miercuri, 8 octombrie 2014

Buzunarele cusute pe dinafara` 

Ottilia Ardeleanu

Nu stiu de ce am tot ocolit raftul acela.
Fata venita de peste Prut alerga dimineata, culmea, prin locurile pe unde scurtam eu drumul spre serviciu, dar n-am stiut multa vreme de asta pana cand, intr-o dimineata, ocolind niste gunoaie insirate pe drum exact cum intinsese Ariadna candva firul ei, desigur acum fara niciun scop, ci doar din lipsa de educatie, am vazut-o cam la vreo zece metri in fata mea, in costum sport, alergand nici marathon, nici viteza, jogging, cum se spune, cum se poarta, concentrata asupra directiei ei sau poate rememorand cursul de farmacie, la nu stiu ce disciplina cu termenii ei latini, ori gandindu-se la o prima iubire, un zmeu matinal pe care nu-l scapa din priviri. Am vrut atunci sa o opresc, sa o intreb ce mai face si de ce este in forfota atat de devreme, dar imediat mi-am spus ca nu e bine sa o intrerup dintr-o cursa atat de personala.
Ochii ei mari vorbesc. Daca-i privesti, intelegi ce vor sa spuna. Un copil matur, inzestrat cu multe calitati. Intaia oara cand ne-am intalnit la City Mall, am gasit-o studiind, pe o banca, departe de lumea inconjuratoare prezenta. Dar ca printr-un declic, in momentul in care m-am apropiat de ea, m-a si vazut. Ne-am zambit. Ne-am imbratisat. Mi-era teama sa o strang, era asa de firava. Ma gandeam ca se poate rupe in tot atatea oase cate avea de studiat. Ma gandeam ce ar fi putut spune parintii ei: uite, acolo la romanii nostri, din dragostea de semeni te faci praf!
Ne-am plimbat de-a lungul parcului si am vorbit. De fapt, mai mult ea mi-a povestit despre proiecte trecute si viitoare. Am incurajat-o. Avea ceva distins si totusi copilaresc: fragilitate si vointa, delicatete si spirit care arde.
Brusc dau cu ochii de Cantece de la sase de Ecaterina Bargan. Sa fie vorba de cantecele de la sase ani proiectate in actualitate?! Sau poate de cantecele de la ora sase, dupa ceaiul amiezii, cu un tempo anume si o reverberatie personala… Posibil sa fie niste cantece care se aud de la etajul sase unde un chef de viata se dezlantuie… sau de ce nu, sase feluri de a intona sase cantece din copilarie ori sase poeme ascunse sub parchet…
Din colectia Noii barbari …– asta spune ceva! –, sub indrumarea lui Dumitru Crudu, cartea, impartita in trei sectiuni fara nume, in format A5, a aparut la editura Gunivas, in 2011.
De prima data am constatat ca fiecare sectiune incepe cu o poezie dedicata papusilor care au inspirat-o, probabil fiind primii ei prieteni. Asadar, Burjui – ursuletul rusesc, Marta cea cu „parul blond si carliontat”si Sneg, „o jucarie care facea parte din mine” si care „nu facea altceva decat sa stranga/ in blana ei/ praful”.
Fata cu ochi gravi se ascunde in spatele acestor papusi pentru a indrazni sa se dezvaluie cate un pic pe sine. Porneste intr-o joaca si depune inaintea cititorului un fel de pietre de referinta:
- moartea, in modurile cele mai absurde…: „O sa mori de cancer,/ de arderi, de prelungiri, de iluzii, de nedreptati,/ de favoruri gratuite./ … iar carnea ta o sa fie mancata de/ microorganisme.”/ (In strada in care o sa intinzi afise); cele mai deznadajduite…: „Ceea ce vad eu zilnic pe marginea strazilor/ sunt pisici si caini striviti, seringi aruncate,/ pietre funerare, vagabonzi care dorm,/ imbratisand pietre funerare straine.” (Pe trotuarul inclinat); cele mai periculoase…: „Aluatul acesta dens miscator ma sufoca” (Haide sa ne jucam cu masinutele in nisip);
-senzatia de a fi, in pielea cuiva, a unui animal, sub impulsul unei obsesii: „Plangi patru ore ghemuita/ intr-un fotoliu,/ ca intr-o palma imensa,/ si dintii iti tremura cu zgomot” (Dispare), un gurmand care vrea sa manance doar pentru a intari o anormalitate, a starni invidia, a rabufni din sine printr-o astfel de atitudine iesita din comun („Ai vrea sa mananci din frigiderul altuia./ Vrei macar o data pe saptamana sa se schimbe/ imaginea frigiderului de la balcon cu imaginea/ oricarui alt frigider.” (Se aude furtuna)), un monstru care sa ucida tot ce e mai vechi si mai intunecat in fiinta: „Mizeriile acestea infipte in muschi/ in nedreptati si cuvinte” (A trecut vremea cand ascundeam poezii sub parchet).
Despre intamplarile, fiorii, senzatiile, inspiratia venind dinspre Marta s-ar putea spune ca produc legaturi multiple, iar poeziile aferente sunt mai lungi si mai dense. Deduc faptul ca influenta acestei papusi asupra copilei, autoarea descrierii acestor relatii si relationari, a fost mult mai pronuntata. Mica poeta isi pastreaza registrul, tonul grav, starea bolnavicioasa, vulnerabilitatea, la modul aproape imperturbabil. Aerul pe care il respira este unul „cu miros de sange”, ceva precum ciuma camusiana, cu un astru placid. Starile apasatoare, care ii repugna, sunt bine detaliate in Plecarile tale: „Mi-as cicatriza liniile palmei cu ascutisul unei lame./ Nu regret nimic din ce am trait pana acum./ Nu stiu cu ce sa finalizez, asa cum nu am stiut niciodata/ cu ce sa incep./ Vreau doar sa visez, macar sa visez momentul/ in care eu sunt cea care pleaca prima,/ sa nu mai port in mine numai plecarile tale.”
Disperarea, apelativul moarte, durerea interioara sunt zugravite brutal in versul: „o sa traim in cimitire” (Faci pluta, umplu cada cu apa)
Si chiar daca moartea vine din toate directiile, impotriva ei se afla dragostea, o arma pe care o sprijini de un perete, al inimii desigur, si pe care o folosesti sa tragi in ea cand iti apare in catare, in haine soldatesti care metamorfozeaza toamna: „Tu esti dragostea care se sprijina-n perete” (In coltul buzelor)
Poezia Ecaterinei este una descriptiva. Nu in sens prozaic, ci liric. Ea se releva fie prin intermediul sinelui, fie, in diverse imprejurari, prin intermediul oamenilor, obiectelor, naturii. Ii place sa vorbeasca, in felul ei copilaresc de serios, despre papadii, harbuzuri, cactusi, porumbei, soareci, papusi ca elemente de legatura cu vocabulele care imprima hartia. Nu se omite pe sine: „Sunt scheletica, nu am nimic special, imi place rutina.” (Plecarile tale); „Pieptul meu calcaros./… Ar trebui sa-mi fi simtit tristetea. Trebuia sa ma fi simtit/ cum calcam/ pe cuie cand citeam.” (Dar eu sunt reala)
In peisajul emotiilor sale – nu putine, intalnesc frecvent fenomene naturale cum: ploaia, zapada, frigul armonizand perfect interiorului ei sensibil, descurajat.
Apa este locul in care se duce pentru indragostire, pentru a se vizualiza clar pe dinlauntru, spre a ghici chipul iubitului, ca intr-una dintre traditiile romanesti.
Ingerii apar si ei pentru a sterge chiciura de pe fereastra sufletului.
Poeziile Katyei sunt din preajma ei: pe unde se plimba, pe unde respira, pe unde se intalneste cu oameni care ii marcheaza viata sau care fac parte din vreo inchipuire, din vreo intamplare inregistrata in ochii lui Burjui, ursuletul de plus. In felul acesta aminteste orase, carti si autori cititi, maruntisuri precum brelocuri, monede, zaruri, despre locuri de intalnire: cluburi, funny bistrouri, baruri (Renet), librarii, paduri, statii de transport, strazi (Puskin, Petru Rares 37, Bd. Stefan cel Mare). Ar vrea sa viseze, plimbarile ei sa fie intr-un basm, sa poata lua aer „din gura unui dragon/ cu flacari” (Vom fi impreuna)
In poezia Distante, poeta personifica noaptea intr-o fiinta care nu se poate odihni datorita efectului de incalzire globala. Isi traieste, de fapt, propria stare incomoda prin intermediari universali si antagonici, soare-noapte: „Trebuie de impins soarele/ un pic mai departe./ De adus mai inspre noi/ norii negri ca sa ne/ acopere pe mai multi./ Noaptea nu se simte bine,/ se zvarcoleste, imi aduce aminte./ Plamanii ei mici,/ parul ud.”
Dragostea este si ea o tema pe care o abordeaza, in aparenta, superficial. Se vede insa ca incearca sa-i dea nota personala de intelegere, ca incearca sa-i atribuie propriile inchipuiri, scenarii: „Daca ar fi sa scriu ceva despre dragoste,/ as scrie despre el ca si-a taiat pletele lungi, / dar a ramas la fel ca inainte,/ ca noaptea se duce acolo unde e liniste./ Ca dragostea are genele si ochii./ Ca il admira pe Bukowski/ pentru betivism, fata de autoritati/ nepasare, felul cum gaseste ceva suportabil/ si chiar bucuros in nebunie/ si durere.” ( Sa nu credeti ca ma favorizeaza)
Poeziile ei sunt vii pentru ca vin din trairi, din intamplari, din realitate.
Ea pomeneste, in Cantece de la sase, oameni, scriitori si filozofi, pe care ii descopera in lecturile sale: Bukowski, Murakami, Platon, Novac; face referire la filme vizionate: Vier Minuten, ori la interpreti & trupe: Godspeed You! Black Emperor, Eddie Vendder, Sigur Ros, Bjork, Eagles, in acompaniamentul carora petrece clipe de meditatie.
Intamplarea se porneste adesea la un suc de fructe, din pulpa zemoasa si citrica a portocalelor si lamailor, de la pacatosul receptacul dulce-acrisor al merelor, de unde ramai cu degetele lipite, neputincios in a mai scrie cuvinte despre cum „iti picura stropii din par,/ ca si cum ai fi parte/ din cerul acela/ si-ai vrea sa ramai/ sub coaja lamaiei,/ in dragoste,/ o floare care sa-si stranga/ puternic/ petalele imprejur.” ( Atat de curat)
Despre o iubire naiva, fara repros, „ca-n aburul apei”, aflam chiar in Arhitectura iubirii.
Cat despre Sneg, papusa favorizata, „martorul ocular al intregii mele vieti” care „nu facea altceva decat sa stranga/ in blana ei/ praful” ( Sneg) se poate spune ca ii aminteste de Cantecul de la sase, o poezie grava, emotionanta, cu toate ca incepe delicat, „Sub gutuiul pe care l-a plantat mama” acolo unde, sugestiv pentru spiritul abatut in care scrie poeta, cresc lacramioare.
Cantecul de la sase, este un bocet comun iscat de o patanie cu tata, „cand traversa Nistrul” sa o duca pe o acrobata „in partea cealalta”, dar cand i-au tras un glonte in ceafa, aceasta a sarit in apa si a impins usor barca la mal. Astfel, cei doi s-au salvat reciproc. Era predestinat sa aiba un vis cu tata, pandit de moarte si aparat de Dumnezeu: „Inainte sa se intample asta visasem o cruce/ si mai visasem ochiul divin intr-un triunghi albastru./ Cand am aflat m-am gandit/ ca trebuie sa existe un Dumnezeu pentru fiecare/ si uite ca taica-meu e un norocos, a supravietuit/ si nici macar invalid nu a ramas.”. Trimiterea la Dumnezeu este cea a vindecarii miraculoase, a scaparii din pericole. Este un mesaj simplu de recunoastere a fortei divine si a plenitudinii spirituale. „Pericolul se adaposteste in cuvinte”! spune Ecaterina sub titlul Am fi ajuns. Adevarat, uneori cuvintele taie mai adanc decat perceptia umana.
Iubirea pe care o simte sau chiar o traieste la varsta frageda are tumultul ei. Misterul, farmecul, taina… Ea, indragostita, in felul de indragosteala adolescentina, are ambitiile, suferintele, gingasiile, felurite moduri de perceptie, de punere in aproape, de punere in comuniune. Exista o anume nesiguranta: „Maine voi sti/ cu totul si cu totul altceva.” ( Spune-i)
Si… Vreau sa fug in Alaska!
Fugi, Ecaterina, fugi! Visul sa ti se implineasca!

O cronica de

Ottilia Ardeleanu


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu