sâmbătă, 24 decembrie 2016

Maiorul Glotov

Ofiţerii KGB-ului patronau uniunile de creaţie, editurile, ziarele, teatrele, instituţiile concertistice, instituţiile superioare de învăţământ, gările, birourile de turism, uzinele, fabricile, colhozurile şi aşa mai departe. Pe lângă fiecare instituţie strategică (dar care dintre ele nu era strategică?!) se găsea şi câte un ofiţer al KGB-ului. Aceştia lucrau incognito, fără să fie cunoscuţi de către majoritatea angajaţilor, având fie nume false, fie o legătură nemijlocită doar cu şefii instituţiilor respective.
De regulă, ei deveneau foarte activi în clipa când apăreau probleme în cadrul organizaţiilor ocrotite de către aceştia. O altă funcţie pe care o îndeplineau era racolarea turnătorilor. Ţin minte că şi pe mine, atunci când am devenit student, m-au chemat în cabinetul decanului, unde mă aştepta un tânăr foarte prevenitor care mi-a înmânat cartea sa de vizită şi m-a rugat să-l sun peste trei zile ca să ne vedem la o cafea, fără însă să-mi spună pentru ce. Pe atunci îmi cam plăcea să mă fac tufă şi m-am făcut criţă chiar în ziua în care ar fi trebuit să-l sun. Fireşte că nu i-am băgat nicio sârmă. Nu i-am telefonat nici atunci şi nici mai pe urmă. De fapt, nu l-am sunat niciodată şi nici nu l-am mai întâlnit ulterior. Totuşi, ştiam că asemenea oameni există şi chiar pe unul dintre ei l-am văzut pentru vreo cinci minute la faţă.
Trebuie să recunosc că motivul de bază care m-a făcut să nu-l caut erau sentimentele mele antisovietice. Dar şi faptul că ştiam că, dacă am să-l revăd, mă voi expune unui risc uriaş, fiindcă auzisem nenumărate istorii despre felul cum munceau ei. Ştiam că după întâlnirile cu ei era foarte greu să mai rămâi cel care ai fost până atunci. Şi mai ştiam că unul dintre scopurile pe care le urmăreau ei era să-şi frângă duşmanii şi să-i transforme în cei mai zeloşi adepţi ai sistemului. Poate, pentru că am avut această experienţă, am devenit şi mai circumspect şi tot timpul am fost curios să aflu cine au fost oamenii KGB-ului şi cum au acţionat în acea vreme (sau după prăbuşirea Uniunii Sovietice). În privinţa asta, însă, informaţiile sunt foarte zgârcite. Poţi căuta cu lumânarea şi să nu afli nimic. Nu vreau să spun că e un subiect tabu, dar e clar ca paraua că încă nu s-a ridicat cortina de pe această temă. De aceea, am rămas lampă descoperind un extras din romanul-fapt Pe mine mie redă-mă al lui Serafim Saka, publicat în revista Sud-Est Cultural.
„Ecuaţia morţii lui Boţu având prea multe necunoscute, un coleg bine exersat în ale detectivului uman m-a sfătuit să nu las lucrurile baltă - toate se pot întoarce, la un moment dat, împotriva ta, dar şi a noastră - şi m-a convins să mă adresez Securităţii. (…) Prima întâlnire cu „băiatul cel foarte bun” am avut-o în cabinetul directorului Teatrului naţional „Puşkin”. Înalt, frumos, mai blând ca cea mai paşnică fiinţă pământească, băiatul cel foarte bun era cunoscutul de multă lume maiorul Glotov, care mi-a recunoscut că mă cunoaşte bine, deşi în arealul său de veghere intrau instituţiile teatral-muzicale, şi nu Uniunea Scriitorilor. Subtil, atent, fără să audă însă tot ce-i vorbeşti, a trecut peste textul lui Boţu cu privirea (rupea şi aleacă de maldavenească), asigurându-mă că totul o să fie bine”. Se pare, însă, că pentru acest serviciu, maiorul i-a cerut scriitorului să-l înnegrească pe Nicolae Lupan de la Europa Liberă. Dar Saka a refuzat, fără să ştim, însă, care au fost consecinţele. Probabil, se găsesc în romanul său pe cale de apariţie la Editura Arc.
Dar oare, în afara maiorului Glotov, au mai existat şi alţi maiori ai KGB-ului? Şi dacă da, au mai fost şi alţi intelectuali pe care aceştia i-au ajutat?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu