Winston Blue (exerciţiul cu experienţa în urma căreia ne-am ales cu ceva)

Locul acela era nepotrivit. Nişte bârne puse una peste alta, bare de fier, frunze ude. Eram la fundul unei farfurii, trebuia să urc zeci de scări (poate sute) ca să ies de acolo. Puţină linişte, mulţi oameni gălăgioşi, beţi şi, în mare parte, rataţi. Vodca în pahar şi paharul la mine în mână era o combinaţie foarte ciudată. Am spus:

- Hu, ia uite, miroase? Nu trebuie să miroase când voi ajunge acasă.

- Nu mai este, nu miroase, crede-mă.

Acel „crede-mă” sună şi mai ciudat, decât vodca  din mâna mea.

- O să ningă, - spun. Catea râde tare. E noiembrie şi Catea e în fustă scurtă şi ştrampi de capron. Ghetele ei roz se îngroapă în frunzele ude. Piercingurile îi lucesc în lumina unui felinar parcă ar avea paiete pe faţă.

Înghiţitura de vodcă trece prin esofag şi lasă uşoare usturături pe buze. Până ajunge în stomac, căldura ei se deschide ca o floare stranie, uşor dezgustătoare. Catea ţine în mână un beţişor alb, el arde şi face o trenă de fum la capăt. Un Winston Blue. Winstonul acela care clar că nu are nimic cu Churchill e mai straniu decât vodca înflorită din stomac.

- Vreau şi eu, - am spus. A scos ţigara ei din gură şi mi-a băgat-o mie

- Spune „mama” aşa de parcă te îneci, trage în plămâni, nu ţine în gură.

Putoarea asta! O claie de frunze putrede ardeau în gura mea. Ţuşesc cuvântul „mama” cu trenă de fum sidefiu. Acel Winston a scos cuţitul şi mi-a zgârâiat plămânii, mi i-a ciopârţit.

Acasă, mama a sughiţat o dată fără să ştie cum am pomenit-o.

Un text necitit la Orhei, dar scris acolo.

Verdictul a fost „Eşti străin, trebuie să-ţi găseşti casă”. Ploaia i s-a întins pe faţă într-un şuvoi puternic, o scuipătură din partea lui Dumnezeu. Acesta era alt oraş, un oraş cu aceeaşi iarbă, şi oamenii tot două picioare au şi oricum era străin aici.

- Dacă aduc casa, pot să rămân?

- Vedem.

Trebuie să ai pe cineva cunoscut, o „crâşă” de îndată de aparţii la ceva, devii cineva, ai nume. Mihai are nume, dar nu are casă.

La blocul de locuit din oraşul peste care scuipă Dumnezeu cineva a lăsat o cutie pe care scrie LG. E de la frigider, tocmai bună, minunată. „Am găsit casa”. Mihai se felicită şi aranjează căciula jegoasă. Pe lângă cutia de la frigider e un sac cu gunoi. Mihai se apleacă şi scoate o piele de găină şi o roşie cu mucegai. Şterge mâna de pantalonii găuriţi care nu-i ajung până la glezne şi scoate atent mucegaiul de pe roşie. Îţi pune mâncarea în buzunar şi apucă cutia. E grea cum şi trebuie să fie o casă.

Mihai aproape că zâmbeşte, barba lui are fire cărunte. Mihai are gropiţe care ar fi trebuit să fie chiar drăguţe, dacă Mihai nu ar fi boschetar.

Cutia de carton de un metru şi jumătate conectează priviri suspecte.

- Am adus.

- Hai pune-n-coa. Eu-s Gheorghe. Ai adus şi vreo taxă?

Mihai a strâns încet roşia din buzunar, apoi a scos-o şi i-a întins-o lui Gheorghe.

- Merge. Acum ai voie să umbli prin mahala mea. Numai la blocul 12B să nu te arăţi. Felicitări, eşti în gaşcă.

Oamenii oraşelor ma ri nu văd boschetarii. Casa LG a lui Mihai va fi invizibilă şi el va fi invizibil. În acest oraş sau în oricare altul trăiesc oameni fără ochi.

Felicia Nedzelschi