Editura Cartier mi-a publicat zilele acestea o carte de poezie EŞARFE ÎN CER, după opt ani de la precedenta carte de poezie.
Nu credeam că am să mai scriu poezie.
Am vrut să mă las, dar cartea asta am scris-o în timpul când a fost bolnavă şi atunci când a murit mama soţiei mele. E un volum consacrat amintirii ei. E un volum consacrat tuturor oamenilor apropiaţi mie care nu mai sunt în viaţă.
Nu l-am scris vrând glorie literară. Nici nu credeam că scriu poezie. Eram aşa de ANGOASAT de tot ce mi se întâmpla în ianuarie că singura formă pe care am găsit-o a fost să scriu. Şi am scris poezii.
Poeziile astea sunt un cadou pe care mi l-a făcut doamna Zoia.
Volumul se găseşte în librăriile CARTIER. Are 40 de pagini. E ca o lamă, dar îmi este foarte scump. Până la el nu am mai scris 8 ani  poezie şi nu ştiu dacă am să mai scriu vreodată poezie, pentru că nu cred că poezia ar trebui să fie scrisă pe bandă rulantă. Ea vine foarte rar.
Însă acest lucru nu e obligatoriu să fie valabil pentru toţi.
Repet,  nu am scris aceste poezii ca să placă cuiva, ca să surprind criticii literari sau iubitorii de poezie. Nu am urmărit să şochez, să bravez, să epatez. Nu am folosit nici o înjurătură. Nu am folosit cuvinte indecente. Nu am folosit cuvinte dure.
Se poate scrie poezie şi fără aceste cuvinte.
Mie îmi este dor de oamenii pe care i-am cunoscut şi nu mai sunt  alături de noi. Ca să comunic cu ei, ca să-mi exprim dragostea şi recunoştinţa faţă de ei, am scris aceste poezii.
Sunt nişte poezii prin care am putut să-mi înving frica şi disperarea. Sunt nişte poezii care m-au ajutat să cred din nou şi să sper.