Dumitru Crudu, basarabenii archaeoptericşi  şi Omul amestecat

Maria Pilchin, Chişinău

Era prin mai, la Chişinău, anul acesta, la un colocviu internaţional de literatură despre totalitarism şi posttotalitarism în lumea literelor. Comunicări, discuţii, polemici. La un moment dat Dumitru Crudu a vorbit despre omul amestecat, basarabeanul ca melanj cultural, social şi etnic. Ideea aceasta m-a blocat. Homo miscelaneus interriveranus, asta îmi veni în minte, un fel de Archaeopterix, care de data aceasta nu avea atât caractere reptiliene cât şi aviare, ci se anunţa a fi antropomorf, descoperit cumva de arheologii săpători în idei. Dumitru Crudu explica natura acestui metisaj, felul în care scriitorii basarabeni vorbesc despre aceasta în cărţile lor, mie însă îmi stătea mintea în loc. Atunci îmi veni dezlegarea unor polemici interioare, atunci am găsit explicaţia multor retorisme auzite nu o dată pe la colţuri de mese intelectuale.

De fiecare dată când trec Nistrul sau Prutul mă surprinde faptul că întâlnirea cu Alteritatea ţine de unele stereotipuri prin care sunt abordaţi basarabenii. La Bucureşti basarabeanul e luat, de multe ori, drept rus, la Moscova, trece drept румын (român) naţionalist. Această scindare schizoidală durează deja 200 de ani şi el e conştient de propria dedublare. Urmăresc, de la un timp încoace, tipajul acesta socio-etnic: basarabeanul. În toate activităţile lui, luate istoric, politic, cultural, există frustrări şi complexe profunde.

Basarabeanul. Un român format în „sânul” culturii sovietice şi cel al limbii ruse sau un rusofon care cunoaşte (cât de cât) limba şi cultura română. Blocajul şi complexul cultural e prezent în ambele cazuri. E complexul perifericului, omului de diasporă, un patriotism etnic în afara patriei, clişeism naţional şi identitar.  Aceste două tipuri umane se comportă foarte specific în capitalele celor două limbi (Bucureşti şi Moscova), ambii similar, în mare parte sunt ... mai naţionalişti decât omul care e la el acasă! Majoritarul etnic, crescut cu cinematografia sovietică şi cu marile romane ruseşti din secolul al XIX-lea, trecut prin şcoala şi universitatea sovietică, respingând cei douăzeci de ani ai săi, pentru a schimba totul prin anii ’90, citind autori români şi învăţându-şi propria limbă, pentru a arde etapele propriei formări în matricea limbii şi culturii sale naţionale, el ajunge azi să fie un reprezentant tipic al acestui amestec.

Dumitru Crudu, în ultima sa carte „Oameni din Chişinău” (Tracus Arte, Bucureşti, 2011) aduce aceste două „personaje” într-un un ring livresc unde se boxează cu valori, clişee şi viziuni politice. Omul de o parte şi de alta a baricadei, asta s-ar părea să se întâmple aparent în această carte. Adică ea poate fi citită cu succes şi aşa, societatea scindată în două, una atrasă de polul estic, alta de cel vestic, una votând cu tricolorul, alta cu nostalgicul stindard ce arborează secera şi ciocanul. Cele două extreme se întâlnesc însă în cotidian, în patul conjugal, în bar, în Piaţa Marii Adunări naţionale, în transportul public şi la urna electorală. Extremele convieţuiesc. Aşa am citit această carte iniţial, în această cheie am şi scris despre ea în reviste din Republica Moldova şi România. Dar acest homo miscelaneus declarat de Dumitru Crudu mi-a dat peste cap proiectul critic, mai bine zis, l-a răsturnat, dându-i o altă configuraţie, omul scindat, dedublat, schizoidal s-a transformat în omul amestecat, mult mai adevărat, azi când nu putem vorbi despre purisme.

Am trăit senzaţia aceea când nimeni nu îţi spune că nu ai dreptate, dar tu o ştii şi asta contează. Am recitit cartea lui Dumitru Crudu „Oameni din Chişinău”, am regândit-o şi am găsit în ea acel amestec, borgesian l-am găsit, cu eroul şi trădătorul conţinut potenţial de aceeaşi persoană. Personajele din cartea „Oameni din Chişinău” nu sunt nici trădători şi nici eroi, ele sunt oameni amestecaţi care înclină într-o parte sau în alta a balanţei identitare, dar această stare poate fi modificată cu uşurinţă de atmosfera geopolitică a momentului. Or, identitatea basarabeanului este cea a esticului bipolar (scriu asta cu două zile înainte de a veni Angela Merkel la Chişinău).

Esticul. Iată verdictul. Esticul postcomunist, postsovietic. Iată adevăratul verdict, un verdict kafkian care te împinge subconştient la suicid ideatic şi de poziţie. Ce este estul, dacă îl definim în mod geografic? Ceva ce face parte din Europa şi totodată se rupe de ea? Un fel de corp străin în matca europeană?! Prezenţa estului se simte pe acest continent al vechilor tradiţii şi valori, dar, pare, doar ca un pol definitoriu. De fapt, Europa, aşa ceva există? Unde sfârşeşte aceasta? Pe Prut? La Ural? Unde?!

O minte occidentală tinde să respingă orice ţine de sfera outdoor-ului ei. Toleranţa, da. Marea lecţie a toleranţei occidentale. Doar că ea presupune un centrism. Cel de tolerează este centru lumii, axis mundi, Celălalt să fie fericit că este tolerat. Conceptele străine mentalităţii occidentale sunt acceptate în Par(ad)isul european doar ca o temă exotică, un fel de stranietăţi simpatice. Tot însă ce nu e simpatic apare ca ceva care şochează mintea occidentală (comunismul a şocat şi mai şochează în vest, uitându-se că laboratorul acestuia a fost o minte vestică, afirmăm fără resentimente, în formula lui Harold Bloom şi fără căutarea vreunui ţap ispăşitor). Îndelungul dialog istoric dintre Vest şi Est lasă un con de umbră peste cel din urmă, acesta mereu contestându-şi oponentul geografic. Dar apare întrebarea retorică din vechiul banc sovietic despre evreul întrebându-şi interlocutorul care afirma că în vest toţi o duc rău: „Dacă la ei (în vest) e atât de rău şi la noi (în est) atât de bine, de ce la ei e atât de bine?!” Iată marea întrebare, echivalentă cu cea hamletiană pentru estul frustrat.

Pe 4 septembrie, la Chişinău, a fost deschis oficial Centrul de Dramaturgie Contemporană în incinta Uniunii Teatrale din Republica Moldova. Naşterea centrului se datorează unui dramaturg – Dumitru Crudu, unui actor şi regizor – Sava Cebotari şi unui critic dramatic – Dorina Khalil-Butucioc. După un spectacol lectură A doua zi, autor Dumitru Crudu, regie: Sava Cebotari, cei prezenţi au polemizat despre teatru, basarabeni şi omul amestecat.  Purismele ţineau de retorica celor din generaţia înaintaşilor noştri, prezenţi şi ei la eveniment, or, după ’90 homo sovieticus basarabean s-a transformat în omul purismelor etnice. Textul lui Dumitru Crudu contura un alt portret uman, cel al omului metisat cultural. Regizorul Mihai Fusu venea cu o altă soluţie, cea de barbarie şi civilizaţie, barbarul fiind tipajul omului agresiv şi categoric, ideea omului în afara unui dialog cultural cu Celălalt.

Ortega y Gasset, în unul din eseurile sale se referea şi la micile culturi. Basarabia nu poate avea o cultură proprie. Noţiunea geopolitică de stat de frontieră nu îi permite acest lucru. Între Nistru şi Prut putem vorbi despre crossculture, termen american ce vizează anumite intersectări culturale, dar mai exact ar fi să vorbim despre un amestec cultural, o definiţie mult mai apropiată de realitate. Un amestec specific, făcut şi cu sânge. Acest melanj cultural, acest metisaj produce un om amestecat, în formula lui Dumitru Crudu. Homo miscelaneus, iată portretul robot. Scriitorul, publicistul şi editorialistul german Ulrich Schacht, la acelaşi colocviu literar despre care am vorbit mai sus, alături de Dumitru Crudu, vorbea despre o istorie amestecată, mai bine zis amestec de istorii, căci fiecare cu istoria sa, şi despre asumarea ei cu deminate de către orice naţiune. Or, complexele se depăşesc doar prin asumare şi detaşare, iată lecţia încă neînsuşită de basarabeanul frustrat istoric.