Ion BUZU

Şi morţii parcă jucau cărţi acolo

1.

Intru în coştireaţa găinilor să văd dacă n-a rămas nimic în treucă. Nu, nu era nimic. Am uitat că găinile mîncau deja de o săptămînă numai buruian. Dar am uitat, că şi ele, găinile, nu mai erau demult.

Alerg în hambar, dau la parte grebla, sapa, lopata şi hîrleţul. Ridic capacul de la butoi şi văd fundul ras. Înclin butoiul, îl scutur, nici un grăunte. Nici măcar un şoarece nu-i, aşa cum apărea de fiecare dată cînd dădeam un căuş de grăunţe la găini. Nici măcar o muscă nu a ieşit din acel butoi. Sunt un prost şi un uituc. Trebuia să-mi dau seama că lucrurile stau aşa.

Dar poate nişte orz, sau lobodă, papură, cornuţi, lăstari de vie ori chiar nişte brebenei. Doar am văzut scroafa cum îndoapă cu poftă brebeneii, şi loboda, şi ştirul, ce, eu nu pot să-i mănînc, sunt mai rău ca o scroafă? Ba nu, ouă. Da, ouă vreau!

Ies titirez în ogradă şi cercetez cu atenţie colţurile acoperişurilor, să văd dacă nu sunt cuiburi de rîndunici. Parcă văd acolo nişte paie adunate căuş. Iau scara de la pod şi o sprijin de perete. Dar nu ajunge pînă la cuib. Ce mă fac? Să fărîm cuibul cu un băţ? Dar vor cădea ouăle de rîndunici şi se vor strica. Las’ că pun scara pe o masă şi, ehehe, în trei minute mănînc ouă prăjite. Îmi frec palmele cu entuziasm, mîndru de ideea mea, la doar 9 ani.

Fixez dîrz scara pe masa din bucătărie. Ridic privirea şi văd cuibul ăla sus de tot, pînă la cer, aproape de Dumnezeu. Mă apuc de urcat şi ajung la cuib. Dar în el nu e nimic. Caut cu mîna în paiele celea şi nu dau de nici un ou, nici o pasăre, nici un vierme, nici o frunză.

De aici de sus, de la o înălţime aproape de Dumnezeu se vede jumătate de sat. Gata! Dumnezeu, asta e! Îmi amintesc cînd m-a dus mama la împărtăşit şi părintele Vitalie a zis că ne dă să mîncăm trupul lui Iisus Hristos şi să bem sîngele lui. Of, dar ce bun a fost sîngele ăla. Am gustat odată o gură de sînge de porc şi mi s-a făcut pe loc greaţă. Dar sîngele lui Iisus, mmm, ce bun e, nici nu se compara cu cel de porc.

Dar acum vreau să mănînc, şi Iisus este Dumnezeu, iar Dumnezeu ajunge la toţi. Că doar e mare, atît de mare şi puternic că nu se termină, chiar dacă ar mînca 20 de ani toţi cei din sat de la noi. Aşa de mare este Dumnezeu. Dar eu acum vreau măcar o bucăţică să mănînc.

Fug la gard să-l strig pe popa Vitalie să-mi dea o bucăţică din Dumnzeu. Că parcă mi-a zis să vin la el nu numai cînd mă împărtăşesc. De aia vin acum, să-mi dea să mănînc din trupul lui Dumnezeu.

Dar cînd dau să-l strig pe popa Vitalie, văd că stau trei oameni în ogradă la dînsul, îmbrăcaţi în soldaţi. Unul din ei leagă un sac plin cu orz. Altul vine cu o două torbe pline în mîini şi îi dă un picior în cur părintelui. În torbe se află nafură! Aiştea 3 fură nafura de la părinte. ÎL fură pe Dumnezeu. Acel care stătea cu mîinile în şolduri se uită la mine.

- Auzi paţancic, ia adă o mătură să facem curăţenie în podnaveţul lui popa ista, că e un gospodar levîi ca papucii lui Lenin.

Eu mă dau în urmă, apoi fug spre hambar unde-s hîrleţele şi furcile. Mă împiedic de masa de la colţul casei pe care am pus scara. Cad şi mă julesc la braţ. Văd o dîră de sînge. Mă uit la ea şi tare bine mai seamănă cu mierea ceea de la împărtăşanie. Ling cu limba dîra de sînge de pe braţ. Nu e chiar aşa greţoasă. Pun buzele la julitură şi mai sug puţin. Totuşi, nu e chiar greţos.

2.

Şi atunci, nopţile erau albe. De fapt, nici nu erau nopţi, nu dormea nimeni din noi, doar aşteptam ziua, chinuindu-ne, zvîrcolindu-ne. Eu îmi priveam stomacul şi îmi părea că se umflă cu un centimetru, doi. Mă îngrozeam. Nu trebuia să adorm. Ştiam despre cei din sat care se umflau, mureau îndată. Se făceau ca nişte mingi de volei şi direct în groapă ajungeau. Eu umblam de colo colo noaptea. Mă holbam în oglindă. Oare a mai crescut stomacul, sau mi se năzare? Îmi sugeam pîntecele. Aşa mai bine! Erau nopţi cu narcotice. Nu din cauza că te simţeai bine. Nu. Erau nopţi de suferinţă, în care trebuia să rămîi treaz, în durere şi slăbiciune şi nebunie, să aştepţi să treacă, să vină dimineaţa şi să înceapă altă zi fără scăpare. Dar numai să nu ajung cu burta umflată. Nopţi în care auzeai cum foametea loveşte în pereţii casei şi cîinii urlă, urlă, se tîrăsc după un gard şi îşi dau suflarea.

Şi atunci i-am cărat cu sania pe badea Colea, şi badea Mitea. I-am cărat, ţepeni. Ieri am stat cu ei la un pahar cu vin, azi cu sania. Şi i-am pus în groapă şi morţii parcă jucau cărţi acolo. Ţepeni cum erau, care în pirostrii, care pe brînci. Iar badea Colea parcă îmi făcea semn cu ochiul să vin şi eu, căci mie tare îmi mai plăcea să joc bilot. Îi băteam pe toţi. Şi lor părea să le fie bine acolo, jucînd bilot la nesfîrşit. Eu tot vroiam să-mi fie bine. Dar m-am scuturat şi am zis „pe altădată”.

Şi atunci am vrut să-mi fac casă la Nistru, să adun cu grebla scoici. Apoi am vrut să-mi fac casă pe trenul spre Polonia, mereu spre Polonia să merg, mereu cu speranţa că voi găsi acolo saci plini. Dar nu ajungeam în Polonia. Polonia nu era, de fapt, Polonia, de aia nu ajungeam.

Şi atunci am vrut să-mi fac casă în podul sovietului sătesc unde erau toţi sacii cu grîu şi grăunţe şi pîine de prin sat. Ăsta îmi era visul. O casă din paie în podul sovietului sătesc.

Şi atunci doar un singur refren ascultam la patefon. „Dă-mi să mănînc ceva.” Dar nu erau dansuri la club, nici nuntă în sat. Totuşi, refrenul ista se auzea în toate casele, în fundul şi în centrul satului, la Nistru. Apoi, s-a întors discul şi refrenul s-a schimbat. „A murit acela, a murit acela, a murit acela.” Şi muzicanţii stăteau întinşi pe şanţ, vîntul sufla în trombon, vîntul sufla în stomacul şi rărunchii lor şi „a murit acela, a murit acela, a murit acela.”

 

Ion BUZU