Constantin CHEIANU

                                             

ADI

                                               monodramă

20 aprilie, anul 1945, ziua de naştere a lui Adolf Hitler.

Buncărul construit sub Reichscancelarie, în care fuhrerul, împreună cu tot stafful său, se adăposteşte a patra lună.

Una din cele două camere rezervate lui Hitler: o masă de lucru, un portret în ramă ovală al regelui  Frederick cel Mare. Pe masă e o fotografie a Klarei Hitler, mama fuhrerului. Un pat, o sofa. Un patefon şi un aparat de telefon. Un aparat de radio. Deasupra sofalei e un peisaj de şcoală flamandă.

La radio răsună un marş alert.

VOCE LA RADIO. „Astăzi, 20 aprilie anul 1945, poporul german marchează marea sărbătoare naţională - ziua de naştere a  iubitului nostru fuhrer, Adolf Hitler!

În aceste clipe vitrege, când bolşevismul loveşte cu sălbăticie în capitala marelui nostru Reich, Adolf Hitler este mai încrezător ca niciodată în capacitatea nemţilor de a respinge atacurile barbare ale duşmanului şi de a învinge.

Am primit cu multă însufleţire mesajul de felicitare venit din partea generalului Hermann Niehov, bravul comandant al fortăreţei Breslau, care ne-a comunicat că, de ziua fuhrerului, fiecare soldat a primit ciocolate!

La mulţi ani, iubite fuhrer!...”  

Hitler intră ţinând un obiect învelit în hârtie colorată şi legat cu o panglică. Este cadoul pe care l-a primit de ziua sa. Îl pune pe masă, lângă fotografia mamei.

La radio este difuzat unul din discursurile vechi ale fuhrerului.

VOCEA LUI HITLER. „Cândva aţi auzit glasul acestui om. Glasul acesta a bătut la inimile voastre. V-a deşteptat şi l-aţi urmat, chiar dacă nu vedeaţi posesorul acestei voci, acest miracol al timpurilor noastre.

E o minune că m-aţi găsit printre atâtea milioane. Iar faptul că şi eu v-am descoperit  – e şansa Germaniei!...”

Hitler repetă în şoaptă discursul, însoţindu-l de gesturi altă dată pline de expresie.

HITLER. O mie nouă sute treizeci şi opt... la Berlin... discursul rostit după unirea cu Austria...

Continuă să repete.

VOCEA LUI HITLER. „Nu fiecare dintre voi mă vede şi nu pe fiecare dintre voi îl văd eu. Dar eu vă simt pe voi, iar voi mă simţiţi pe mine. Este credinţa în marele nostru popor. Această credinţă ne-a străpuns pe noi, cei rătăciţi, şi ne-a unit!

Poporul cu fuhrerul şi fuhrerul cu poporul!

Şi acum noi suntem Germania!!!

Un singur Dumnezeu – un singur popor – o singură credinţă! Doriţi să mergeţi împreună cu Dumnezeu la lupta sfântă a poporului german, doriţi să vă dedicaţi inima şi sufletul cu bucurie acestei lupte? Atunci răspundeţi şi juraţi: „Da, noi dorim lucrul acesta!”

Fii binecuvântată de Dumnezeu, o, spadă germană! fii protejat, în drumul tău, popor al meu!

Eu voi învinge!!! Nimeni nu mă poate opri!!! Nimeni!!! Destinul meu e decis de stele!!!”

Aplauze, ovaţii.

Linişte. 

De după uşă se aud zgomote.  

Trag cu urechea, mârlanii!... Ori de câte ori mă izolez undeva, îşi imaginează că gata, o să  mă împuşc!... Chiar şi la toaletă!... (strigă) Căraţi-vă naibii de acolo!! (de după uşă se aud paşi îndepărtându-se) Nemernicilor, abia aşteptaţi să scăpaţi de mine!...

Pune un disc la patefon. Răsună una din sonatele pentru pian ale lui Beethoven*. Ascultă. Priveşte la fotografia mamei. Desface cadoul şi descoperă acolo un mic glob pământesc.  

Mamă, îţi aminteşti?... De ziua mea îmi dărui pe ascuns, să nu afle bruta, primele pensule adevărate... primele vopsele adevărate!... „Adi, lupuşorul mamei, mama ştie că tu o să te faci un pictor adevărat. Un pictor celebru. Pentru că tu eşti un copil deosebit. Şi mămica nu are nimic mai scump pe lume decât pe Adi al ei...” Şi aici ochii ţi se umplu cu lacrimi... (lăcrimând) Mămica mea dragă...

...De ce dar accepţi bruta lângă tine, pe porcul de taică-meu?! Pe fiara asta nesimţită?!! De ce?...

Vocea lui scârboasă... glumele tâmpite făcute pe seama mea... hohotele de râs!...

(imitând tatăl) „Ori te faci funcţionar ca tata, ori te nenorocesc, stârpitură! Să nu mai văd  nici o pensulă în casă că ţi-o bag în cur!”

...Mă caută o zi întreagă prin tot orăşelul, la toate rudele... Urlă prin curte: „Îl omor, îl nenorocesc, handicapatul naibii!...” Nu mai ştiu unde să mă ascund, urc pe scară în pod, el aleargă după mine, dar tu, mamă, cu o putere neomenească, îl îmbrânceşti şi urci după mine... „Adi, nu te teme, mama e aici!... N-o să-ţi facă nimic, mama e cu tine!...” Şi mă strângi în braţe, iar el se năpusteşte asupra noastră şi vrea să mă lovească, dar tu mă protejezi, mamă, şi el loveşte în tine, ca o fiară!... ca o fiară!... Ţi se cutremură tot corpul după fiecare lovitură, îţi aud plămânii zdruncinându-se... apoi în cap... Doamne, cum mai toarnă la pumni cu nemiluita în capul tău... în cap!.. în cap!... şi tu nu scoţi nici un cuvânt, nici un oftat!.. scumpa mea... scumpa mea... te doare?... te doare?...

„Bruto, o să-mi înfig dinţii în gâtul tău şi-o să ţi-l sfârtec!... O să te zgârii, fiară, o să-ţi scot ochii, o să-ţi sfâşii buzele!...”

Mamă, nu mai vreau să trăiesc, las-să mă omoare, nu vezi că el asta vrea, el vrea moartea mea!...  Sunt un handicapat, un ofticos, am un testicul lipsă, mamă, eu nu merit să trăiesc, lasă-l să mă omoare!...

... Ştii ce am făcut după unirea cu Austria? Am dispus să fie demolat totul – casă, acareturi -  să fie rasă orice urmă de Alois Schicklgruber de acolo şi am construit în loc un poligon militar!...

Ascultă muzica.

...Dacă bruta ar afla că îmi permiţi să lipsesc de la şcoală, numai ca să iau lecţii de pian ne-ar omorî pe amândoi... 

Sub nasul lui Alois Schiklruber, noi avem o lume doar a noastră, o lume în care am libertatea să fac ce vreau, în primul rând să stau cât poftesc la joacă.

Sunt conducătorul albilor, Sfarmă-Capete, faimosul erou din romanele lui Karl May... Nici un idiot din cartierul nostru nu l-a citit şi nici n-o să-l citească vreodată pe Karl May. „Vom ataca „pieile roşii. Tu, tu şi voi trei veţi fi „pieile roşii”, noi vom fi albii... Ba o să fiţi „pieile roşii”!... Pentru că aşa vreau eu!...  Nemernicule, ori vei fi „piele roşie”, ori nu joci deloc, ai înţeles?... Băieţi, e un trădător printre noi!...”

Şi derbedeul este alungat în şuturi! „Mai vrea cineva să fie alb?... După care  îi omorâm pe toţi „pieile roşii” şi le luăm scalpul!...

Am şi aici, mamă, în buncăr o carte de-a lui Karl May cu bravul Sfarmă-Capete...

Ascultă muzica.

 (explodând) Pentru ce atâtea vorbe şi jurăminte de fidelitate, mamă, dacă în burta ta se zămisleşte plodul nemernicului Alois Shiklgruber!... Viitorul frate-meu!... Nu mai cred în nici un cuvânt de-al tău!... Cum poate, mamă, un  duşman, un Schiklgruber să se strecoare în lumea noastră, a mea şi a ta?!  Te credeam o fiinţă deosebită, dar văd că m-am înşelat!

...Doamne, fă să nu se nască, fă să se sugă burta mamei, fă să se nască mort!... Mamă, eu nu-l vreau, eu o să-l urăsc, o să-l bat!...

Dacă se naşte el, eu mă omor!... Auzi, mă omor!!

Jură, altminteri fac ceva cu mine! În genunchi jură! Zi: „Jur că n-o să-l iubesc niciodată! Jur să-l iubesc doar pe Adi al meu!” Zi de trei ori „Jur! Jur! Jur!”...

Ascultă muzica.

...Bine, mamă, te iert... Hai, revino în lumea noastră, acum după ce micul Schiklgruber a urcat la ceruri, urmat de cel care l-a plodit pe lume!

În sfârşit, suntem numai noi doi, aşa cum mi-am dorit întotdeauna... De ce plângi,  te temi pentru viaţa mea?!... Nici unul din ceilalţi patru copii ai tăi nu au supravieţuit?!... Eşti mamă de morţi?...

Eu nu pot să mor, mamă, pentru că eu am de îndeplinit o Misiune. Eu sunt Alesul!...

Ne facem împreună planuri... Când îţi vorbesc de viitorul meu, ochii îţi strălucesc de fericire...O să mă fac preot, o să ajung abate, voi  conduce ceremonii pline de fast şi mii de credincioşi îmi vor sorbi cuvintele... Vrei să mă fac preot?...

Ba nu, voi fi pictor, pentru că profesorul de desen zice că sunt cel mai dotat dintre elevii pe care i-a avut vreodată. E hotărât, voi merge la Viena, la Academia de Arte. Ştim amândoi că voi fi, pentru profesorii de acolo, o revelaţie. O să devin cel mai de seamă pictor al timpului meu...  Istoria artelor de la Mikelangelo şi Rafael, până la Rembrandt şi Rubens se va întregi cu încă un nume care se va acoperi de tot atâta glorie, Hitler!...

Mamă, mă asculţi şi plângi de bucurie...

Explozii puternice, care fac buncărul să se cutremure.

Ce se întâmplă?.... Ruşii sunt atât de aproape? Cum aşa?... Mi s-a raportat că se află la 20 de kilometri de Berlin!... Nemernicilor, cum pot să lovească în Reichscancelarie de la 20 de kilometri? M-aţi minţit!! Am fost trădat! Steiner nu a lansat ofensiva!! Am fost trădat! Trădare!! (formează un număr de telefon) Heinrich, ordon să fie spânzuraţi toţi comandanţii Luftwafe!... S-a înţeles?!! General Himmler, ordon să fie spânzurat imediat tot înaltul comandament Luftwafe! Executarea!! Într-o oră aştept să-mi raportezi! (închide telefonul)  Să fie convocat imediat Consiliul Militar!... Acum, în clipa aceasta! (urlă) Vreau să fie convocat Consiliul Militar!!

Consiliul Militar.

Domnilor, cu o săptămână în urmă am dispus ofensiva trupelor conduse de generalul Steiner! Ce se întâmplă cu această ofensivă?... (tăcere) Această ofensivă a fost lansată?  (tăcere; lovind cu pumnul în masă)  Trădare!! Cretinii naibii! Sabotare!! Acum, când Germania e la pământ, să mă trădaţi, nemernicilor?! Canalii degenerate!! Generali de paie! Aţi citit măcar vreo carte la viaţa voastră? Măcar una de artă militară? Nu cunoaşteţi nicio boabă de meserie! Iată de ce ne aflăm în situaţia în care ne aflăm – pentru că ordinele mele au fost mereu sabotate de nişte handicapaţi! Iată de ce Germania  va ajunge la pierzanie! Chiar asta merită! Pe mormântul meu va fi scris aşa: „Victima generalilor săi!” Această Germanie, Germania generalilor trădători, nici nu merită să supravieţuiască! Voi nu meritaţi să mai trăiţi, mă auziţi, brute idioate şi laşe! Nemţii nu au fost în stare să se ridice la înălţimea mişcării conduse de mine! Dacă nu au fost capabili să învingă în război, nici nu merită să supravieţuiască! Eu voi muri, iar împreună cu mine voi atrage întreaga Germanie! Această ţară, această naţiune nu mai merită să existe pe faţa pământului!...

(pe alt ton) Domnii mei, doresc să vă comunic decizia pe care am luat-o. Berlinul va cădea. Înaltul stat major, sub comanda generalului Heinrich Himmler, se transferă de aici la Bertechsgaden. Fără mine. (strigă, anticipând protestul generalilor) Da, fără mine!! Eu nu plec nicăieri! Eu rămân aici! Din cauza voastră! Din acest moment preiau comanda apărării Berlinului asupra mea!... Pentru că nişte neisprăviţi de generali nu ştiu să-şi apere capitala!  Jur să rămân în oraş până la sfârşit! Nu şi iar nu!! Nu voi pleca! Nu mai reţineţi aici nici un avion pentru plecarea mea! De avioane este nevoie pe frontul de Sud!...Voi rămâne aici şi voi împărtăşi soarta soldaţilor mei, nu voi părăsi oraşul în ruptul capului! Să nu mă aştepte nici un avion! Ori victorie, ori moarte!...

(aşezându-se, cu tonul lui Cristos la Cina cea de taină) Generali... fraţii mei... a venit clipa în care iubirea voastră faţă de fuhrer va fi pusă la grea încercare. Abia acum se va vedea dacă mă iubiţi cu adevărat... Ştiu că voi fi trădat... aşa cum am mai fost... dar să nu credeţi că asta vă va salva... Acum ori niciodată aveţi şansa să dovediţi fidelitatea şi sacrificiul vostru... Iată jurământul pe care îl fac în faţa voastră, a celor care sunteţi astăzi, în aceste clipe de grea încercare alături de mine, aşa cum aţi fost alături de mine toţi ultimii 20 de ani... Jur să rămân aici până la ultima mea suflare! Jur să mă împuşc!... (brusc ridicându-se) Nu!! Resping orice proteste!... Da! Mă împuşc! Eu am făcut alegerea! Eu altă soluţie nu mai văd!

Nu vă mai prefaceţi, asta aşteptaţi cu toţii!! Asta visaţi zi şi noapte!... Jur, în faţa poporului german şi a istoriei să mă împuşc! Vă spun şi data: 5 mai, ziua morţii marelui Napoleon! Vreau să fie difuzat la radio un comunicat oficial că fuhrerul rămâne alături de soldaţii săi până în ultima clipă şi în cazul unei conjuncturi nefavorabile, se va împuşca. Ordon să fie difuzat un asemenea comunicat la radio! Am încheiat!...

(retrăgându-se, apoi revenind) La drept vorbind, generali, mă aşteptam că o să juraţi şi voi acelaşi lucru...

VOCE LA RADIO. „Locuitori ai Berlinului! Vi se adresează Gauleiterul vostru, doctorul Joseph Goebels. Vă chem la luptă pentru apărarea oraşului vostru! Luptaţi cu orice armă aveţi la îndemână pentru salvarea vieţilor voastre şi ale copiilor voştri, ale mamelor şi ale părinţilor voştri. Să apărăm tot ce ne este drag, să apărăm generaţiile care vin după noi. Fiţi curajoşi şi isteţi! Gauleiterul vostru va rămâne împreună cu voi până la victoria finală. Soţia sa şi copiii săi îi vor sta de asemenea alături. Bătălia pentru Berlin trebuie să devină acel semnal care va ridica la luptă întreaga naţiune!

Heil Hitler!”

Ascultă muzica.

Toată lumea ştie ce este un amper şi ce este un volt. Nimeni, însă, nu ştie ce este un Goebels... Un Goebels este cantitatea de non-sens care poate fi rostită de o persoană într-un interval de o oră...

(spre uşă) Iar trageţi cu urechea, canalii?... Căraţi-vă dracului de de-acolo!! Nu voi o să-mi decideţi ceasul morţii!... Gunsche, îţi ordon să nu mai permiţi nimănui să se apropie de uşa mea!!

Ascultă muzica.

Cum poţi, mamă, să-mi faci una ca asta?...

De ce laşi boala să muşte din chipul tău?... Ne-am făcut atâtea planuri împreună... Cum vrei să ajung pictor? Fără tine nu se alege nimic din mine, ştii foarte bine lucrul acesta!...

Mamă, de ce te prefaci într-o momâie, într-un sac cu viermi!... De ce trebuie să văd toate astea?...

Doctore, faceţi ceva, vă implor, ajutaţi-i mamei!... Mama mea moare!

(căzând în genunchi) Doamne, nu mi-o lua, doamne, te conjur! Dacă o laşi în viaţă, mă fac preot! Jur, Doamne, să mă fac preot, numai cruţ-o pe mama!...

Plânge tăvălindu-se pe jos.

Mamă, ia-mă cu tine, nu mă lăsa aici!... Mamă, nu mai vreau să trăiesc!... 

Spune-mi ce să fac, învaţă-mă cum să te salvez!...

Mamă!!!

Singurul lucru de care sunt în stare este să te desenez... În desenele mele nu o să mori niciodată!...

...Când prezint foile cu chipul tău suferind la Academia din Viena, ştii ce îmi spune domnul profesor: „Dumneata, tinere, nu cunoşti anatomia...”

Mamă, după moartea ta nu am mai fost iubit de nimeni niciodată!...

Ascultă muzica.

„Dar eu, ce nu-s făcut pentru hârjoane

Şi nici să mă răsfăţ în dulci oglinzi,

Eu, crud ciuntit ce nu pot să mă-nfoi

Pe lâng-o nimfă legănată-n şolduri...”

...Ştii, e ca o magie, nici nu-mi dau seama cum mă las cotropit de cele petrecute în scenă... De-odată, încetez să-mi mai aparţin, mă trezesc acolo, în plină scenă, iar pieptul îmi clocoteşte... Totul mă răneşte şi mă înalţă... Sufăr şi plâng ca un copil...  Ore întregi după spectacole nu-mi pot reveni...

 Eu viaţa aceea, din scenă, vreau să o trăiesc, nu traiul păcătos de care am parte!...

Să fii actor!... Să-i faci pe atâţia oameni să trăiască ce trăieşti tu, să sufere împreună cu tine, să plângă, să se extazieze!... Ce poate fi mai frumos! Merg la unele spectacole de câte cinci... de zece ori!... Le cunosc pe dinafară...

Rosteşte monologul lui Richard al III din tragedia omonimă a lui Shakespeare.

„Dar eu, ce nu-s făcut pentru hârjoane

Şi nici să mă răsfăţ în dulci oglinzi,

Eu, crud ciuntit ce nu pot să mă-nfoi

Pe lâng-o nimfă legănată-n şolduri;

Eu, cel necumpănit deopotrivă,

Prădat la trup de soarta necinstită,

Ne-ntreg şi scâlciat, prea timpuriu

Zvârlit în lumea ce respiră, şi-ncă

Aşa pocit, scălâmb, că pân-şi câinii

Mă latră când păşesc şontâc pe drum;

Da, eu, în piuitul slab al păcii,

Nu jindui să-mi petrec răgazul altfel

Decât privindu-mi umbra lungă-n soare

Şi cugetând la strâmbăciunea mea....

Deci, cum nu pot să fiu nici curtezan

Nici să mă-mbii la galeşe taifasuri,

Mi-am pus în gând să fiu un ticălos,

Urând huzurul zilelor de azi...”

...Şi pe toţi în sală îi trec fiori, toţi se cutremură!...

Iar la Operă se dă „Rienzi” de marele Wagner!...

Răsună muzica din „Rienzi”.

...Nu, nu e cu putinţă!... E năprasnic, muzica aceasta mă striveşte, dă cu mine de pământ!... Nu pot scăpa de obsesia ei, până nu încep să compun şi eu o operă în spiritul lui Wagner!...  Mamă, o să compun o operă!...

Mamă, ori o să-mi ies din minţi!...

Îi chem pe câţiva tovarăşi în afara oraşului. Cunosc o colină potrivită acolo...

Staţi aici! le zic. Îi aranjez la poalele colinei, acolo de unde voi putea fi văzut bine, după care urc sus. De pe vârful colinei proclam...

 (cântând)„Eu sunt Rienzi! Sunt Alesul! Vă voi duce pe drumul cel drept şi vă voi dărui libertatea! Urmaţi-mă şi veţi fi salvaţi!”

Mârlanii!! se hlizesc!! o iau ca pe-o glumă, o farsă!...

Nu rânjiţi, nemernicilor!!! Nu aveţi voie să râdeţi de mine!!

Mă înarmez cu o bâtă şi-i gonesc până în oraş!

Vă omo-o-or!...

Eu ştiu despre ce va fi opera mea! E un tânăr, un tânăr sărac şi bântuit de vise mari. Îşi iubeşte profund ţara şi vrea mântuirea ei! Dar poporul este demoralizat, este năpăstuit şi nu vrea nimic. Iar el aprinde flacăra speranţei şi credinţei în acest popor! Aici va fi o arie patriotică şi mobilizatoare... Scene cu multă figuraţie, aici gloata, acolo, sus, El, puternic luminat. Şi el ridică poporul la luptă împotriva tuturor duşmanilor acestei ţări! Vor fi şi nişte trădători, care vor urzi împotriva-i, dar el îi va strivi!... Va intra, triumfător, în chiar capitala duşmanului înfrânt, aici va fi apogeul, cu un cor  apoteotic!... Vor mai fi şi alte scene, un duet neapărat între el şi o copilă tandră şi naivă, care îl iubeşte la nebunie!...

Eu ştiu despre ce va fi opera mea!...

Răsună un fragment din „Rienzi”.

Numai la temperatura asta simt că trăiesc! Iată adevăratul Adolf Hitler, nu nefericitul care rătăceşte buimac şi flămând pe străzile Vienei după moartea ta, mamă, aciuat prin adăposturi pentru săraci!

Şi atâtea viziuni mă bântuie!... Cu cât mai mizerabilă este viaţa pe care sunt nevoit să o duc, cu atât mai dezlănţuită este imaginaţia mea! Şi ce dacă am picat examenele la Academia din Viena!

Urăsc Viena!

Chemarea mea este Germania!

GERMANIA... 

De ce, mamă, mă înfior ori de câte ori rostesc numele acesta?... Germania, cea pe care o recuperez din amintirile mele din copilărie... Cărţile acelea ilustrate, cu cavaleri teutoni, pe care i-am desenat şi eu de atâtea ori! Bunul profesor de istorie de la şcoală, care ne vorbeşte ca un posedat despre Germania! Despre Marea Germanie! Gândeşte-te ce putea să păţească unul ca el, dacă superiorii aflau că la ore nu ne vorbeşte despre Marele Imperiu Austro-Ungar, cum i se cuvine unui supus austriac, ci despre marea Germanie!...

Doamne, ce Germanie descopăr în Biblioteca din Viena!...

Cum, chiar nimeni nu vede, nimeni nu simte?...

Mamă, pentru ei Germania nu este decât ceva din cărţi, ceva despre care se poate citi, când pentru mine nimic nu este mai viu şi mai real decât această cea mai frumoasă dintre ţări!

Sunt singurul om din acest oraş care deţine o mare taină şi o comoară: taina marii Germaniei! 

Pentru ei Germania mare a nemţilor mari nu este decât aşa, un obiect de studiu,  o realitate din litere, un basm!...

De ce, de ce o ascundeţi, de ce o îngropaţi în biblioteci şi arhive?! 

Ştiţi voi ce noroc este acela să te naşti neamţ? Aveţi habar ce purtăm în sângele nostru?...

Suntem NEMŢI!!!

Ce să fac cu această Germanie din mine care mă extaziază şi mă doare? Mă eliberez doar lucrând la opera mea, dar, doamne, cât e de departe ceea ce simt, de ceea ce se chinuie să transmită muzica mea!...

Doamne, ajută-mă!... Mamă, ajută-mă!...

Iată salvarea!...

„Germania declară război Rusiei!”

„Germania declară război Franţei!

 „Germania declară război Angliei!”

Simt cum mă trec fiorii, cum îmi cresc aripi!...

Vreau ca Germania să declare război tuturor - Americii, Australiei, Africii, întregii lumi! Război total!

Mamă, Germania cea uitată de toţi, îngropată în arhive şi Biblioteci, a înviat din morţi!!

Viaţă lâncedă şi fără gust, la o parte!!

Iată când inima începe să-mi bată tot atât de tare ca la teatru!

Iată războiul despre care scriu în opera mea!

Şi, brusc, totul se limpezeşte, nu mai e loc pentru confuzie şi echivoc! Totul se rupe în două: în iubire şi ură! Germania înseamnă iubire, tot ce este împotriva Germaniei înseamnă ură! Jos cu minciuna şi prefăcătoria, în faţa morţii nu există jumătăţi de măsură!

A venit clipa mea!!

„Regimentul 12, ataşat baioneta, ocupat poziţia de atac!”

Pieptul îmi clocoteşte! Aici noi, acolo duşmanul!... „Pieile roşii”! Iată viaţa adevărată!

Înainte-e-e!!

Urr-raa!!!

Şi începe delirul... avansam ca o vijelie, nimic nu ne poate opri, franţujii şi englezii fac în pantaloni!...

Împunge!... Împunge!... Împunge!...

Acela care în viaţa paşnică părea un incapabil şi un taciturn, un visător leneş, la război este printre cei mai bravi dintre cei mai bravi!

Războiul nu mă dezamăgeşte nicio clipă, mamă, îmi dăruie tot ce aştept şi încă ceva în plus!

Lumea a devenit o scenă imensă, unde se trăiesc patimi nebune, unde se moare cu adevăratelea, sângele este adevărat, suferinţa nu e mimată!...

Iată ceva mai tare decât teatrul!...

Sunt rănit de trei ori, dar nimic nu mă poate opri, moartea nu înseamnă decât o extraordinară încununare într-un spectacol fulminant!...

„Caporal Adolf  Hitler, eşti decorat cu Crucea de Fier!” „Servesc Germania!”

Iată victoria! Iat-o!! Atârnă pe pieptul meu!

„Caporal Adolf Hitler, Germania capitulează...”

Iată victoria...

Cum?...

Germania capitulează?...

Cum capitulează? Care Germanie? Aceea pentru care lupt eu nu va capitula niciodată!...

Vă bateţi joc?!!

Sunt în spital, după un atac cu gaze al englezilor, am orbit cu totul! Şi o voce pe care nu o văd îmi spune: „Bucură-te, soldat! Războiul s-a sfârşit! Germania a semnat armistiţiul...”

Ce bine că ochii mei nu văd! Ochii mei ştiu doar să plângă!!

De-ai şti, mamă, câte bandaje umplu cu lacrimi!... Nu am mai plâns aşa de la moartea ta!...

(plângând) Germania mea capitulează, iar eu voi îngroşa rândurile veteranilor invalizi, biet orb ciocănind cu cârja pe caldarâmurile Munhenului!... Iată răsplata pentru jertfa mea!!

Războiul vostru s-a terminat? Al meu abia începe! Şi va continua până la victoria finală!...

...Un doctor... Nu ştiu cum arată, îi cunosc doar vocea... De mai multe săptămâni i-o aud, vocea asta care mă pătrunde până în străfunduri... Oare cum o fi arătând omul care deţine vocea aceasta?... 

Doctorul acesta îmi redă mai mult decât vederea...

„Ascultă-mă bine, soldat. Un om obişnuit în situaţia ta chiar ar rămâne orb. Nu, însă, şi un om ales de soartă. Iar tu eşti ales de soartă. Repetă după mine: „Sunt alesul destinului!...” Tare: „Sunt alesul destinului!... Pot săvârşi un miracol!... Pot să-mi schimb soarta!... Pot să schimb soarta altor oameni! Îmi voi redobândi vederea. Repetă: „Voi vedea!” Încă o dată: Voi vedea!! Încă o dată: Voi vedea!!!”

Vă-ă-ăd!!!

Nu ştiu, poate el le vorbeşte astfel tuturor bolnavilor, dar asupra mea are efect, eu îl cred, mamă, îl cred cu toată fiinţa!!

Vă-ă-ăd!!!

Mai bine rămâneam orb!...

Ochii mei au renăscut ca să vadă iadul... 

Germania mea este slujnica Europei!!!

Germania mea îi deserveşte pe toţi, le şterge fundul, le plăteşte reparaţii de război!... Şi ce dacă noi nu avem ce mânca, trebuie să rupem de la gurile noastre şi să le dăm franţujilor şi englezilor!

Dolarul american e icoana la care trebuie să ne închinăm! Rata de schimb a monedei noastre ajunge să fie de patru miliarde de mărci pentru un dolar! Acesta e preţul Germaniei mele!

Războiul vostru s-a terminat! Al meu abia începe! Şi va continua până la victoria finală!...

Ah, dacă aş avea o armă în mână! Cât de uşor se rezolva totul la război!

În loc să alerg cu o armă înspre tranşeele inamice, mă pomenesc în faţa a vreo 25 de indivizi, fruntaşi ai unui partid-liliputan, care îşi zice „muncitoresc”...

Din această adunătură eu, mamă, voi face cel mai puternic partid din Germania!...

Dar asta mai târziu, deocamdată mă aflu în faţa acestor 25 de netrebnici şi nu pot deschide gura... Un trac îngrozitor... Încă o secundă şi o să-mi iau tălpăşiţa huiduit de mârlani... Cum pot juca actorii în faţa a sute... a mii de oameni?... Poate să le recit vre-un monolog, din cele pe care le ştiu de la teatru?....

Doamne, ajută-mă!... Mamă, de acolo, de unde eşti, dă-mi o mână de ajutor!!...

Şi tu, mamă, mă ajuţi!...

De-odată, te revăd pe patul de moarte... Oare nefericita Germanie nu este chiar mama mea pe patul de suferinţă?!...

„Sunteţi un partid de nimic! le zic pentru început.

Şi dacă vreţi să rămâneţi ceea ce sunteţi, continuaţi să faceţi ceea ce aţi făcut până acum!...”

Acuşi vor tăbărî asupra mea...

„Vreţi drepturi pentru muncitori?... Foarte bine! Cine să vă dea aceste drepturi? Germania să vi le dea?... O Germanie lovită?... O Germanie înjosită?... O Germanie trădată?...

Germania aceasta nu vă poate oferi nimic!

Noi nu pentru muncitori ori pentru ţărani ori pentru soldaţi trebuie să luptăm! Noi pentru Germania trebuie să luptăm!! 

Nemţii au dat lumii cei mai străluciţi militari, cei mai străluciţi compozitori, cei mai străluciţi meseriaşi! Dacă suntem cei mai buni, oare este o crimă să credem că merităm ce e mai bun? Oare copilul care la şcoală învaţă mai bine decât  ceilalţi colegi ai săi merită aceiaşi notă ca şi cei care nu-şi fac temele?

De ce dar Germania care este mai bună decât toţi trebuie să suporte tratamentul cel mai umilitor?...”

...De unde vin frazele acestea, mamă, pe care nu le-am spus niciodată?... De parcă aş rosti un monolog învăţat de dinainte! L-am auzit cumva la teatru?... Cine îmi modelează intonaţiile, expresia feţii, cine îmi mişca mâinile? Mamă, sunt mai vrăjit de ceea ce se întâmpla cu mine, decât cei care mă ascultă!...

„...Vă întreb, cât o să mai suportăm consecinţele umilitoare ale Tratatului de la Versailles? Cât o să mai îndurăm această batjocură?

Cât o să mai suportăm jaful evreiesc? Evreii, aceşti paraziţi, care nici măcar nu ar trebui să se bucure de cetăţenie germană!... Evreii care ne-au trădat în război!! Evreii care au născocit otrava marxismului!!!

Uitaţi-vă la mine! M-am aflat în focul luptelor toţi cei patru ani de război! Am fost rănit în trei rânduri. Pentru ce, vă întreb, toate astea? Ca să fiu astăzi înjosit şi nedreptăţit de cei care nici măcar nu au mirosit praful de puşcă?

Nu mai putem tolera situaţia în care milioane de nemţi locuiesc în diferite state! Toţi nemţii trebuie să se unească într-un singur stat mare şi puternic!

Numai atunci Germania va deveni puternică!

Şi numai atunci Germania le va putea garanta drepturi muncitorilor!...”

Ce linişte se lasă... Acuşi o să mă mănânce!... După care totul explodează!...

Un delir, o nebunie!... Nu aplaudă 25 de oameni, aplaudă sute!...

În curând vor aplauda milioane!...

Acorduri muzicale.

Iată începutul, mamă! În aceiaşi clipă am văzut şi finalul şi am ştiut că voi ajunge acolo!!

„Cândva aţi auzit glasul acestui om. Glasul acesta a bătut la inimile voastre. V-a deşteptat şi l-aţi urmat, chiar dacă nu vedeaţi posesorul acestei voci, acest miracol al timpurilor noastre.

E o minune că m-aţi găsit printre atâtea milioane. Iar faptul că şi eu v-am descoperit pe voi – e şansa Germaniei!

Atunci când ne întâlnim cu voi aici, ne umplem cu toţii de sentimentul unui adevărat miracol. Nu fiecare dintre voi mă vede şi nu pe fiecare dintre voi îl văd eu. Dar eu vă simt pe voi, iar voi mă simţiţi pe mine. Este credinţa în marele nostru popor, care pe noi, nişte oamenii neînsemnaţi – ne face mari, pe noi, cei săraci, ne face bogaţi, pe noi cei înfricoşaţii, ne umple de bărbăţie! Această credinţă ne-a străpuns pe noi, cei rătăciţi, şi ne-a unit!

Poporul cu fuhrerul şi fuhrerul cu poporul!

Şi acum noi suntem Germania!!!

Un singur Dumnezeu – un singur popor – o singură credinţă! Doriţi să mergeţi împreună cu Dumnezeu la lupta sfântă a poporului german, doriţi să vă dedicaţi inima şi sufletul cu bucurie acestei lupte? Atunci răspundeţi şi juraţi: „Da, noi dorim lucrul acesta!”

Apatie, deznădejde, letargie – iată ce vedem noi! Iar oamenii şi partidele care se fac vinovate de toate acestea mai sunt la guvernare! Noi îi vom nimici!!!”

Mamă, ei se roagă la mine!... La mitinguri femeile plâng în extaz!...

În stradă vor să se atingă de mine, de parcă aş deţine forţe supranaturale! Chiar le deţin!...

„Trebuie să aveţi încredere în mine, cu scepticii nu poţi cuceri lumea, cu scepticii nu poţi asalta nici cerurile, nici statul!

Fii binecuvântată de Dumnezeu, o, spadă germană! fii protejat, în drumul tău, popor al meu!

Eu voi învinge!!! Nimeni nu mă poate opri!!! Nimeni!!! Destinul meu e decis de stele!!!”

Acorduri muzicale.

Ştii, mamă, oricât de bine ai gândi şi ai aranja totul, viaţa întotdeauna are de făcut nişte corecturi. Uneori dă totul peste cap. Geli putea să-mi întoarcă viaţa pe dos... Şi nu numai pe a mea... Nu pe una ca ea o vedeam eu în libretul operei mele...

Geli...

Mamă, de ce nu înţeleg şi nu simt femeile?... Mă tem de ele... Nu ştiu până astăzi să sărut o femee... 

La mitinguri sunt admirabile... Acolo fără ele nici nu se poate, succesul meu îl datorez lor... Graţie lor toată mulţimea dobândeşte calităţi feminine... Şi vrea să fie sedusă şi dominată...

...Aparte cu fiecare dintre ele nu ştiu să mă comport, devin stupid... Încetez să mai fiu bărbatul puternic, mă transform în băiatul de 10-12 ani, care îşi pierde graiul în preajma unei fete... 

Le idealizez, mi le închipui nişte zeiţe, nişte făpturi deosebite...

Singura excitaţie sexuală o simt doar când le urmăresc urinându-se...

Dar într-o bună zi, după ce partidul mi-a închiriat o casă mare în Oberzalsberg, o chem de la Viena pe sora mea vitregă să-mi fie menajeră...

Şi ea vine... Împreună cu fiică-sa... Nepoata mea Angelica...

Angelica...

Geli...

Geli este... Ea nu este femee...

Niciodată în viaţa mea nu m-am simţit atât de liber, atât de uşor... Mă relaxez pentru prima dată cu adevărat în viaţa mea...

E un înger.. Un copil şi, totodată, o femee... Mă admiră... Un boboc de floare de douăzeci de ani... O zeiţă a păsărilor... Ştii ce face? Deschide geamul casei noastre din Oberzalsberg, fluieră într-un fel anume... (fluieră) şi în câteva clipe mai multe stăncuţe intră fâlfâind pe geam...

Şi ce voce cristalină are, cât de frumos cântă... Vrea să intre la Academia de Muzică de la Viena şi eu o să-i ajut...

Şi îi place să placă bărbaţilor...

Atât de inocentă şi de curvă... Îţi seamănă ţie prin ceva, mamă...

Ştiu cât de uşor poate fi stricată de bărbaţi, dacă ajunge pe mâinile lor, pentru că este atât de credulă... Eu o voi proteja, n-o să admit să nimerească pe mâini rele...

Cât de deosebit mă simt lângă ea... Cât am nevoie de ea, de eliberarea aceasta pe care numai ea ştie să mi-o ofere... Cu nimeni nu mă dezvălui aşa cum mă dezvălui cu Geli, nimănui nu-i spun atâtea câte îi spun ei... Mamă, dacă m-a cunoscut vreodată cineva cu adevărat, numai Geli este aceea!...

Lângă ea îmi pot permite să fiu slab, neajutorat, să fiu copil... adolescentul acela de cândva care se ruşinează de fete...

Stă pe podea într-o cămeşuţă copilărească... Eu îmi scot cămaşa, pantalonii... Este singura fiinţă în faţa căreia m-am dezbrăcat vreodată... Numai ea mă vede aşa cum m-ai născut tu...

Acum o să-mi descopere dureroasa mea taină...

Ea pufneşte în râs, dar fără nicio răutate... Se joacă cu singurul meu testicul ca şi cu o jucărie... apoi mi-l mângâie ca pe cea mai frumoasă podoabă... Brusc exclamă: „Unchiule Adi, tu nu eşti un om ca toţi ceilalţi, eşti deosebit!... De-aia ai numai unul...”

Mamă, ce ştie acest copil să scoată din mine! Nici cea mai stricată femee din bordelurile de război nu a scormonit în străfundurile mele atât cât scormoneşte acest înger...

„Lasă-mă să mă uit şi eu la stăncuţa ta, Geli, poate că şi ea e deosebită... „

Pufneşte în râs... „E fix ca a altor fete!...”

Şi ne uităm amândoi la stăncuţa ei... „Vezi că nu am nimic deosebit?...”

Doamne... 

„Ţi-e rău, unchiule?”...

Te rog, Geli... Te rog... Ajută-mă... ajută-mă...

Fă pipi pe unchiul Adi, te implor!... O să te iau mâine la teatru, Geli!...

Acum, Geli!... Te bat! Te bat, idioato!! Nu pe jos, ci peste unchiul Adi, te implor!... Geli, nu aşa!! Stai în pirostrii, peste faţa mea... desfă picioarele!... Vreau să văd!... Hai!... Da, peste faţă, te implor... peste faţă!... (plângând) Te rog!... Te rog, Geli... Te rog, Geli!!... Aşa... da!... da!... da!!!

Răsună o sonată de Beethoven.  

Plângi, prostuţo?... După ce l-ai făcut atât de fericit pe unchiul tău... Geli... O să te fac femeea cea mai fericită din lume... Tot ce voi reuşi de acum încolo îţi voi dedica ţie... Toate succesele mele, toate victoriile mele vor fi în primul rând ale tale...

...Dar, Geli, va trebui să încetezi să mai cochetezi cu alţi bărbaţi... Bărbaţii sunt perfizi... Tu le zâmbeşti nevinovată, accepţi complimentele lor şi crezi că ei te admiră, dar ei te cred o târfă...

...Are tot ce pofteşte, i-am pus la dispoziţie tot – un apartament de lux, maşină, şofer; îşi poate cumpăra tot ce pofteşte. Ajung să sustrag bani din contabilitatea partidului pentru a-i face cadouri... Sunt în stare să jefuiesc o bancă, numai să-i fac pe plac...

Mă trădează la orice pas! Le zâmbeşte tuturor bărbaţilor drăguţi!...

Mamă, mă înşeală cu şoferul meu!!!

Doamne, trebuie să scap de ea, fata asta o să mă scoată din minţi, o să mă ducă la pierzanie!

 Numai că în loc să fug de ea, las partidul baltă şi ne refugiem împreună la munte!...

Adio, politică, adio partid! Nu mai vreau nimic de la viaţă, vreau să-mi petrec toate zilele mele alături de îngerul acesta! Îngerul meu!

De trei ori, mamă, am fost smuls de tovarăşii mei de partid din braţele ei şi de trei ori i-am revenit în braţe!

Nenorocita naibii, târfo ce eşti, cu cât mai mult te iubesc, cu atât mai nesuferită şi mai parşivă devii!... De ce mă urăşti, tu trebuie să te temi de mine, nemernico!

O bat!...

Geli, te omor, să ştii, te omor!...

„Omoară-mă, ţipă, nu mai vreau să trăiesc!...”

Te omor!!

Geli, gata, lasă ţâfna, mergem la film. O să ne arate „King Kong”, doar pentru noi! Vroiai atât de mult să vezi „King Kong”!...

Doamne, cât dispreţ e în ochii ei! Mă urăşte de moarte!... Ce chinuitor e să ştiu lucrul acesta!...

Mă urăşti? Vrei să mă omori, aşa-i? Na, pistolul, împuşcă-mă!! Geli, să ştii, pistolul este al tău! Mă împuşti oricând doreşti! Pentru că eu fără dragostea ta nu vreau să trăiesc! Na, împuşcă-mă chiar acum!...

Mamă, totul se duce de râpă, la mitinguri nu mai sunt cel care străluceam altă dată, în partid treburile merg din ce în ce mai prost, iar mai rău decât toate este să ştiu că nenorocita nu mă iubeşte! Că mă urăşte!...

Gata, s-a terminat!... Ori mă împuşcă ea, ori o omor eu!

Ori murim amândoi!!...

Trebuie să o închid, altă soluţie nu ştiu. O voi închide ca pe o stăncuţă în colivie! Dacă nu o fac, distrug totul – şi cauză, şi partid, şi pe mine însumi!...

 „O să stai aici până la venirea mea, nu pleci nicăieri, nici un fel de Academie de muzică!”

Plec în campanie electorală pentru trei zile şi ea strigă la geam „Spune-mi pentru ultima dată, mă laşi să plec la Viena?... Mă laşi?”

Doamne, cum să nu-mi dau seama că în ea încolţise groaznica decizie!...

„Nu pleci nicăieri, e ultimul meu cuvânt!”

„O să-ţi pară rău!”

A doua zi s-a împuşcat...

Geli...

Geli...

Ce-ai făcut, scumpa mea?!...

Nu glumi, Geli!... Îngeraşul meu... copilaşul meu... Te implor!...

Geli!!!

Daţi-mi pistolul! Pistolul!! Afară, nemernicilor! Afară, idioţi! Voi aţi ucis-o, viermilor!... Voi!! Nu costaţi nici cât un fir de păr de-al ei! Vă urăsc pe toţi, mă cac pe voi şi pe partidul vostru!... Afară!...

De ce nu aţi crăpat voi toţi, de ce a trebuit să moară ea?!!

Acorduri muzicale.

Eu, mamă, nu voi mai fi niciodată cel care am fost... Acel Adolf Hitler a murit... Mortul acela îl port cu mine până astăzi...

Până la urmă, viaţa se alcătuieşte din două lucruri: din iubire şi ură!

Şi numai o ţară plină de ură poate învinge! Eu, mamă, trebuie să umplu Germania mea cu ură!

O Germanie adormită, înfricoşată, mediocră!...

Şi câtă ură am adunat eu în mine, câtă ură!... O ură care nu valorează nimic! Zero!!

Mamă, când uram eu încă nu eram Adolf Hitler! Eu am devenit Adolf Hitler, când i-am învăţat pe nemţi să urască!

Nu contează ce simţi tu, contează ce ştii să transmiţi altora!

Nici o operă nu există fără conflict! Wagner nu se fereşte de conflict, îl caută, îl provoacă pentru a ajunge la finalul glorios!

Nici o ţară nu poate deveni puternică dacă nu are duşmani!

Şi eu vroiam o Germanie nu doar puternică, eu vroiam o Germanie mare!

...Umplu Germania cu stadioane şi scene, unde mase uriaşe de soldaţi îmbrăcaţi în uniforme ca nişte platoşe mărşăluiesc în decoruri giganteşti, totul – de la drapele până la cel mai mic nasture de pe uniforma ultimului soldat - străluceşte, iar radioul şi cinema-ul  însutesc şi înmiesc efectul!...

Transform Germania mea într-o imensă scenă şi 60 de milioane de nemţi  umplu în fiecare zi parterul pentru a vedea marele spectacol! Teatrul unui singur actor în marea reprezentaţie a iubirii şi urii!

Mamă, eu nu am greşit cu nemţii mei! Numai nemţii ştiu să îndeplinească întocmai ce le spui!

...Acum trebuie să intre în acţiune şi străinii, duşmanii Germaniei, cei cărora nu ar trebui să le placă această Germanie revigorată şi din ce în ce mai puternică. Şi străinii îşi joacă rolul prescris. La care nemţii mei ar trebui să se sperie un pic de propriul curaj, fiind de părere că ar trebui să o lăsăm mai moale.

Chiar asta fac nemţii, după care vine rândul meu... Gândaci umflaţi şi fricoşi, asta sunteţi cu toţii şi nu aveţi voie să vă atingeţi de Germania!

Asta le-o spun conducătorilor străinilor, duşmanilor, iar pentru bunii cetăţeni francezi, englezi, americani am altă soluţie.  

Mamă, organizez cea mai mare Olimpiadă sportivă din câte s-au făcut vreodată, aduc pentru prima dată focul olimpic din Grecia. La olimpiada noastră nemţii trebuie să cucerească cele mai multe medalii şi nemţii cuceresc cele mai multe medalii!

Cine v-a băgat prostii în cap cu dictatură, dictator?... Uitaţi ce Germanie liberă, fericită şi mândră de ea avem! Uitaţi cum veţi trăi şi voi atunci când veţi deveni supuşi germani!

...Nimeni, mamă, niciodată, nu a pus în faţa nemţilor ţeluri mai grandioase!... Nemţii vor ajunge să domine lumea!!!

Pe ei îi trec fiorii acolo, în parter, pe mine mă trec fiorii în scenă!

Gândul nimănui nu a mers vreodată atât de departe!!

Din ţara cea mai demoralizată, cu cetăţenii cei mai nefericiţi din lume am făcut în şapte ani de guvernare cea mai mare putere mondială!!

Mamă, eu nu mă pricep la economie, la agricultură, la militărie, eu i-am învăţat pe nemţi să iubească şi să urască! Din asta a izvorât totul!

Omenirea a îmbătrânit şi a uitat să urască. Eu îi reînvăţ pe nemţii mei ura adevărată, ura crâncenă, ura neagră!...

O meserie veche şi uitată, înmormântată în peşterile strămoşilor noştri, hunii! Eu o dezgrop de acolo.

Poţi să faci o naţiune să urască o zi, o lună, un an. Nemţii mei vor urî ani în şir până la victoria finală! Fără întrerupere! Cu o ură mereu crescândă!

...Auzi explozii? Ruşii sunt la porţile Berlinului. Ştii cine i-a adus aici? Ura!... Ura faţă de nemţi, ura faţă de mine!...  Pur şi simplu ura lor la un moment dat a devenit mai puternică decât a noastră, de aceea ei vor învinge!...

(aprinzându-se)Dar, mamă, pentru a urî profund şi intens, pentru a urî o perioadă îndelungată, trebuie să găseşti un obiect demn de ură!

Un izvor nesecat din care să te poţi adăpa mereu!...

Şi nu e ceva ascuns, cum s-ar crede, ceva tainic, îndepărtat!... Ştii ce se întâmplă? Stă chiar sub nasul nostru, la îndemână oricui şi tocmai din cauza aceasta nimeni nu-l vede!...

Dar chiar e împrăştiat peste tot - în biblie, în istorie, în orice ţară, în cartierul şi mahalaua fiecăruia dintre noi, în fiecare dugheană şi nimeni nu-l vede! E ca şi bacteriile care sunt peste tot, dar nimeni nu le vede!

Aşa e, mamă, evreii!...

EVREII!!!

La început nu le-am acordat nicio atenţie, ştii şi tu câţi copii evrei aveam în curte... Să-ţi spun cine m-a avansat la „Crucea de Fier”? Un ofiţer evreu!

Chiar mă iritau la început antisemiţii, mi se păreau nişte proşti şi nişte primitivi...

Pe urmă, însă!...

Mamă, eu am văzut în evrei ceea ce nu a mai văzut nimeni înaintea mea!...

Iată sursa ideală! O mină de aur! Izvorul nesecat!

Sunt lucruri pe care le pot urî doar oamenii simpli, sunt altele pe care le pot urî doar elitele. Ştii de ce evreii sunt ideali? Aşa e, mamă, pentru că pot fi urâţi de toţi!

De toţi!!!

Pentru că evreii sunt paraziţi, mincinoşi, murdari, vicleni, prefăcuţi, şmecheri, abili, lipsiţi de orice cultură solidă, linguşitori, fără scrupule, monştri, venetici, zgârciţi, primejdioşi, sângeroşi, nişte viermi, veşnici sugători de sânge, nişte demolatori ai umanităţii ariene, nişte duşmani de moarte ai umanităţii ariene!!!

Îţi spun, sunt ideali!

Până la mine evreii nu erau decât nişte personaje de vodevil, de operetă!...

Eu fac din ei personaje de tragedie!

 

Vreau o ură grandioasă, o ură universală, o ură care să pătrundă până-n ultima fibră a nemţilor!...  Şi eu le dărui această ură!...

Mamă, niciodată un neamţ nu a fost mai iubit de poporul său! Niciodată!!!

 (pe alt ton) Dar, mamă, pe lume a existat doar o singură Klara Hitler, care a născut doar un singur Adolf Hitler! Şi Germania avea nevoie de 60 de milioane de Adolfi Hitler!...

Pe lumea aceasta, din păcate, mai sunt şi mame care nasc trădători... Pe mormântul meu va fi scris aşa: „Victima generalilor săi”!... Trădare!!... Trădarea, mamă, este peste tot, am ajuns să mă tem de trădare chiar şi din partea mea... Singurul în care mă încred până la capăt este doar bunul Heinrih Himmler... El, ştiu, mă va urma până la capăt... Dacă mă împuşc, el o va face în următoarea secundă...

Da, mamă, va trebui să o fac... Ar fi un cadou nemeritat pentru ei să le cad viu în mâini...

Mamă, încetează, ce pricepi tu?! Lasă-mă în pace, eu te rog!... Îţi spun că voi face aşa cum cred eu şi te rog să nu te bagi cu sfaturile tale idioate! Închide gura!!... Destul că am de luptat cu dobitocii de generali!...

Vezi că poţi fi o mamă înţeleaptă!...

Pentru acest moment este nevoie şi de o zi specială... 5 mai... Ziua morţii marelui Napoleon Bonaparte... Ce păcat că nu cunosc şi ora... Este ziua în care mor oamenii mari... Cei mai mari!... Îi voi aduna pentru ultima dată pe nemţi, aici, în grădina Reichscancelariei pentru a vedea finalul celui mai grandios spectacol, pe care l-a văzut vreodată omenirea... În ochii lor se va consuma ultimul mare act!...  

Se ridică, opreşte muzica, îşi umple un pahar cu apă, ia  un pumn cu pastile şi le înghite...  Se întinde în pat.

Ştii, mamă, m-am decis... Nicio femee nu a meritat mai mult decât ea, mi-a dedicat întreaga viaţă... Am decis, mă însor cu ea... Cred că poţi fi  mândră de o noră ca Eva... Nu a vrut să se salveze, a venit aici, în buncăr, cu vreo săptămână în urmă, îţi imaginezi?... Printre explozii, printre bombardamente...

Când a intrat aici era atât de frumoasă, atât de fragedă... Chiar m-am simţit insultat de aerul acesta al ei...

 „Ştii ce primăvară frumoasă e afară! mi-a zis. Totul a înverzit, copacii dau în floare!...”

Nu văzuse ruinele caselor, nu auzise exploziile, a văzut doar primăvara... Şi mi-a înmânat un bucheţel de ghiocei... Niciodată nu am văzut-o mai fericită...

Acum buncărul ăsta este plin de parfumurile ei...

Mi-a mai spus că a văzut într-o vitrină o sculptură italiană veche tare drăguţă... „Mi-o cumperi după ce se termină războiul?” m-a întrebat...

Scâncete de câine.

 

Blondi, buna mea Blondi... Plângi, ai rămas fără căţeluşii tăi?... Lasă, nu fi tristă, se joacă copilaşii lui Goebels cu ei, o să ţi-i aducă, n-o să le facă nimic... 

Se aude lătrat de căţeluşi şi ţipete vesele de copii.

Parcă e la grădiniţă... După ce generalii m-au abandonat, copiii şi căţeluşii au pus stăpânire pe buncăr... Nimeni nu-i ceartă, nu le interzice nimic, fac ce poftesc... Pe mine nici nu mă iau în seamă... Dar văd că nici ceilalţi nu se mai sinchisesc de prezenţa mea... Am interzis aici fumatul şi băuturile, dar se fumează şi se bea într-o veselie... Se şuşotesc peste tot... Când mă văd, nici nu se mai ridică să mă salute... Numai Blondi mă priveşte cu aceiaşi ochi credincioşi...

Cu câinii şi cu copiii e mai bine să ai de a face decât cu generalii...

Ce poate fi mai frumos pe lume decât şase copilaşi germani nevinovaţi jucându-se cu şase pui de ciobăneşti germani?... Cum să-i laşi vii duşmanului?

După asalturile lor sălbatice duşmanii vor da năvală aici şi ce vor descoperi – cadavrele a şase copii şi şase căţeluşi!... Iată cu cine luptaţi voi!...

Stalin a băgat două milioane şi jumătate de soldaţi pentru a cuceri Berlinul! Dacă aş fi avut şi eu două milioane şi jumătate în `41, când asediam Moscova!...

Două milioane şi jumătate împotriva a şase copii şi şase căţei!...

Cum să învingi o ţară care foloseşte oamenii ca obuze?... Iată cine va ajunge să domine lumea!... Nu e nevoie de nicio tactică... Bagi oamenii cu milioanele – asta-i toată tactica... 

M-au încolţit din toate părţile!... Acum sunt puternici, acum mă împresoară cu milioane de soldaţi!...

Unde vă era curajul în `40 când vă vindeaţi unii pe alţii pe doi bani!? Unde vă era atunci curajul? Tremuraţi cu toţii de frica mea!

Numai aşa sunteţi puternici, cu haita, ca şacalii!...

Nu pe mine vreţi să mă înfrângeţi, voi vreţi să vă spălaţi de ruşinea voastră! V-am arătat toată mizeria, aţi văzut că nu costaţi nimic şi asta nu mi-o puteţi ierta! Băgaţi milioane ca să spele frica şi mizeria voastră!

Pe Hitler o să-l ucideţi, dar n-o să ucideţi niciodată aceşti zece ani de triumf german!!!

În acest buncăr moare Hitler, dar tot în pântecul lui se zămisleşte o nouă lume! Un geniu nou se va deştepta şi va duce la bun sfârşit ceea ce am început eu!...

28 aprilie, trădarea lui Himmler.

VOCE LA RADIO. „Aici Radio Hamburg. Transmitem o ştire foarte importantă. A fost interceptat un comunicat transmis de un post de radio britanic. Conform acestuia, Heinrih Himmler, proaspăt numit de fuhrer în postul de comandant al Înaltului Stat Major German, a iniţiat negocieri cu inamicul în vederea semnării actului de capitulare. Un răspuns ferm în acest sens nu a fost primit...”

Emite un urlet turbat.

Se  tăvăleşte pe jos.

Nemernicul!!! Tocmai el!!! Canalia!!! Să fie spânzurat!!! Să fie sfâşiat în bucăţi!!! Nimiciţi şarpele!!! N-o să pot muri liniştit, dacă o să rămână în viaţă!

Jigodie de Himmler, m-ai ucis!! Cu mâna mea aş băga o sută de gloanţe în tine!!

A!... Canalia, mi-a dat otrava, spunându-mi că e foarte eficace!... M-a minţit!... E otravă falsă!... Vrea să rămân în viaţă, să fiu prins de ruşi!... Gunsche, dă otrava lui Blondi!...

...Hai, spuneţi, ce aţi pus la cale? Daţi-vă arama pe faţă! Vreţi să vă păstraţi pieile?! Vreţi să mă vindeţi duşmanului?!!

Mohnke, cât timp mai poţi apăra Reihcscancelaria? Până la 5 mai e posibil?... O zi, cel mult două?... Astăzi e 28 aprilie... Deci, cel mult până poimâine...

Ordon să fie adus un funcţionar de la Starea civilă... Imediat!! Cum cu ce să-l aduceţi?... Cu tancul!!!

Ce-i, Gunsche?... A murit instantaneu?... Foarte bine...

S-o înmormântaţi pe Blondi împreună cu mine!...

29 aprilie, ora 1 dimineaţa. Căsătoria.

Doamnelor, domnilor... Prieteni.... Fiindcă de-a lungul mai multor ani nu am... am considerat că nu-mi pot asuma responsabilitatea unei căsnicii... întrucât mi-am dedicat întreaga fiinţă luptei... astăzi, înainte de a-mi încheia cariera mea pământească am decis să o iau de soţie pe această fată... Ea, după o prietenie credincioasă de mai mulţi ani este... a decis... din proprie dorinţă, să-mi împartă destinul. Din propria ei voinţă mă va urma, ca soţie, în moarte. Este o compensare pentru noi doi, după ce am fost privaţi de atâtea bucurii ale căsniciei de-a lungul carierei mele în serviciul poporului.

Vă mulţumesc că sunteţi astăzi, în acest moment special, alături de noi...

Linişte.

De ce lipseşte muzica?...

Răsună un tangou despre ”trandafiri roşi-sângerii”...

Eva e fericită... Facem schimb de inele şi ea, bucuroasă, îi arată degetul cu verigheta uneia din secretarele de aici, prietena ei... Primeşte, încântată, felicitări...

 Doamnelor, domnilor, distracţie plăcută...

Sunetele unei maşini de dactilografiat.

(dictând) „Testament politic. Sunt mai mult de 30 de ani de atunci, când, în anul 1914, mi-am adus modesta contribuţie, înscriindu-mă voluntar în timpul Primului război mondial, impus Reich-ului. De-a lungul acestor trei decenii, am acţionat reieşind în exclusivitate din dragostea şi credinţa în poporul meu. Acest fapt mi-a dat puterea să iau cele mai dificile decizii, care au stat vreodată în faţa unui muritor de rând.

Nu este adevărat că eu sau oricine altcineva în Germania am dorit război în anul 1939. L-au dorit şi l-au provocat anume acei oameni de stat din alte ţări, care fie sunt ei înşişi de origine evreiască, fie acţionau în interesele evreilor. Eu am înaintat prea multe propuneri privind reducerea armamentelor şi controlul asupra lor, ca faptul acesta să poată fi ignorat de generaţiile viitoare, atunci când se va pune problema vinei mele pentru declanşarea războiului. Vor trece secole şi din ruinele oraşelor şi monumentelor noastre va creşte ura faţă de cei, care, în ultimă instanţă, poartă toată vina şi cărora trebuie să le mulţumim pentru toate – evreimea internaţională şi acoliţii săi.

Mor cu inima fericită, fiind conştient de uriaşa faptă şi eroismul soldaţilor noştri pe front, al femeilor noastre în spatele frontului, eroismul ţăranilor şi muncitorilor noştri, precum şi contribuţia fără precedent în istorie a tineretului nostru care îmi poartă numele.

Din jertfa soldaţilor noştri şi din unitatea mea cu ei până la moarte, vor încolţi cu siguranţă în istoria Germaniei germenii luminoasei renaşteri a mişcării naţional-socialiste şi se va desăvârşi adevărata unitate a naţiunii.”

Semnează Testamentul politic.

VOCE LA RADIO. „Italia, aliata noastră fidelă, a fost înfrântă şi a capitulat. Benito Mussolini, împreună cu iubita sa prietenă Clara Petacci au fost capturaţi de partizanii italieni şi împuşcaţi, după care cadavrele le-au fost atârnate cu capetele în jos, fiecare putând să-şi bată joc de ele...”

(radioului) Eu n-o să admit să-mi batjocorească cadavrul!... Ştiu cum mi-l vânează Stalin, vrea să mi-l vadă cu ochii proprii! După care mă vor împăia, pentru a mă  păstra într-un panoptic!...

Imită cum îi va arăta cadavrul împăiat.

Ba bine că nu!... Gunsche, fă rost de canistre cu benzină. Multe canistre cu benzină!... După moartea noastră ordon să ne fie arse cadavrele!...

30 aprilie, dimineaţa.

Au venit toţi?... Bine, aranjaţi-vă acolo... Nu, nu, acolo vom sta noi cu nevastă-mea... Ocupaţi loc aici, vă rog... Mohnke, oferă-mi cuvântul... a nu, lasă, vorbesc aşa... Şi spun...

„Doamnelor, domnilor, credincioşi amici, a venit clipa despărţirii... Lucrul pe care îl regret cel mai mult este că n-o să mai pot răsplăti acest devotament extraordinar pe care mi-l demonstraţi chiar şi în aceste clipe ale sfârşitului...

Mi-a făcut plăcere întotdeauna, stimate doamne, precum bine ştiţi, să vă ofer cadouri... Astăzi, însă, nu pot decât să vă propun câte o fiolă din astea, sinistre, nu-i aşa, care însă v-ar putea fi de mare ajutor ... Într-un moment dificil, căruia cu siguranţă urmează să-i faceţi faţă, s-ar putea dovedi cel mai de preţ cadou... Uitaţi, sunt destule aici, cine doreşte poate să ia... Luaţi şi pentru cei care nu au putut fi de faţă... Sunt foarte eficace, Gunsche spune că Blondi a murit într-o secundă, fără chinuri, fără dureri...

Din nefericire, nu prea sunt multe de spus... Dacă există o altă lume, mi-aş dori să mă pot bucura şi acolo de preţioasa D-voastră companie... Şi la bine, şi la greu, cum se zice...

Sunt convins că istoria vă va consemna numele cu litere de aur... aţi fost alături de fuhrer până în ultima clipă...

În numele poporului german, Vă mulţumesc pentru serviciul şi sacrificiul de care aţi dat dovadă...”

30 aprilie, ora 15.20

Auzi, mamă, abia ne-m izolat cu Eva aici şi ei au pus muzică... Auzi?... Jubilează... Probabil, dansează... Asta au aşteptat mereu, să scape de mine... Haită de trădători... O să-i împuşc...

Ce să fac?...  (repetând cele spuse de Mama)  „Adi, lupuşorul mamei, iubitul mamei fuhrer, hai, vino în braţele mamei... În sfârşit vom fi împreună... Mama a trecut prin asta, mama ştie cum e şi o să te ajute... Mâine vom servi dejunul împreună... Aici vei învinge în război... Aici vei da naştere unei lumi noi, totul va începe de la Adolf şi Eva...

Fii tare, scumpul meu!.. Fii tare!... Vă aşteaptă cea mai frumoasă lună de miere. Călătoria voastră de nuntă începe... Fă ca şi Eva ta... Ia fiola între dinţi...  Când o s-o muşti, o să simţi un adevărat nectar, Adi, să vezi, e ca un elixir... Şi o lumină intensă şi caldă vă va cuprinde pe amândoi şi ce uşurare va veni... Mama ştie... Lupuşorul meu... O să vezi cât de uşor îţi va fi să împuşti... Nici n-o să auzi împuşcătura, pentru că vei fi departe-departe... puiul mamei... vei fi aici de unde vom auzi împreună împuşcătura... E timpul, iubitule... Hai...”

Hitler ia fiola în dinţi şi duce pistolul la tâmplă.

Lampa care luminează încăperea se aprinde, brusc, la intensitatea maximă şi se sparge. Întuneric.

Mamă...

De undeva, de foarte departe, se aude ecoul slab al unei împuşcături.

                                         S F Â R Ş I T

* în spectacol va putea fi utilizată muzică din creaţia compozitorilor favoriţi ai lui Adolf Hitler – Wagner, Beethoven, Mozart, Ceaikovski.