Secvențe în tonalități crude

Lucia Cuciureanu

            Dumitru Crudu este la ora actuală un scriitor bine cotat. Îl recomandă fronda teoretic-literară (a lansat în 1998, împreună cu Marius Ianuș, Manifestul Fracturismului în ziarul Monitorul de Brașov), opera (poezie, romane, piese de teatru, publicistică), premiile literare (atât pentru cărți, cât și pentru spectacole realizate după piesele de teatru) și traducerile în alte nouă limbi. Îi lipsea din palmares, printre altele, proza scurtă. Mai ales că acum e în vogă ca scriitori consacrați, mai ales poeți, să cocheteze cu zona epicii de frontieră, de scurtă respirație. Mulți își fac iluzii că astfel câștigă vizibilitate, se știe că poeți sunt câtă frunză și iarbă și e dificil să atragi atenția având în vedere cerbicia criticii literare. Numai că agora literaturii e disputată, și în acest domeniu, de concurenți de cea mai bună calitate (vezi Revista de Povestiri și Iocan). Nu e cazul lui Dumitru Crudu care, repet, a scris până acum roman, dramaturgie și continuă să scrie poezie (anul acesta, în aprilie, în săptămână Doinaș, l-am auzit spunând versuri din cele două volumele apărute în 2015, La revedere, tată și Strigăte de sub apă).

            Cele 47 de povestiri din volum* se constituie în tot atâtea oglinzi/oglinjoare purtate în medii de viață cunoscute atât la noi, cât și peste Prut. La întâmplări participă oameni obișnuiți (de genul cu geantă și cu șapcă [...] maronie în mână) surprinși în grevă, la proteste în masă, la nunți cu sau fără mafioți, la înmormântare, în perioada alegerilor, în conflicte cu vecinii, în spitale, în avion, în tren, în cafenele, în baruri, pe terase, la vernisaje și lansări de carte. Că este vorba de întreaga forfotă a vieții de azi pledează cele trei dominante ale textelor: goana după bani, hoția, beția care îi face să uite de sărăcie pe cei cu buzunarele ciuruite și cafteală. Doi tineri recurg la furt pentru a face rost de bani, să scape de mizerie și să înceapă o viață nouă. O poveste se brodează în jurul unei genți găsite sub o masă dintr-un bar în care este descoperit un morman de euro (într-o zi în care  fuseseră acolo doar pictori și scriitori, aluzie evidentă, nu-i așa?). Un funcționar de la bancă refuză să se urce în troleu pentru a supraviețui până la salariu. Iulia și Radu își amână nunta la care visează de patru ai, din lipsă de bani. Un tip, găzduit de un prieten, pleacă furând cardurile și toți banii din casă. O pensionară jubilează atunci când, de ziua ei, fură la cântar și trage o țeapă și celor de la Apă-Canal, răzbunându-se în acest mod pe cei care umflă prețurile. Pentru bani se comit și crime, așa cum o face un mercenar care, după ce ucide ucrainieni, vine în Bălți să-i caftească și pe moldoveni. Hoții îl ucid și pe un scriitor care a avut nesăbuința să glumească spunând că ar fi câștigat un premiu literar la Roma. Sau cum o fac niște golani care-l omoară pe Ivan, vărul lui Colea (à propos, Colea e cel mai simpatic erou/antierou din carte).

            Se bea mult în poveștile lui Dumitru Crudu, alcool, vin, bere, vodcă mai ales și cafea pentru ieșirea din mahmureală. Cu prietenii, de bucurie, de necaz. Vladimir bea atât de mult, că nu mai știe ce face, atunci când o ia la fugă spre Soroca, iarna, pe viscol. Colea (surprins în carte în mai multe ipostaze) vinde o cruce de fier pe care n-a făcut-o el, să-și cumpere băutură. A doua zi vine să-i ceară împrumut mortului, crezându-l viu și nevătămat. După miting, manifestanții se opresc la terasă și se grizează bine. Până și un medaliat de președintele țării nu se putea ieri ține pe picioare și zigzaga prin local ca sub fierăstrău. Era așa de beat că nu mai știa nici cum îl cheamă (p.25). Un poet faimos pe bune era atât de beat, că începu să-i tragă clopotele unei tipe, protejata unui furios mafiot din Chișinău, poreclit Scriitorul, care îi administrează o bătaie pe cinste.

            În celelalte proze, întâmplările sunt la fel de verosimile: un student o seduce pe amanta profesorului, un soț nu poate spăla vasele din cauza lipsei apei calde, o secretară e înlocuită de o intrigantă, un călător face alergie la filmele de groază rulate în autobuz, un câine dispare la vamă, un amic moare exact la ora când doi prieteni vorbesc despre el, un tânăr jandarm e obsedat de plecarea de acasă a soției, un doctor se face vinovat de moartea unui pacient, un securist fuge de răzbunare. La fel de actuale sunt relațiile dintre părinți și copii, încurcăturile de la vamă, impactul violenței asupra psihicului uman etc. Povestea din Nu știu cum, dar am reușit să fug îmi amintește de cea din romanul Mângâieri străine al lui Ian McEwan. În top 3 al preferințelor mele rămâne povestirea care dă titlul cărții unde personajul scapă de bătaie pronunțând la brodeală numele lui Troțki; cea care explică circumstanțele nașterii Manifestului Fracturist și povestea în care un cineast și un poet se infiltrează la o nuntă țigănească. Aceasta din urmă vorbește despre condiția umilitoare a artiștilor în societate (în altă poveste, la un miting, un poet încearcă să vândă manifestanților noua sa carte de poezie).

            Autorul e un povestitor înzestrat, deși subiectele sunt mărunte, dar nu banale. Cel care spune povestea e când protagonist, când martor al întâmplării, când narator cât se poate de selectiv. Nu se mizează pe finaluri ciudate, fanteziste. Poveștile se termină uneori abrupt, alteori sunt de-a dreptul anoste. Este vorba, cred, despre un procedeu voit al unui autor, care nu prizează la mofturile livrești. Limbajul e savuros, presărat de expresii și cuvinte regionale, de termeni argotici: cu piperul în nas, țucălarul, a lasă cu ața mămăligii, dulandragiu, a lua în unghii, jarcalete, a trage targa pe uscat, fârlifusul etc. Povestirile mustesc de umor de calitate. Par exemple, în O după-amiază în sala de biliard, personajul, tulburat de băutură, nu-și poate aminti cum a ajuns la greva șoferilor de autobus care iau cu asalt primăria: Nici vorbă, mi s-a mai întâmplat mie şi altădată să mă deconectez şi să mă trezesc în altă parte. O dată, am mers în stație ca să iau un troleu spre casă şi... m-am trezit înotând în lacul din Valea Morilor. După trei sticle de votcă verzui, supte cu paiul, cot la cot cu un rus din Petropavlovsk, e ex­plicabil să nu mai știi ce-i cu tine. Bine măcar că o am cu înotatul. Acum însă m-am făcut clei doar după două sticle de votcă şi iată că din nou am ajuns în altă parte decât unde îmi propusesem să fiu. [...] Bărboșii din jurul meu țipau nu știu ce. Acum e momentul să aflu ce mă leagă de tipii ăștia. O, iată-l pe gunoierul din curtea noastră. Oare ce naiba caută şi el aici? O, dar iată-l şi pe Vova, cu care am fost coleg de clasă dintr-a întâia şi până într-a patra, şi care s-a întors de curând de la Moscova, unde a trăit în ultimii zece ani. Vova strigă că a luptat pe Nistru. A luptat pe dracu'. Cum să fi luptat, dacă eu însumi am trăit la el în perioada războiului, când încercam să punem pe roate o afacere cu roșii moldovenești? (pp.96-97).

            Cartea a câștigat concursul de manuscrise organizat de Editura Univers în 2015 și a apărut în seria care cuprinde cărți scrise de autori români, volume demne de a face parte din familia extinsă a cărților apărute la această editură, alături de autori ca Virginia Woolf, Roberto Bolaño, Kurt Vonnegut, Gabriel Garcia Márquez etc. Ce-ar mai fi de spus? Salutări lui Troțki!

*Dumitru Crudu, Salutări lui Troțki, Editura Univers, 2016