marți, 7 octombrie 2014

http://www.observatorcultural.ro/Crudu-cel-Inocent*articleID_30827-articles_details.html

Crudu cel Inocent

Dumitru CRUDU – Falsul Dimitrie

Autor: Bogdan-Alexandru STĂNESCU | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Crudu cel Inocent
Cred că prin al doilea an de facultate, în orice caz, înainte ca Ianuş să lipească celebrele „Cei care se masturbează sînt nişte flor“ pe pereţii hrubei de Litere, se întîmpla la un Bookfest, care pe vremea aia se ţinea în Teatrul Naţional, loc foarte plăcut pentru noi, mai ales datorită motoarelor – vine Cristi Poştaru, cel mai bun prieten al meu de pe vremea aceea, care avea un an de Litere braşovene la activ (- inocenţă, aşadar, + teorie) şi mă întreabă dacă am auzit de tipul ăsta, Dumitru Crudu. Zic că nu, avînd eu capul plin de miasme elitiste care nu acceptau literatură română la ora respectivă. Ia încearcă, zice Cristi al meu, scrie nişte poezii cu gîndaci. Aşa am dat de poezia lui Dumitru Crudu şi realizez acum că în mod cert nu a fost momentul potrivit pentru mine, care mai aveam mult de citit pentru a-l înţelege, dar nici pentru el nu era tocmai ora exactă – ajung în fine unde voiam: poezia lui a fost întotdeauna cu un pas înainte faţă de trend sau măcar pe alături.
Îţi trebuie infinite precauţii cînd vorbeşti despre poezia lui. E normal, dat fiind că Dumitru Crudu se hrăneşte din propria duplicitate poietică: a scrie poezie pentru el implică un act de dedublare, o şedinţă de spiritism, o posedare ludică. Cel mai straniu este că niciodată această posedare nu este totală – imaginaţi-vă un reziduu de luciditate, de inocenţă, în ochii unui copil stăpînit de diavol. Efectul e cu atît mai terifiant atunci cînd cel posedat este conştient de violul acesta demonic. Are perfectă dreptate Al. Cistelecan cînd spune că „Dumitru Crudu simulează sfiala scriiturii pentru a spori efectele îndrăznelilor“. Eu aş merge şi mai departe, pentru a afirma că acele îndrăzneli sînt potenţate de o punere în scenă, o dramatizare a actului poetic în care autorul este şi actor, şi scenograf, şi regizor, simultan. De multe ori, aceste îndrăzneli sînt puse în faţa ochilor noştri cu un aer ghiduş, ca al unui copil care repetă o prostie auzită la şcoală. Altă dată, aerul acela dispare pentru a lăsa loc unui scenariu tragic. Apoi, tragismul respectiv este tăiat de ironia ucigătoare a unui actor care, pînă în acea clipă, nu-şi asumase rolul. Îţi trebuie foarte multă luciditate şi stăpînire de sine ca să nu uiţi că toate aceste voci, măşti, scenarii, peisaje poetice nu sînt altceva decît butaforii şi că toate, înlăturate, ţin de un Eu jucăuş, de un Spiritus ludic, care nu are plăcere mai mare decît aceea de a înşela şi de a crea piste false: „ea venea călare pe o muscă pe un fluture/ prin camera îi călărea îi bătea cu biciuşca/ ei ce mai faci dimitrie îl întreba fluturele/ bine bine îi răspundea dimitrie/ fluturele îi băga pula între coapse ea gemea în aer/ departe departe/ dimitrie se descălţa de pantofi/ un şobolan îi rodea degetele i le mînca/ de unde vii dimitrie îl întrebau muştele şi îi zîmbeau/ i se aşezau pe limbă şi îi vorbeau/ şi totuşi tu ce mai faci îl întreba ea şi-i mîngîia/ maţele ficatul maiera îi îmbrăţişa/ da tu cine eşti o întreba dimitrie/ o cum nu-ţi aminteşti îi spunea ea ieşind din apă/ dîndu-se jos de pe fluture şi ăla plecînd“.
Dumitru Crudu scrie poezie clădită pe un paradox: este în acelaşi timp un dialog livresc, purtat în sincronie şi în diacronie (o polemică, dacă vreţi), dar şi un act existenţial. Poezia lui nu poate fi înţeleasă dacă nu e privită ca reacţie la alt act poetic (de multe ori ratat), însă ceea ce „se întîmplă“ în această poezie pleacă în general de la un eveniment ancorat în real. Polemica lui e una care ţine de istoria literaturii, e o formă pe care creaţia a îmbrăcat-o dintotdeauna. E vorba, bineînţeles, de revolta scriitorului faţă de falsa literatură, de mimarea actului literar care, de ce să nu recunoaştem, reprezintă cam 90% din producţia artistică a omenirii. Poezia lui Dumitru Crudu se luptă cu facilul, cu demonul hai-să-ne-prefacem-că-sîntem-poeţi. Şi ce formă mai bună de răzbel există decît lupta de gherilă? Îmbrăcînd hainele de camuflaj, versurile lui subminează din interior, din spetele unei pseudoseriozităţi cu tuşe îngroşate pîndeşte un trickster gata oricînd să izbucnească în hohote de rîs.
În acelaşi timp, nu putem eluda elementul tragic-existenţial al actului poetic, fără de care, iarăşi, acesta este nul. Problema este cum abordezi, cum fardezi şi cum prezinţi obiectiv această suferinţă. Metoda Crudu este cea a dramatizării, histrionismul: scenariile acestor scurtmetraje pleacă de la evenimente reale, exorcizate prin punerea lor într-un abis rizibil. Iar scenografia este realizată printr-o decupare a realului, în special a elementelor care ţin de locul comun, de clişeu. Dumitru Crudu rîde de suferinţa din dragoste, rîde de mizerie, de sărăcie, rîde de poezie, dar o face purtînd măştile celor care suferă. Iată un poem de dragoste, de exemplu: „cînd mă călcai în/ picioare într-o cîrciumă/ unde toată lumea mînca/ cartofi fierţi rotunzi şi/ de ce nu mă/ iubeşti de ce naiba nu/ mă iubeşti de ce nu ai/ ochi să mă vezi mie mi/ se întîmplă lucruri/ foarte nasoale mă bucur/ că nu am să te mai văd/ mă bucur mă bucur“ etc.
Sînt două tipuri de subminare aici: una care ţine de motorul poetic, executată prin îngroşarea liniilor, cealaltă formal, prin secţionarea versului. Unui poem de dragoste îi stă bine în hainele largi şi călduţe ale versului amplu, plîngăcios. Ce face Crudu aici este să adapteze versul la motorul ironic, să lucreze în materia prozodică asemenea unui chirurg. Scriitorul nostru vine oarecum în siajul optzecismului, însă poezia lui are un ingredient care lipseşte acolo: un tragism foarte bine disimulat.      
Dumitru Crudu este unul dintre cei mai lucizi poeţi români debutaţi după 1989, un poet care a creat mereu à rebours, cu riscul de a fi de multe ori ignorat sau neînţeles: a fost revoltat cînd nimănui nu-i trecea prin cap că ar fi cazul, a mizat pe umor într-o ţară care, cred eu, nu e plină de aşa ceva… Cine vrea o dovadă foarte clară a acestei lucidităţi şi a modului în care un poet ştie să-şi premediteze teoretic actul poetic, trebuie să recitească Manifestul Fracturist anexat volumului de faţă.

 
Dumitru CRUDU
Falsul Dimitrie
Editura Cartier, Chişinău, 2014, 208 p.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu