Nina Corcinschi, critica literaturii în curs

În ultimul timp, aud mesaje tot mai descurajante în ceea ce priveşte utilitatea criticii de întâmpinare. Se spune despre critici că ar suferi de un deficit considerabil de autoritate şi că judecăţile lor nu ar mai avea aceleaşi consecinţe ca mai înainte, când puteau „executa” sau înălţa în carieră un scriitor. Se mai spune, cu maliţiozitate, că genul acesta de scriitură ar fi unul inferior altora, dacă nu cumva chiar periculos, inhibator de creativitate pentru că, vezi bine, criticul îndrăzneşte să vină cu recomandări, cu trimiteri la modele şi cu reţete pentru scrisul de calitate şi de succes. Am auzit nu odată de la colegii scriitori că un critic literar poate fi crezut pe cuvânt doar după ce el însuşi ar fi demonstrat performanţă în poezie, proză, teatru şi că, în lipsa acestora, nu e scriitor, ci aşa, un impostor fără de care lumea scrisului ar trăi cu mult mai fericită.

O fi o parte de adevăr în ceea ce se vorbeşte prin culise şi chiar în mod public pe reţelele de socializare, de vreme ce ideea a fost lansată cândva de însuşi G. Călinescu. Dacă e să mă refer strict la spaţiul nostru, pe mine nu mă încearcă nostalgii după privilegiile regilor criticii literare din timpul Uniunii Sovietice. S-a văzut bine că dependenţa impusă din afară de vreo ideologie este realmente periculoasă pentru critica literară şi pentru cel care o profesează. În timpul care striveşte cu uitare chiar şi oamenii cu talent veritabil, nimeni nu îi va ierta unui tributar al Puterii ipocrizia, oricare i-ar fi justificările.

În ceea ce priveşte autoritatea, după mine, criticul nu este un procuror şi nu îşi emite verdictele în funcţie de buchea strictă a legii. Om şi el, criticul trebuie să aibă siguranţa că judecăţile sale, chiar dacă sunt profesionale şi judicioase, nu sunt universale şi nici nu pot fi motive pentru înscăunarea definitivă a unui scriitor şi executarea altuia. Dincolo de obiectivitate, el, criticul are dreptul la gusturi specifice şi păreri subiective. E adevărat, prestaţia unui critic afirmat şi credibil poate schimba destine literare, prezentările lui favorabile pot servi drept trambulină pentru lansarea şi popularitatea unei cărţi, dar această autoritate este condiţionată tocmai de libertatea spiritului. Un astfel de critic face o muncă nobilă şi, s-ar părea, nimeni nu-i poate reproşa nimic, căci munceşte ca o Cenuşăreasă în beneficiul surorilor mai mari. Dar şi aici îl pândesc acuzaţiile că ar putea face PR unor autori sau în folosul vreunei edituri din curtoazie sau obligaţie în ideea obţinerii aceloraşi avantaje, strict personale.

Toate acestea ar trebui să taie oricui dorinţa de a scrie şi citi astfel de texte. Nu voi veni acum cu argumente privind necesitatea, evidentă, a criticii pentru igienizarea procesului literar contemporan. Despre asta s-a scris destul în toate timpurile. Mă încumet să atrag atenţia asupra faptului că acest gen de scriitură îşi are cititorii ei pasionaţi pentru care merită să se scrie. Nu cunosc să fi desfăşurat cineva anchete sociologice care să dea seama de numărul de cititori pe fiecare gen în parte, dar, se ştie, numărul cititorilor de poezie, spre exemplu, s-a redus cu mult după ce aceasta, sub presiunea experimentalismului din ultimul secol, a suferit metamorfoze considerabile, ce au făcut-o impracticabilă pentru estradă, nepotrivită pentru a fi citită emoţionant în faţa unei mulţimi palpitând la auzul ei. Poeziei i-au rămas fideli cei care ştiu să citească în linişte sau să asculte în cadrul unor întruniri mici: lansări de carte, cenacluri, recitaluri de poezie etc. În acest sens, şansele cărţilor de critică şi interpretare literară, eventual ale colecţiilor de cronici de a-şi găsi lectorii sunt aceleaşi.

Fără doar şi poate, există un grup de cititori cu interese comune, care se asociază în plăcerea de a urmări aventura ideilor dintr-un discurs exegetic şi capacitatea gândului de a clarifica un posibil înţeles al celor existente. Cu siguranţă, există degustători care vor să urmărească efortul cugetului omenesc de a surprinde acel fir abia vizibil al sensului, sinuozităţile şi nuanţele lui. Un discurs care dovedeşte abilitate în emiterea şi construcţia de idei sugerate de un text literar, care este bine conectat atât la teorie, cât şi la contextul cultural este capabil să producă elevaţie. Criticul place pentru erudiţia lui. Spre deosebire de poet, el trebuie să fie obligatoriu erudit, talentul şi intuiţia nefiindu-i suficiente. Dar când cunoştinţele sunt susţinute şi de o viziune proprie bine conturată, importanţa acestui autor este inestimabilă. Pentru aceşti cititori un studiu literar, cum e, spre exemplu, Amazoanele. O poveste de Adriana Babeţi menţine atenţia pentru mult mai mult timp decât o poate face un volum de poezie sau un roman. Fiecare cu pasiunile lui şi pentru fiecare cerere e bine să existe ofertă.

Pentru un asemenea cititor care poate savura judecăţile critice şi de interpretare Nina Corcinschi îşi adună într-un volum textele exegetice din ultimii ani. Soarele şi păunul. Căutări de paradigmă, cu prefaţă de Mihai Cimpoi şi postfaţă de Andrei Ţurcanu (Academia de Ştiinţe a Moldovei, 2013) conţine câteva studii literare, publicate în ultimii ani în revista Metaliteratură a Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi mai multe cronici de întâmpinare, apărute în revistele de cultură din R. Moldova şi România, majoritatea lor în Argeş. Unitatea acestora se impune prin perspectiva exegetică, căci Nina Corcinschi îşi propune să analizeze textele, mai vechi sau mai noi, în planul realizării lor în contextul paradigmei postmoderniste. (Re)valorificările din acest unghi sunt evidente mai ales în studiile exegetice cu care debutează fiecare din cele patru compartimente gravitând în jurul unui gen literar.

Startul compartimentului responsabil de proză, Exerciţii la o nouă paradigmă a prozei, îl dă exegeza despre romanele lui Paul Goma. Autoarea analizează limbajul scriitorului şi constată că stilul lui devine „robust, captivant, inedit” graţie unei relaţii aparte pe care o are cu limba. Limbajul lui Paul Goma transpune „mecanismele unei sensibilităţi exacerbate, la limita paroxismului, o sensibilitate care se revarsă în torente de figuri şi tropi, în pure invenţii lexicale ori jocuri histrionice de limbaj – adevărate spectacole artistice! Cu efect sigur de trăire profundă şi de viaţă autentică”. Efectele acestei relaţii în planul semnificatului şi în cel al semnificantului sunt inedite şi spectaculoase, căci „. . . pentru a se exprima pe sine la cote maxime de intensitate a trăirii, autorul este nevoit să flexibilizeze, să reformeze (şi să reformuleze) codul lingvistic. Debordând nestăvilit, cu un patos mereu egal cu sine, într-o multitudine de registre şi nuanţe afective, sinceritatea prozatorului nu se poate încredinţa sistemului lingvistic normativ”. Ceea ce îl face atractiv şi pentru cititorul contemporan este viziunea ludică, configurată cu ajutorul unor procedee, în special fonice: suprimările, sincopele, apocopele, aferezele etc. , prin care perturbează percepţia şi impune un discurs dinamic, viu. Memorabil totuşi rămâne acel fond lexical basarabean, implantat cu o deosebită fineţe în sistemul estetic al operelor lui.

Următoarele două exegeze trec prin grila anunţată proza scurtă din Republica Moldova. Implicit, autoarea propune o analiză panoramică a acestui gen mai discret, numărându-se astfel printre puţinii care au făcut-o la noi. Potrivit Ninei Corcinschi, după ’90 producţia de proză scurtă s-a mărit considerabil şi acest fapt se explică prin nevoia de a accelera afirmarea unei noi mentalităţi sociale şi literare. Printre însemnele care definesc acest gen de scriitură, exegeta numără tocmai ceea ce a particularizat noua paradigmă: îndepărtarea de „lirismul fumegos”, experimentalismul, libertatea strategiilor narative, intertextualitatea, ancorarea în cotidian. În spiritul exegeţilor de cealaltă parte a Prutului, autoarea îşi propune să răspundă la întrebarea: „Cât textualism şi câtă autenticitate există totuşi în proza optzecistă din Basarabia?”. O poetică cu strategii textualiste şi respectând convenţia autenticităţii scriiturii urmează prozatorii Anatol Moraru, Grigore Chiper, Constantin Cheianu sau Dumitru Crudu. Oricât de arborescenţi ar fi aceşti autori, ei urmăresc să „reconstituie viaţa şi realitatea în datele lor esenţiale şi autentice” de după prăbuşirea imperiului sovietic, fie că aceasta are loc într-un cotidian anodin şi anost, cum se întâmplă la Grigore Chiper, fie că se desfăşoară în spaţiile unde s-au produs evenimente de anvergură, în Piaţa Marii Adunări Naţionale spre exemplu, ca la Constantin Cheianu sau Dumitru Crudu. Iremediabil, proza lor a oscilat între prezentarea cotidianului şi intruziunea politicului în societatea moldovenească. În Oameni din Chişinău de Dumitru Crudu, această dihotomie a vieţii basarabenilor are un scor sporit de expresivitate. Personajele prozatorului reprezintă opţiunile radicale ale chişinăuienilor – proeuropeni sau susţinătorii rusofoni – care despart lumea capitalei în două lagăre ireconciabile. Dumitru Crudu ştie foarte bine să creeze scene ce surprind această stare beligerantă.

Cu mici excepţii, autorii de proză scurtă sunt şi autori de romane. Dincolo de poetică, ceea ce uneşte autorii de romane este abordarea temei politicului care afectează existenţa moldovenilor în perioada post-sovietică. Cu toţii sunt de acord că tranziţia moldovenească are faţă ameninţătoare, cu consecinţe grave asupra fizionomiei umane. Mai puţin dinamice decât la Dumitru Crudu, personajele lui Iulian Ciocan, intelectuali de regulă, trăiesc interminabil sub presiunea dezamăgirii şi a ameninţărilor care le amplifică frustrările şi angoasele. Ele au ochi doar pentru aspectele mizerabile ale cotidianului, pe care le tratează cu ironie şi dezgust şi care îi împing în depresii îndelungate. Personajele lui Ghenadie Postolache bâiguiesc mereu în aburii alcoolului, iar cei ai lui Mihai Vakulovski cad în dezmăţ sexual. Şi Savatie Baştovoi pune pe seama politicului, de data aceasta cea desfăşurată la nivel global, degradarea şi demonizarea umanului. Ceva mai optimist este Petru Bogatu care creează personaje curajoase în stare să lupte cu cei care pun în practică politici demonice. La Nina Corcinschi critica şi interpretarea merg mână în mână. Acolo unde găseşte de cuviinţă să intervină cu o atitudine pe contrasens, autoarea o face cu destulă duritate: „Dar eu mă întreb: ce are în comun această autenticitate mimată cu adevărata complexitate a unei societăţi? Ce aflu nou mai mult decât ştiam deja despre mediul infect care ne înconjoară? Poate doar convingerea că ceea ce te agasează în stradă, în gangurile urbane şi în subteranele unor dejecţii imorale «reziduale», acolo ar fi bine să rămână”.

Faptul că autoarea este doctor în filologie, cercetătoare la academie şi cadru didactic universitar şi-a pus amprenta pe critica ei de întâmpinare. La ea, critica şi interpretarea izbutesc să colaboreze în cel mai eficient mod. Pe lângă demersul de evaluare a vreunei cărţi noi, discursul ei interpretează, ajustează, redimensionează şi contextualizează cu îndemânare. Interpretarea îi este necesară autoarei pentru a înţelege şi a salva textele autorilor care au dovedit mici deficienţe, pe care uneori le tace, alteori le indică cu eleganţă. În toate cronicile Nina Corcinschi urmăreşte să pună în evidenţă structura lăuntrică, izvorul ascuns al semnificaţiilor, să dea coerenţă poemelor şi prozelor dintr-o colecţie sau să definească poetica autorului. Nu întâmplător, compartimentele sale încep cu seniorii, care au deja destule comentarii făcute de-a lungul timpului, şi continuă cu cronici la cărţile apărute în ultimii ani. Astfel, se caută continuitate sau, dimpotrivă, o ruptură în poezia arealului nostru cultural în cel de-al doilea compartiment al volumului, Poezia post-delete. E un titlu ingenios de altfel, pe care autoarea îl explică printr-un vers al poetului Grigore Chiper. E vorba de poezia care se naşte după ce tastatura a făcut delete şi care se liricizează, îndepărtându-se de tehnicizarea excesivă. Termenul îl concurează într-un fel pe cel ales de criticul Andrei Ţurcanu, tot din repertoriul liric al lui Grigore Chiper, pentru definirea procesului liric contemporan.

Modelele le prezintă seniorii: Grigore Vieru şi Andrei Ţurcanu, cântând arhetipalitatea şi ancestralul. Surpriza intervine cu prezentarea scriitorilor care sunt asociaţi paradigmei postmoderniste. Dumitru Crudu, spre exemplu, prezintă în Eşarfe în cer o „carte-mărturie a unei sensibilităţi hipertrofiate”. Grigore Chiper vădeşte o „sensibilitate rafinată” pe care totuşi o „asamblează printr-un joc al imaginaţiei cu molcomirile simţirii, puzzle-ul realităţii într-un circuit al livrescului, al contextului cultural. Tot ce e materie existenţială, în poezia sa tinde să devină spectacol al inteligenţei, interpretare prin livresc şi intertextualitate”. Poezia Dianei Iepure se „scutură de ironia şi cinismul postmodernităţii, se arată cititorului la fel de cuceritoare şi dezarmantă ca un zâmbet de copil”. Radmila Popovici imprimă versurilor ei „senzualitatea la maximă intensitate”, fiind „organică şi naturală”, „sinceră, proaspătă şi nuanţată”. Cu o poezie în linii mari raţională, sporind viziunea postmodernistă, Călina Trifan în recentul ei volum de versuri ridică la rangul de canon existenţial iubirea, sentiment, la ea, cu expresie firească, naturală.

Colaboratoare prolifică la revista Metaliteratură, Nina Corcinschi semnează o serie de prezentări ale cărţilor de cercetare. Este preocupată mai ales să pună în evidenţă tipul de critică a colegilor săi de la academie, dar şi al altor cercetători din România. Andrei Ţurcanu este „fascinat cu predilecţie de opera impregnată cu însemnele arhetipale ale literaturii, de textul care transpune imaginar un substrat ontologic colectiv românesc”. În acelaşi timp, criticul este cunoscut ca fiind un spirit polemic viu, ardent, resuscitând astfel spaţiul nostru cultural amorţit în suficienţă şi somnolenţă. Discursul critic al lui Alexandru Burlacu este „neordinar şi reformator”, catalizator „al răsturnărilor şi al înnoirilor”. Mihai Cimpoi probează grile dintre cele mai moderne pe textele unor scriitori clasici, îndemnând cititorii spre o „lectură simpatetică pentru a ne face părtaşi la desfătarea de a contempla un timp frumos, scăpat din chingile istoriei”. Ion Ciocanu este un reevaluator, fiind preocupat să depisteze tot ce e sănătos în producţia literară din R. Moldova şi face corp comun cu literatura română. În acest scop, criticul nu pregetă să insereze demersurilor sale note pamfletare.

Afirmarea unei noi generaţii de critici şi cercetători întârzie încă, potrivit cuprinsului Ninei Corcinschi. Următorul ei volum va fi probabil mai generos în prezentări la cărţile tinerilor. Ne mulţumim în volumul de faţă cu o cronică la cartea Liliei Porubin, Taina Marelui Archimedes. Eseu despre proza lui Leon Donici. Cu adevărat fascinată este autoarea de tipul de critică profesat de colegul de la Bucureşti, Felix Nicolau în volumul Anticanonice. Cronici stresate. Autorul respinge ideea unei critici hiper-academizate şi ermetizate, dar şi critica populistă, amicală, de grup, preferând discursul energetic cu note polemice, scăpărător, care să aţâţe, să provoace la o lectură activă.

În ultimul compartiment Nina Corcinschi revine la o preocupare mai veche a de a indica calităţile literare ale publicisticii lui Nicolae Dabija. Mai întâi de toate, cercetătoare atestă apropierile şi îndepărtările scriiturii lui Dabija de modelul publicistic eminescian. La acestea se adaugă oralitatea stilului, convergenţa documentarului şi poeticului, jocurile sintaxei poetice, intertextualitatea etc. , care îi flexibilizează şi îi fac atractiv discursul.

Cu tipul acesta de critică care îmbină „tenacitatea, îndrăzneala cu nuanţa şi farmecul în savoarea unică a gestului tăios, hotărât, plin de graţie”, se prezintă Nina Corcinschi în contextul literar actual, completând, potrivit postfaţatorul cărţii, Andrei Ţurcanu, plutonul criticii feminine de la noi.

ALIONA GRATI 
(text preluat de pe blogul Alionei Grati)