marți, 16 octombrie 2012

Singuraticii II: Ernu vs Țurcanu

Generaţia literară care nu mai vrea să stea încolonată. Acest text nu este un promo
de Vasile ERNU
Inro
Am citit cu atenţie şi curiozitate textul domnului Andrei Ţurcanu. Cred că dumnealui ridică o temă semnificativă, face un pas important, doar că într-o direcţie greşită. Ar fi extraordinar dacă am putea să discutăm şi să analizăm comparativ, calm şi argumentat ce s-a întîmplat cu diversele generaţii de scriitori din Basarabia. Ar fi foarte util să vorbim nu doar de Stere şi Goma, indiscutabil doi scriitori importanţi de origine basarabeană, ci şi despre generaţia interbelică şi mai ales despre generaţiile perioadei sovietice ai anilor 50, 60, 70, 80 ai secolului trecut despre care se ştie foarte puţin în România, dar şi în Republica Moldova. Domnul Ţurcanu începe bine dar se poticneşte de „tinerii de după 89 care trec Prutul”.
Greşeala majoră însă a textului domnului Ţurcanu constă în faptul că în loc să deschidă un dialog, o posibilă polemică, el nu face decît să adopte un ton moralist şi să înşirue o serie de clişee şi reproşuri aduse noii generaţii. Ar fi fost foarte interesant dacă domul Ţurcanu ar fi chestionat şi ar fi încercat să explice, să argumenteze ce se întîmplă cu aceste generaţii de scriitori şi mai ales de ce se întîmplă ceea ce se întîmplă. Cum e posibil ca ceva să aibă loc într-o anumtiă formă şi nu în alta? Care sînt temele care frămîntă o generaţie de scriitori şi de ce anume aceste temă domină? Care sînt structurile identitare ale unei generaţii de scriitori şi de ce ele sînt deseori fluide? Etc. Însă domnul Ţurcanu se pare că nu este interesat să interogheze, să cerceteze, să descopere, ci doar să aducă o serie generală de injurii unui grup de scriitori (mult spus o generaţie) din care fac şi eu parte. Mă voi opri strict asupra finalului de text care din păcate face imposibil dialogul.
În ultima perioadă am învăţat un lucru foarte important pentru mine în legătură cu tot soiul de reproşuri neîntemeiate, etichete neargumetate şi injurii viscerale. Dacă iniţial mă enervau acum chiar le analizez cu atenţie şi nu pentrucă aş avea „sindromul Stockholm”, ci pentrucă am înţeles că aceasta este forma de comunicare a unor intelectuali. Sînt oameni care atunci cînd nu înţeleg sau nu au timp şi nervi să-şi construiescă un raţionament, o poziţie argumentată, apelează la această formă de comunicare: aruncă un clişeu sau pur şi simplu aduc injurii. Cum sînt obişnuit cu acest tip de comunicare căci în ultimii şase ani am fost etichetat ca „evreu”, „sovietic”, „comunist”, „stîngist”, „vîndut ruşilor şi ungurilor”, „antipatriot”, „românofob”, „sectant” etc. voi încerca să desluşesc care este de fapt adevăratul mesaj, reproş al domnului Ţurcanu adus „noii generaţii plecată peste Prut”.
Ce reproşuri li se aduc învinuiţilor?
Domnul Andrei Ţurcanu, dar sînt idei întîlnite des în mediul conservator literar basarabean, aduce de fapt trei reproşuri mari şi late acestui grup de scriitori care s-au afirmat în România postcomunistă (Crudu, Baştovoi, dar în mod special lui Ernu&Sandu&Mihail Vakulovski):
  1. Că nu mai sîntem patrioţi şi înjurăm Moldova fără a ne asuma identitatea noastră naţională şi că de fapt ne inventăm identităţi false. Sîntem vinovaţi de un păcat de moarte: „nu au sentimentul de Țară”.
  2. Toată construcţia noastră de texte, literatură etc. este un produs de PR & marketing şi, fireşte, în detrimentul valorilor culturale naţionale autentice care nu au loc de răul nostru.
  3. Şi cum noi sîntem doar „branduri”, valoarea noastră literară este îndoielnică, dacă nu chiar nulă.
Ca notă la aceste 3 reproşuri aş aminti domnului Ţurcanu că se sincronizază perfect cu discursul patriotard şi conservator din România. Chiar în aceste zile, unor autori români (Mircea Cărtărescu, Dan Lungu & co) de succces afară şi în ţară li se aduc exact aceleaşi repoşuri: nu reprezintă valorile naţionale şi sînt un produs al PR&parketing.
Sincer să fiu cred că s-ar putea ca domnul Andrei Ţurcanu să aibă întrutotul dreptate şi reproşurile sale  să ducă doar lipsă de argumente. Dar dacă domnul Ţurcanu are dreptate şi-l credem pe cuvînt fără a avea nevoie de nici o demonstraţie ce ne facem cu părerile avizate a unui număr imens de critici şi instituţii din România şi străinătate? Ce ne facem cu succesul lor la publicul din ţară şi străinătate, cu numeroasele tarduceri şi participări la tot soiul de evenimente internaţionale? Domnul Ţurcanu spune: e doar PR. Admitem că domnul Ţurcanu are dreptate: Ernu&Fraţii Vakulovski, ajutaţi de Crudu şi Baştovoi au manipulat prin PR & marketing totul.
Cum au ajuns nişte looseri studenţi basa să manipuleze tot?
Să vă spun scurta poveste a celor trei care de fapt sînt cinci (dar eu cred că sînt mult mai mulţi… ce ne facem cu Micleuşeanu & Planeta Moldova, cu Ciocan, cu Garaz şi cu o mulime de alţi scriitori talentaţi care fac parte din aceaşi generaţie şi sînt bine receptaţi în RO). După 1990 un mare număr de tineri din Basarabia au trecut vama cu paşapoartele roşii pe care scria mare CCCP şi au ajuns în România la studii. Aventura acestei generaţii care a făcut studii în România este destul de complicată: unii au ajuns specialişti străluciţi, alţii au devnit bandiţi, iar unii chiar conduc astăzi Republica Moldova. Cîţiva dintre ei, unii mai devreme iar alţii mai tîrziu, s-au apucat de scris. Toţi cei care s-au apucat să scrie erau niste copii sărmani de prin diverse sate prăfuite ale RM care trimiteau mai degrabă la prototipul looser-ului decît la cel a omului de succes. Întîmplător, pe mulţi i-am cunoscut cu mult înainte de a scrie şi dacă v-aş povesti aventurile lui Dumitru Crudu sau ale lui Sandu Vakulovski de prin România acelor vremuri ar rîde o ţară întreagă. Pe feţele lor scria mare: naivitate, romantism, lipsă totală de adaptare la noile valori ale capitalismului triumfal.
Aş mai aminti că aceşti tineri cînd au început să scrie sau să cocheteze cu mediul cultural românesc nu numai că nu faceau pare din nicio gaşcă literară, nu frecventau critici literari etc., ci pur si simplu trăiau şi activau în zone ultramarginale. De exemplu: pînă cînd am debuta eu, şi asta am făcut-o destul de tîrziu spre deosebire de ceilalţi , nu vazusem în viaţa mea un critic literar, iar mediul literar îl ignoram pentru că zona mea de interes era cu totul alta. Nici astăzi nu accept să fac parte din nicio Uniune a scriitorilor sau grupare literară din simplu motiv că ţin la libertatea mea, nu vreau să datorez nimănui nimic; de altfel, cred că ele sînt mai degrabă nocive decît benefice în viaţa unui om care scrie. Ce vrau să spun cu acest lucru e faptul că marii „selfpromoteri basarabeni” de care vorbeşte domnul Ţurcanu nu numai că nu au avut sprijinul unor scriitori sau grupuri importante aşa cum se întîmplă deseori în maşinăriile literare din RO & MD, ci au avut succes chiar în ciuda unor atitudini de multe ori ostile si a unor piedici legate de o mulţime de prejudecăţi care circulă şi azi în RO despre basarabeni. A venit şi sprijinul însă mult mai tîrziu.  Lucrurile acestea ar trebui poate discutate şi analizate pe îndelete, fără emoţii inutile şi revanşisme ieftine.
Cum au ajuns acesti copii mari manipulatori ai valorilor pieţei libere spre aş impune opera habar nu am, însă cu siguranţă au devenit nişte scriitori luaţi în seamă de toată lumea. Nu vreau să vorbesc în numele unei „generaţii”, ci doar în nume propriu pentru că toţi cei enumereţi sînt oamnei maturi şi în mare parte tot ce au făcut şi scris ei vorbeşte de la sine. Aş vrea să punctez doar cîteva lucruri legate de obiecţiile domnului Ţurcanu cu tote că mi-ar fi plăcut să discut depre alte generaţii poate ceva mai interesante.
  1. Problema identitară. Nu cred că problema identitară funcţionează şi poate fi tematizată la fel la finele secolului XIX-ce, în diversele perioade ale secolului XX (una e perioada interbelică, alta e perioada dezgheţului, alta e perioada perestroika, şi cu totul alta e perioada postsovietică) sau în cea a secolului XXI. Fiecare generaţie a avut problemele ei identitare, temele şi obsesiile ei. Asta nu înseamnă că anumite probleme şi teme nu au trecut de la o generaţie la alta. Problema identităţii etnice la care vrea să reducă domnul Ţurcanu problema identitară este doar o parte a identităţii unui scriitor sau intelectual (ca a tuturor indivizilor, de altfel) şi cu atît mai mult a unuia care a trait în doar 20-30 de ani (cum era cazul nostru) în trei state şi culturi diferite. A spune şi a cere generaţiei actuale să se comporte ca precedenta înseamnă a nu înţelege realităţile cu care se confruntă aceste generaţii. Problema identitară este destul de complicată şi delicată pentru a fi redusă la cîteva etichete. Ea devine simplă dacă o reduci la un set de clişee ideologico-etnice. Eu cred cu convingere că generaţia noastră s-a confruntat şi se confruntă cu un set de probleme identitare destul de complicate pentru că se depăşeşte cu mult aria clasică a problemei etnice. Fracturile apărute la nivelul identităţii noastre – de la sovietism, la moldovenism şi de la românism la multiplele construcţii sociale în care am trăit au ridicat probleme destul de dureroase şi de multe ori au produs identităţi fluide. Lucrul cel mai important pe care l-a înţeles, cred eu, generaţia noastră după multe frămîntări identitare este faptul că identitatea nu este un dat, ci e mereu în construcţie, iar singurul lucru stabil şi sigur pe care-l avem este limba. De aceea, nu trebuie să urîm sau să iubim trecutul, nu trebuie să luam de-a gata prezentul, ci trebuie să-l chestionam, să ne raportăm critic, sa-l înţelegem şi să-l povestim. Iar în demersul nostru, un lucru la fel de important pe care l-am înţeles şi ni l-am asumat conştient sau inconştient, este următorul: spaţiul cultural românesc are nevoie nu de mimetism, nu de repetiţie, ci de diferenţa pe care o reprezentam noi. Noi nu am vrut să fim a miia copie de escu, ci am ales să fim noi înşine cu problemele, fracturile şi diferenţele nostre. Noi am ales să fim Ernu, Crudu, Vakulovski, Baştovoi. Asta a fost marele nostru pariu şi cred că am mizat corect.
  2. Cum povestim şi care sînt temele noastre? Aici deja nu mai putem fi luaţi la pachet, aşa că tehnica domnului Ţurcanu de a pune la grămadă pe toată lumea este puţin perversă. Una a fost demersul lui Mitru Crudu, iar „fracturismul lui” a fost printre cele mai importante fenomene literare din domeniul poeziei din ultimii 15 ani, şi cu totul altul este demersul lui Vakulovski sau al meu. Venim cu experienţe difeite, cu educaţii diferite şi cu bagaje conceptuale şi lingvistice diferite, de aceea fiecare trebuie discutat separat. Fireşte, avem şi lucruri comune, însă eu, de exemplu, nu am scris încă nimic despre RM în cărţile mele, deci nu aveam cum să o înjur cum susţine domnul Ţurcanu. Şi dacă veni vorba de înjuraturi la adresa „ţarişoarei noastre” o spun franc că în viaţa mea nu am scris şi nu am folost o înjurătură şi nu pentru că sînt mai „sfînt” ca alţii, ci pentru că am o educaţie puritanistă. Acesta e cusurul meu. Cu alte cuvinte, cred că fiecare şi-a problematizat şi abordat temele aşa cum i-a fost la îndemînă şi mă îndoiesc profund că cineva îşi facuse o strategie de PR sau marketing înainte de a scrie. Revin iarăşi la exemplul meu pentru că îmi e la îndemînă: nu mi-am propus să fiu scriitor şi cînd am scris prima carte era o încercare de a le povesti unor amici crîmpeie din viaţa sovietică şi nimic mai mult. Scrisul rămîne în continuare un domeniu secundar, dar important în viaţa mea, iar interesul meu e legat de multe alte zone de activitate. Fie vorba între noi: în mediul literar românesc sînt mult prea puţine idei şi mult prea multe ifose pentru a deveni atractiv pentru mine.
  3. Acum legat de PR & marketing. Ca om care cunoaşte domeniul dat pot spune că această credinţă oarbă în existenţa unor astfel de mecanisme în domeniul culturii este fie o naivitate, fie o necunoaştere. Cultura şi în mod special cartea nu se supun niciunei reguli elementare de PR&marketing. Ca om care am lucrat în edituri mari şi mici şi care este interesat în mod special de modurile de funcţionare ale culturii în capitalismul financiar vă spun că PR&marketingul propovăduit de actuala ideologie economică este în domeniul cărţii din România frecţie la picior de lemn. În spaţiul anglosaxon, unele elemente din aceste mecanims funcţionează. Însă în Europa, şi mai ales în Europa de Est, ele au o cu totul altă funcţionalitate care este forte greu de pus în scheme şi cu siguranţă nu poate fi reprodus. Din contra, tendinţa culturală în raport cu piaţa este mai degrabă opusă mecansimului pieţii. Paradoxul face că tot ce se opune pieţii, mărfii, PR etc pare să fie mai căutat şi capătă o plus valoare dacă e să vorbim în limbajul de lemn. Se pare că ideea lui Boris Groys care susţine că arta este avangarda economiei are o mare doză de adevăr.Personal, eu promovez ideea sustragerii din cîmpul pieţei, mărfii şi a tehnicilor de PR&marketing pentru că le consider nocive culturii şi umanismului în ansamblul sau. Practic, susţin exact opusul reproşului adus de domnul Ţurcanu. Dar mă îndoiesc că dumnealui a citit ceva din ce am scris eu. Trecînd dincolo de povestea asta tehnică, care este ceva mai complicată decît am schiţat-o eu, pot spune că toate aceste lucruri sînt secundare. Înainte de a vorbi de toate poveştile astea cu piaţa şi PR-ul e nevoie să existe un scriitor în carme şi oase şi o carte pe care să o fi scris. Cînd aceşti scriitori „basa”, veniţi naiba ştie de pe unde, au pus primele volume pe masă ca să fie publicaţi, sucesul lor mai mare sau mai mic nu a fost garantat de nici o strategie, din simplul fapt că ea nu a existat, iar dacă am admite prin absurd că ea ar fi existat, oricum nu ar fi funcţionat. Reuşita lor s-a bazat pe ceea ce au scris, cum au scris şi ceea ce sînt ei. În ziua de azi ce scrii, cum scrii şi ce eşti începe să devină un tot. Dar va rămîne oricum ceea ce ai scris.
  4. De ce au avut succes? Cum au reuşit să se impună nişte „outsideri” într-un spaţiu pe alocuri ostil şi într-un cîmp literar unde există multă invidie şi se duce o bătălie cruntă? Nu ştiu. Am vagi idei şi cîteva teorii, dar nu e cazul să explic eu acest lucru. Parţial, am dat deja nişte direcţii de răspuns şi pot să mai dau doar nişte întrebări, care nu sînt nevinovate, dar care pot să ne ajute să înţelegem ceva. De ce s-a scris atît despre autori precum Crudu, Fraţii Vakulovski, Baştovoi sau Ernu? De ce se citesc şi se vînd bine? De ce sînt controversaţi şi comentaţi? De ce li se acordă premii? De ce critica este destul de împărţită, dar cu toate acestea au susţinători şi admiratori în toate taberele fără ca ei să facă parte din niciuna? De ce sînt traduşi şi publicaţi în mai multe ţări? De ce presa îi caută mereu pe ei şi nu pe alţii? De ce sînt la tot soiul de festivaluri, întîlniri etc.? De ce unii dintre ei sînt consideraţi „vîrf de lance” în domeniile lor şi studiaţi în universităţi din ţară şi străinătate? Chiar nu ştiu şi nu-mi propun să dau un răspuns pentru că nu este treaba mea. Poate că au avut curajul să iasă din rînd, să fie altfel, să abordeze teme vii, actuale, să aibă curaj să spună lucruri pe care nimeni nu le spune în România? Să spună altfel, direct şi sincer fără a intra în veşnica şi sforăitoare baladă identitară a „Podului de flori” care nu duce nicăieri. Poate că sînt lipsiţi de complexe faţă de „fraţii de peste Prut”.  Poate pentru că nu s-au redus doar la lumea literară şi au depăşit demult sfera acesteia sau poate pentru că au vrut să fie ei înşişi fără a se teme că vor fi diferiţi renunţînd la ifosele elitiste ale culturii române? Nu ştiu. Poate nimic nu e adevărat din toate astea, dar merită să medităm. Dar să nu uităm că oricum în mediul tradiţional cultural românesc, scriitorii patriotarzi vor primi laurii şi numele de străzi. A se vedea cazul Vieru & Păunescu.
  5. Cine ocupă locul cui? A insinua (am auzit de mai multe ori acest reproş) că din cauza lor nu ajung şi alţii pe firmamentul literar din RO este o afirmaţie cel puţin eronată. De ce? Pentru că nimeni nu mai controlează procesul literar din spaţiul românesc, iar influenţele şi mecansimele clasice s-au diversificat foarte mult. Mediul cultural şi artisitic s-a fragmentat şi diversificat ca întreaga noastră societate. Problemele şi temele s-au diversificat, iar spaţiu de afirmare este pentru toată lumea. De-am scrie noi cîte probleme şi cît spaţiu de ocupat avem… Iar relaţiua celor în chestiune cu scriitorii şi medicul literar activ din RM este, din cunoştinţele mele, cît se poate de corect. Ştiu foarte bine cît lobby au făcut pentru scriitorii din RM un Dumitru Crudu sau Mihail Vakulovski. Ştiu bine cît m-am zbătut pentru ca scriitori din RM să apară la edituri bune şi cît am susţinut nevoia de a fi cunoscută cît mai bine în RO poate cea mai bună generaţie literară din RM: Beşleagă, Druţă, Busuioc, Vasilache  etc. Ştiu bine că sînt mulţi scriitori buni din RM mai puţini cunoscuţi în RO, dar oare asta nu e şi treaba comunităţii literare din RM? Personal am făcut eforturi nenumărate sa aduc scriitori şi critici importanţi din RO în RM pentru a înlesni relaţia şi cunoaşterea dintre cele două comunităţi. Sincer să fiu, nu am văzut un mare interes al lumii literare din RM faţă de aceştia… Poate nu am văzut eu bine. În acelaşi timp, trebuie să fim corecţi şi să spunem că sînt o mulţime de scriitori din RM dintr-o alta generaţie care sînt la fel de bine cunsocuţi şi se simt perfect în ambele medii literare: de la contrafortiştii Vitalie Ciobanu şi Vasile Gîrneţ, la Leo Butnaru şi Emilian Galaicu-Păun, sau de la Maria Şleahtiţchi, Arcadie Suceveanu la Nicolae Popa. Lista ar putea continua…Cred că putem privi în spate şi înainte fără complexe, teamă şi obsesii mărunte. În ceea ce priveşte evoluţia unui scriitor bun cu siguranţă nimeni nu o poate opri; decît el însuşi.
Ca să închei povestea în aceeaşi notă sinceră şi directă, aş mai spune ceva. Ceea ce mai ştiu este că aceşti cîţiva oameni care sînt apreciaţi şi citiţi în România pînă şi de duşmanii lor, pentru că succesul presupune să ai nu doar prieteni ci şi mulţi dusmani,  sînt total ignoraţi şi huliţi de o bună parte a mediului literar din RM. Dar cum asta nu e doar o tradiţie locală, ci destul de universală, nu e cazul să ne victimizăm şi compătimim. Ne place sau nu ne place, ei fac astăzi imaginea nu doar a culturii vii din Republica Moldova, ci în mare parte şi a culturii române. Dovadă e şi faptul că în acest moment, nu ei vorbesc şi discută despre Andrei Ţurcanu, ci Andrei Ţurcanu despre ei, iar pentru acest lucru cred că trebuie să-i mulţumim. Reproşurile dumnealui ne-a adus la un moment de reflecţie şi sinceritate. De fiecare dată e bine să existe momente de reflecţie, să regîndim şi să discutăm propria condiţie, chiar şi cînd e incomodă.
(Textul este publicat cu acordul autorului)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu