sâmbătă, 24 decembrie 2016

Am terminat să citesc CARTEA RÂSULUI ȘI A UITĂRII de Kundera- un roman compus din povestiri, fără legătură între ele. Din șapte sau nouă povestiri, se încheagă romanul. Un roman despre Cehia comunistă, despre Occidentul liber, despre fuga dincolo de graniță, despre curaj, lașitate, despre cum descătușarea sexuală strivește cu șenilele ei individul, făcând din el, cel mult, un motiv de râs, despre nostalgie fața de Cehia pierdută, față de tinerețe și naivitate, un roman unde Tamira nu poate trăi fără caietele ei de însemnări rămase în Praga, de unde nimeni nu i le poate aduce și moare, despre uitare și râs, dar, mai cu seamă, despre încercările disperate de a nu fi luat de valul râsului și distrus, un roman unde se spun câteva cuvinte și despre Basarabia, iar in una dintre povestiri niste studente analizeaza RINOCERII lui Ionesco. Ceea ce face ca aceste povestiri atat de diferite intre ele sa devina roman, nu e doar faptul că unul dintre personaje revine din când în când și în alte povestiri, ci râsul. Hohotele asurzitoare de râs și uitarea care se lasă după.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu