A scrie un roman, am spus cândva, e ca şi cum ai încerca să faci munţii Edom din Lego. Sau ca şi cum ai construi întregul Paris, cu clădiri, pieţe şi bulevarde, până la ultima bancă de pe stradă, din beţe de chibrit.

Dacă scrii un roman din optzeci de mii de cuvinte trebuie să iei cam un sfert de milion de hotărâri, nu doar în privinţa liniilor mari ale intrigii, cine trăieşte sau moare, cine se îndrăgosteşte sau este necredincios, cine se îmbogăţeşte sau se face de râsul lumii, numele şi chipurile personajelor, obiceiurile şi ocupaţiile lor, împărţirea pe capitole, titlul cărţii (acestea sunt cele mai simple, cele mai generale hotărâri); nu doar ce să ascunzi şi ce să povesteşti sub aparenţe înşelătoare, ce vine întâi şi ce vine la urmă, ce să spui deschis şi la ce să faci aluzie, indirect (şi acestea sunt hotărâri destul de generale); dar trebuie să iei şi mii de hotărâri mai delicate, cum ar fi dacă să scrii, în cea de-a treia propoziţie de la sfârşitul paragrafului, „albastru” sau „albăstrui”. Sau ar trebui să fie „albastru pal”? sau „azuriu”? sau „albastru regal”? sau ar trebui cu adevărat să fie „cenuşiu albăstrui”? şi acest „albastru cenuşiu” trebuie să stea la începutul propoziţiei sau trebuie să strălucească doar către sfârşit? Ori la mijloc? Sau ar trebui pur şi simplu să fie prins în curgerea unei fraze complicate, plină de propoziţii subordonate? Sau cel mai bine ar fi să scriu cele două cuvinte „lumina serii” fără să încerc să o colorez în „albastru cenuşiu” sau „albastru prăfuit” sau cum o mai fi?

Amos Oz, Poveste despre dragoste şi întuneric