stele

Şi că undeva la ţară părinţii îmi trăiesc,

Cărora le este în cot de versurile mele,

Dar cărora li-s scump cum carnea şi pământul,

Ca ploaia răvăşind verdeaţa în primăvară.

Ei ar veni cu furca să vă spargă trupul,

De m-aţi atinge măcar cu o vorbă de ocară.

Sărmanilor, sărmanilor ţărani!

Voi, probabil, v-aţi cam urâţit,

La fel temându-vă de dumnezeu

Şi de-al apelor duh sumbru şi vrăjit.

O, dacă aţi pricepe-n acest timp proclet

Că în Rusia feciorul vostru e

Cel mai bun poet!

Oare nu lor inima li se bruma,

Înţepată ca de spin, de ac,

Când el, desculţ, călca prin băltoace reci?

Iar astăzi dânsul poartă un joben înalt

Şi pantofi scârţâitori, de lac.

Însă mai trăieşte-n el elanul de cândva

Al aceluiaşi ştrengar din ruseştile sate.

Oricărei vaci de pe firma mezelăriei

El i se închină încă de departe

Şi, întâlnindu-se cu cărăuşi în piaţa prăfoasă,

Amintindu-şi izul gunoiului de pe ogoare,

El coada fiecărui cal e gata s-o poarte

Ca pe trena rochiei de mireasă.

Eu îmi iubesc vatra.

Îmi iubesc foarte tare baştina, frate!

Chiar de-i roasă de mâhnirea ruginie-a răchitelor.

Plăcute mi-s ale porcilor râturi pătate

Şi glasul broaştelor în miezul de noapte.

Sunt tandru bolnav de amintirile copilăriei,

Visez la ursuzul aprilie şi la răceala serii,

De parcă să se încălzească, arţarul nostru

Se aşează pe vine în faţa focului zării.

O, câte ouă furasem eu din cuiburile lui,

Căţărându-mă pe scara crengilor întortocheată!

Mai e acelaşi, cu coroana-n legănatul vântului?

Îi mai rezistă scoarţa aspră, crăpată?

Dar tu ce mai faci,

Iubite dulău bălţat?

De bătrâneţe ai ajuns orb şi scâncitor

Şi tot umbli prin ogradă coda târându-ţi

Ca cea mai prăpădită javră din sat,

De nu mai ştii unde-i grajd, unde-i pridvor.

O, ce scumpe mi-s acele ştrengării, pe când,

Şterpelind din casă vreo coajă de pâine,

Eu cu tine muşcam din ea pe rând,

Fără-a ne contra deloc, om şi câine.

Eu am rămas la fel,

La fel sunt cu inima.

Ca albăstrelele-n lan de secară

Pe faţă ochii îmi înfloresc.

Aşternând a poemelor rogojini de aur,

Aş vrea să vă spun că vă iubesc.

Noapte bună!

Noapte bună la fiecare!

Prin iarba amurgului coasa zării zângăni prelung...

Astă seară aş vrea foarte tare

Prin geam luna s-o sug.

Lumină albastră, lumină atât de albastră!

Sub vălul ei nici să mori nu ţi-e jale.

Fie, chiar de par oarecum cinic

Ce şi-a prins un felinar la dos,

Mai la vale de şale!

Bătrâne, mult călăritule Pegas în trecere,

Să am şi eu nevoie de trapul tău mărunt, ca la circ?

Eu am venit ca un meşter neînduplecat

Şobolanii să-i cânt, în slăvi să-i ridic.

Căpăţâna mea lunii august e-asemeni,

Fierbe şi curge al pletelor mele vin.

Aş vrea să fiu o velă galbenă-n ţara

Spre care plutim, purtaţi de destin.

(1920)

Traducere: Leo BUTNARU