Ion BUZU

Ion Buzu este născut în anul 1990, în satul Ratuş, raionul Criuleni. În prezent este student la Academia de Studii Economice din Moldova, anul 4, secţia frecvenţă redusă. A publicat în revistele: Stare de Urgenţă, Revista La Plic, Egophobia, Tiuk. A apărut în antologia Covoare Moldoveneşti. A scris articole de opinie pentru cotidianul Timpul. A citit în cadrul a mai multor cenacluri, printre care Atelierul de scriere creativă „Vlad Ioviţă”, Republica, Club Literar „Bunker”, Cenaclul „Pavel Dan”…

x x x

Dar sunt şi amintiri adevărate,

bicicleta era bună,

structura nu ceda,

Mitiuşa s-a întors din armată

şi eu l-am întrebat dacă l-au învăţat să-şi învingă

frica de moarte,

mi-a zis că nu,

dar le-au spus că soldaţii nu trebuie să se teamă de nimic,

trebuie să fie ca o bicicletă care virează

înspre o haită de cîini

şi o pisică tîşneşte din tomberon,

dar frica aia e o structură care nu cedează.

Numele meu cu Caps Lock

Dana, dă-mi o cerere de demisie.

Nu-ţi cer prea mult, doar o foaie

în care să fie precizată demisia mea

şi numele meu printat.

Nu vreau să o semnez, nu încă.

Doar să mi-o agăţ pe perete ca pe o diplomă de la facultate bine meritată

şi s-o contemplez,

de fiecare dată cînd îmi beau berea singur,

sau cînd lacrimile aleargă pe faţă ca nişte cai de curse bine antrenaţi,

sau cînd mă gîndesc la Hemingway, Berryman, Plath, Cobain

şi toţi ăilalţi care şi-au spart scafandrul cu mîna lor.

Vreau să stau ore la rînd holbîndu-mă la ea

ca Pink Floyd la televizor,

sau la zid.

Dana, dă-mi o cerere de demisie,

să-mi văd numele meu tastat cu Caps Lock - e mai sigur aşa,

numele meu să nu fie confundat sau trecut cu vederea,

s-o văd cum iese din imprimantă,

să fie reală.

Să o port cu mine ca un cuţit sau spray paralizant cu care să mă apăr de gopnici.

Să-i fac o gaură, să-i pun o aţă şi să mi-o agăţ de gît

ca un totem sau crucifix.

Să o ţin în mînă ca pe o iubită şi să o plimb prin parc

şi cînd nu voi mai putea, ea să fie cu mine.

Dana, dă-mi o cerere de demisie,

să pot scăpa rapid,

cînd dimineţile vor veni ca nişte pumni ai gopnicilor, în faţă, în stomac, în tîmple,

să ştiu că demisia îmi e pregătită, agăţată pe zid

iar tu, plîngînd şi cu mîna tremurîndă, îmi întinzi pixul.

Decolorările de fotografia vintage

Marele Răţoi Max. Prima mea carte. Primul maestru. Max, răţoiul care a ieşit din ou şi a pornit la drum să învingă uliul. Oul era alb ca tifonul, crăpăturile se conectau la capete, o deconstrucţie a unui film safe.

Am citit Marele Răţoi Max cînd aveam 6 ani.

Am fost îmbrăcat în alb cînd aveam 6 ani. Mama mi-a pus la păr un băntuc, pantalonaşi şi vestă albă şi îmi tot cînta „fata mamii, fata!”.

Mama m-a îmbrăcat într-un tifon, numai al ei, la adăpost de sîrma ghimpată.

Aşadar, aşadar, extra extraordinar.

Mama îmi ungea faţa cu cremă. Am urcat pe scaun şi am ridicat cutiuţa cu cremă în sus. Binecuvîntată fie crema cu care mă unge mama pe faţă.

Mama a avut grijă să fiu frumos, să fiu apărat, să fiu ok, pentru cît mai mult timp, să fiu ok.

Răţoiul Max s-a pornit cu un paloş şi o periuţă de dinţi să învingă uliul.

Am crezut povestea, am privit-o cu ochii nemişcaţi, fără teamă de uliu, cu mult înainte să se scurgă din tifon, pofte, disperări, şomaj, urlete, impozite, saci plini cu cartofi, restanţe, sinucidere, manageri, halbe pline, halbe goale, lacrimi, obedienţă, angoasă, imagini ale oamenilor adunaţi în jur gata să-ţi-o tragă, toate lucrurile astea ies acum ca puroiul prin tifon, ca vata dintr-un ursuleţ de pluş, ca decolorările şi umflăturile de pe o fotografie vintage care conservă o disciplină a bucuriei, toate lucrurile astea vin de peste tot şi te apasă pe faţă cu o pernă.

Zidul avea tapete şi nu, nu mai era Zidul.

Stăteam întins pe scaun şi totul era zen dinainte ca eu să ştiu despre zen,

lumină, soare, alungarea întunericului – structura unui haiku

aşadar, aşadar, extra extraordinar.

Îmi fac vînt şi o arunc

Fluidele din organism, brusc, au stat

în loc,

cablurile s-au în cîlcit.

Locul ăsta – o reţea de cazinouri în care oamenii pariază

să-şi găsească liniştea sau ceva dincolo de înţelegerea lor.

Locul ăsta – o uriaşă ruletă în care curge

apă vie şi apă moartă,

roşu şi negru,

pariez pe negru.

Locul ăsta – unde creierul meu e o creatură ţeapănă,

o matrioşcă, o jucărie Kinder, un lucru privat de propria substanţă,

o strîng în mînă, îmi fac vînt şi o arunc în ruletă,

creatura se rostogoleşte printre stînci şi pensiuni,

printre vitele traşi de funie şi un tractor ce merge în spirală,

încerc să observ un pattern,

creatura ajunge în rîu,

raţele zboară speriate,

una din ele a luat-o în altă direcţie.