Peri-Fee-ria unui biker livresc sau Ştefan Manasia în cursa unei realităţi de lemn

Maria Pilchin, Chişinău

Volumul de poezie „Motocicleta de lemn”, apărut la Editura Charmides în 2011, prin însuşi titlul său, anunţă un motocross lectural pe un teren existenţial accidentat. Cu o capacitate cilindrică ce depăşeşte nu doar cuminţenia „poeziei de interjecţii”, dar şi poezia cerebrală a zilei noastre celei mai apropiate, Ştefan Manasia evită sensibilizările lirice, propunând sentimente, stări  diluate în cuvinte şi în interstiţiile textuale şi existenţiale („între două depresii”), în largul autorului, într-un spaţiu instabil. Intenţiile exacte ale textului scapă cititorului grăbit, educat de un speedraliu lectural, viteza e rezervată, de această dată, mâinii care scrie, doar revenirea la text poate da senzaţia unei adevărate întâlniri cu sensul ascuns. Iată de ce am recitit acest volum la două zile după prima lectură!

Subiectul scriiturii e un personaj poetic multiplu a cărui profundă identitate se conturează treptat tot mai mult cu înaintarea în lectură. Tema identităţii personale transpare din locurile obârşiei sale, dar şi din existenţa ca o geografie aparte, căci la Manasia trecerea prin timp e echivalentă cu intrarea în alt spaţiu în care se produce detaşarea de copilandrul naratar din „Ostroveni”. Textele poetului Ştefan Manasia trădează formidabile aptitudini literare de a transforma actul poetic într-un exerciţiu continuu de (i)realitate. Realitate atroce sau banală, „realitatea raiată”, zădărnicia lucrurilor, iată punctul din care se evadează. Acest escape se face înspre „Ceva despre umanitate”, un fel de prezent continuu, practic ireal, înspre „Antwerpen”, şi, într-o manieră aparte înspre „Ostroveni. Viaţa şi contactele” şi spre „Alevin” – un fel de „cele 4 puncte cardinale” de alternativă ale imaginarului manasian. Găseşti aici şi farmecul unor culori locale (clujene, flamande şi de Ostroveni) şi temporale (cele ale vârstei infantile cu acel „dă-mi măcar”, un fel de revenire prin căutarea obiectuală a copilăriei). Nu poţi să nu identifici acele texte cu o savoare clujeană pronunţată, de „lume a Mănăshturului”, dar şi pe cele din spaţiul geografic al copilăriei, un fel de dihotomie textuală ce converge într-un singur punct, un fel de epicentru al zguduirilor prin care trece subiectul poetic în itinerarul evoluţiei sale. Citeşti aici un fel de bildungspoesie. Pare, iniţial, că poetul îşi „scrie” propria sa intimitate, dar treptat înţelegi că tu eşti eul din text, or, există dexteritatea celui care scrie de a provoca o empatie textuală din partea cititorului.

În epoca neobarocului, în care nu suntem, dar părem a părea a fi, pe autor îl interesează profunzimea naturii umane, mai bine zis natura acestei umanităţi. Realitatea lui Ştefan Manasia ne copleşeşte, lumea lui e făcută din corespondenţe, un fel de heraldică secretă a textului, sper să pot demonstra această afirmaţie mai jos. Misterul numit realitate, iată prisma prin care am citit aceste texte, un fel de neorealism magic în partea vestică a literaturii române, o (neo)realitate de „Mamma Roma, Pier Paolo Pasolini”. În lucrurile mici se ascunde secretul celor mari, mai bine zis în lucrurile cele mai puţin semnificative, iată una din ideile cărţii. Or, vorbim despre un poet care nu e lipsit de simţul realităţii, mai ales a celei marginale, un caz minoritar în mulţimea de scriituri-maculaturi produse azi.

„Idealismul romantic”, nimic altceva decât un spectru aparent sacru al (ne)referinţei într-o lume a altor idealuri: reclame, nebunia refulată spitaliceşte şi nu artistic, „adică nu e nimic” din romantismul canonic şi nici nu poate fi. Într-un interviu Ştefan Manasia afirma că poetul are o „încredere” de tip neo, post (dacă ţinem morţiş, anti) romantică în ceea ce va scrie. Vom duce această idee până mai departe afirmând că ceea ce face poetul clujean este mai degrabă un preromantism anacronic, făcut metodic pe ruinele unei lumi apuse („ruinurile vechiului Ostroveni”) la orizontul (sau poate deja ruinele) unui New Age literar şi de toate soiurile. Căci tot ce face Ştefan Manasia cu poezia în această carte, volens-nolens, te aruncă într-o formă de disperare, un fel de simptome de retragere dintr-un spaţiu malefic de care eşti dependent.

Există o stare kafkiană aici, unde cronotopul praghez e înlocuit de unul vest-românesc: „Oraşul din vest înnebuneşte / Şi e arat cu motocicletele”. Această dimensiune mai mult decât urbană, arhitecturală şi umană e populată de „omul, această gânganie mistică”, vers mai mult decât kafkian, care te face să meditezi la un posibil bestiar mistico-uman de „zombies & lipitori dialectice”, acei „zombies care-ţi înfulecă taxele şi concediile”. Umanitatea, deloc antropomorfă din poemele manasiene, e un fel de „toţi sunt unu şi unu e toţi”. Astfel, „Miguel (de Cervantes ?) surâde eretic... gândind ce părţi ar mai trebui amputate”. „Umanitatea în biţi”, o umanitate fracturată, amputată, metamorfozată de „supremaţia maşinilor metrosexuale”, iată imaginea ansamblului omenesc propusă în acest volum. Întrebările şi stările  angoasante de „o abia strunită melancolie suicidară” abundă din plin în acest spaţiu livresc.

„Fantasmele Pepsi”, frumuseţea preţuită în euro, „castraveţii plastifiaţi”, „mormane de vorbe” nu fac din oameni decât nişte „cadavre-nflorite” baudelairian în alt cronotop, diferit de cel al francezului simbolist. Autorul şi-a asumat seducătoarea sarcină de a transforma iureşul de  informaţiile în imagini emancipate poetic, fără risipă de epitete, dar şi fără nonconformismul infantilo-adolescentin de care este plină poezia la zi. Poezia lui Ştefan Manasia e majoră (ca şi cele 18 poeme din „Ostroveni. Viaţa şi contactele”), vaccinată şi fără obsesiile hormonal-acneice ale unor poeţi mai mult decât maturi biografic. Dedublarea vizuală a realităţii, lumea himerică a poetului Manasia te face, însă, să te întrebi dacă ai ajuns în faţa unei aventuri a imaginaţiei sau în faţa unei imaginaţii a aventurii. Totuşi textul te plasează într-un anumit spaţiu, sub un anumit firmament unde poezia e o deprindere mintală şi definitorie pentru fiinţa ce o produce. Aceste poeme le simţi fizic, le somatizezi, există momente lecturale în care te alături poetului în căutarea unor experienţe pe care încă nu le-a(i) găsit.

                Autorul nu propune de-a gata idei geniale, soluţii directoare, el meditează. Un fel de meditaţie şamanică, panta rhei-că. Înţelegi la un moment dat că poemele nu au fost scrise pentru a suscita dezbateri, există o autosuficienţă în acest microunivers poetic, un fel de diarium literarium de sertar, un jurnal literar care se face fotografic, cu stop cadru. Citeşti aici o limpezime minuţioasă în paginile acestui volum, o rigoare aproape algebrică în a expune fapte, ce stau cumva criptic în spatele stărilor şi ideilor, un fel de ambiguitate fundamentală şi necesară. Or, textele lui Ştefan Manasia sunt atât de vaste încât cuprind diferite caractere şi temperamente lecturale (tipuri de cititori). Există afinităţi secrete, ascunse sub iluzoriul All are welcome in my text. E celebra tehnică borgesiană de a flirta cu cititorul. Dar chiar şi la acest nivel, textele asigură fericirea ca formă de lectură. Există însă o profundă coerenţă în această carte şi ea ţine de eul care produce ideile, acesta este cheia sau măcar chelarul ce te poate apropia de text, de consideraţia instinctivă a vieţii şi a lumii.

În aceste probe de viteză există şi fragmente de poezie arhetipală, un fel de haiku, la o lectură mai atentă: „cai-negri-n-canionul-întunecat/ pe-cerul-portocaliu-glisează/ soare-lipsit-de-putere”. În câteva poeme apare ostentaţia unui lexem care nu trăieşte în coloanele dicţionarelor, cuvântul acela pe care îl ştim cu toţii, dar ne prefacem a nu-l  şti, cel al erosului fără perdea, azi în epoca „savanţilor postsaussurieni” descifrând semiotica actului erotic. Un trop nordic, un kenningar chiar, care ne-a surprins, a fost „cuţitul viclean ca prima iubire”, o iubire de cuţitar de mahala sau iubirea unui periferic, (peri)Feeria acelui sentiment care marchează până în profunzimea umanului, care poartă în sine originea „stindardului ratării”.

Fetiţele copilăriei şi şotronul lor ne-au indus o stare cortazariană, viaţa ca un joc şi ca o realitate de cadrane care solicită măcar doi jucători, dar fără un număr maxim, poate juca toată omenirea, cu cât mai mulţi jucători se vor implica, cu atât va dura mai mult, pentru a juca avem nevoie de o piatră, un loc (neted şi fără gropi) pe asfalt. Un timp al copilăriei în care se aruncă şi se adună pietre din căsuţe, din „La Casă!” Săritul într-un picior, un fel de „amputare” ludică, iată omul adevărat al prezentului, căci acolo pe terenul de joacă se formează omul de mâine. Teatralitatea din jocul copilăresc parvine şi în „viaţa ca filmu’ în care toţi jucăm”, iar fetiţele din şotronul de ieri au ajuns cu „botox în obrăjori”, o mască a realităţii cosmetice ce alunecă treptat spre cea de „Morpho Electra”, o damă cu camelii a viitorului electronizat.

Australia din universul copilăriei „apărută între bălţile din curte”, acea Atlantidă a minţii puerile, marea vânătoare a prinţului din Levantul naiv, toate conturează un spaţiu edenic din care s-a produs exodul firesc, dar şi durut, acolo se revine, în „lumea numită Ostroveni”, escapada, însă, făcându-se din: „abatoarele, măcelăriile ANGST, Literele, Trezoreria, Primăria de cartier, Banca Transilvania” ca prin curse low-cost să se ajungă în „subparadis” în care logosul nu e decât „cinci litere prăpădite”.

O carte eminentă în genul său, una bogată în peri-feerii existenţiale. Viaţa ca o excludere, ca o marginalizare, iată mecanismul volumului. „Parcul rozelor transformat în paradisul oamenilor de afaceri”, un fel de privatizări ale spaţiului şi ale edenicului, iată ideea ascunsă din spatele acestui vers. O lume-echivalenţă a „Spitalului 9”, cu „prize şi reprize şi remize”, cu „sori artificiali” şi „războaie chimice” din care scapă motocicleta livrească a poetului Manasia. Materialul acestui mijloc de transport bucură prin căldura sa organică şi imaginea arhetipală, dar îngrijorează în privinţa eficienţei sale logistice, de transportare la mari distanţe, departe de această lume a nebuniei contemporane.

Înfăţişarea materială a cărţii este excelentă. O grafică digitală realizată de Ovidiu Petca de o vizualitate limitată la monocrom şi extinsă prodigios la linii, curbe şi spaţii centrifugal-stereometrice ce amintesc de imaginea unei carapace sau a unei matrix mundi, imagini ce recreează  complementar cartea printr-un cod grafic paralel. Aşa cum orice explicaţie teoretică constituie o limitare a intuiţiei, am încercat să intuim aceste texte şi nicidecum să le definim. Cartea conţine un miraj al posibilităţilor diverse în ale cititului. Mă întrebam dacă autorul e în stare să decripteze total volumul la o eventuală solicitare (cam deplasată de felul ei). Răspunsul este nu, nu poate, căci, textele manasiene sunt mai mult decât o sumă de stări cu marca Ştefan Manasia, de fapt, aceasta este soluţia unei cărţi bune, iar „Motocicleta de lemn” este o carte mai mult decât doar bună!