http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2017/10/11.Mircea-Doreanu-G%C3%A2ndacul-lui-Kafka.pdf
http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-1-22017
GÂNDACUL LUI KAFKA ȘIGÂNDACUL DE PROXIMITATE
Mircea DOREANU
Din câte ştiu, Dumitru Crudu este singurul student al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Transilvania” (acum Facultatea de Litere) care le-a dat o lecţie ionesciană profesorilor săi: a rămas repetent. Pe atunci trăiau Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu; trăia şi Marin Mincu – îl aprecia mult şi l-a publicat. Altădată, într-o seară de iarnă, ne-a vorbit, mie şi altora, despre proiectul unei reviste literare. Avea promisiuni, spunea el, şi găsise un titlu gata internaţional, care îmi plăcea şi mie: No Man’s Land. Aşa putea să se numească şi cartea lui de povestiri. Autorul i-a dat titlul mai acroşant: Salutări lui Troţki*. Titlul gândit pentru revistă s-ar fi potrivitca topos: măruntelefapte narate(beţii,cafturi, nunţi, înmormântări) se petrec la Braşov, Bucureşti, Moscova, într-un tren, într-o maşină, adică nicăieri (acesta este topos-ul), în cele din urmă, într-o atmosferă ceţoasă, confuză; pe o confuzie se bazează şi penibilul epos care dă titlul cărţii, o confuzie salvatoare pentru personaj, dar şi stilistic, deoarece salvează textul de la previzibilitate. No Man’s Land este valabil ca amprentă a cărţii şi sub aspectul de loc de netrăit, spaţiu gol, în care sentimentele pozitive nu au ce căuta şi josniciile fac legea; protagoniştii sunt hărţuiţi, famelici, fără căpătâi, mai mult fantasme sau caricaturi. Fireşte că Dumitru Crudu nu apelează la procedeele genului în care este as, poezia, dar subtextul prozelor este greu de poezie ca fundul unor ape de mâl. Coordonatele generalesunt,ca în Cevengur al lui Platonov, foamea şi somnul. Sunt strivitoare. Ele sunt cele care anihilează în cea mai mare măsură trăsăturile personalizate ale personajelor. Romanul lui Platonov ar putea să se oprească oricând după jumătatea lui fără ca receptorul să se simtă frustrat, pe când naraţiunile lui Crudu caută şi găsesc surpriza şi prin ea rotunjirea scriiturii, ca în Anton Iaruşevski în care căutarea, invizibilă, nu semnifică un hiat al măiestriei. Aici Crudu îl aminteşte pe Rebreanu din Cerşetorul şi prin senzitivismul abordării: „Am închis iar ochii. În spatele pleoapelor mă aştepta oboseala; mâinile şi picioarele parcă îmi erau de plumb, iar ochii îmi ardeau ca nişte cărbuni încinşi. Nu mă prea speria asta, pentru că ştiam motivul, grămada de nopţi nedormite sau dormite pe apucate”. Coincidenţa dirijează textul şi în Galina, Prima lansare de carte, iar sub o formă deviată a ei, repetiţia, în ultima şi una din cele mai frumoase secvenţe, La spital. Uneori autorul ne salută cu un clin d’oeil literar ca în O lansare de carte întreruptă de o soţie infidelă şi de un soţ gelos, unde scriitorul fabulează (sau, mai ştii?) pornind de la lansarea unei cărţi de Mihail Vakulovski, sau în Cornel: „...Cornel m-a apucat de braţ şi m-a tras după el în cel mai scump local din inima Chişinăului – în restaurantul milionarului Călin Vieru, fiul poetului Grigore Vieru –, dosit chiar în incinta Muzeului Naţional de Artă”. Cum am fost eu şi Troţki bătuţi la Braşov interesează însă în mod direct istoria literară: proză autentică literar, nu ştiu în ce măsură este şi credibilă.Troţki (Marius Ianuş), cu aerul lui bonom, inocent – poznaş… greu de crezut să se sumeţească chiar aşa: „– Uite, aşa fac eu şi în Bucureşti. Seara, când mă întorc acasă, dacă văd vreo îngrămădeală ca asta pe stradă, alerg spre ei şi-i ameninţ c-o să-i bat şi ei se fac nevăzuţi. Toţi vagabonzii din Bucureşti îmi ştiu de frică!”. Fireşte că cei doi poeţi au încasat o bătaie zdravănă, dar asta contează mai puţin decât justeţea Manifestului Fracturismului – cei care cunosc situaţia poeziei din România sfârşitului anilor ’90 ştiu că cei doi aveau dreptate măcar să îl scrie. Importantă este, dincolo de orice, reuşita estetică a prozei, umorul ei. O altă proză care combină umorul şi grotescul în modul calculat atent al lui Dino Buzzatti este Câţiva pui de găină printre roşii, o progresie în matematica absurdului. Căci imaginaţia lui Dumitru Crudu se rezumă aici, cu excepţia câtorva derapaje onirice, la ingeniozitatea construcţiei textuale. Gândacul lui Kafka nu cutreieră aceste pagini, gândacul foarte real, de bucătărie îi ţine locul: gândacul de proximitate. Mai propriu decât schiţe, prozele din carte au fost concepute şi ar trebui categorisite drept scene, scene finale, iar când am comentat finalurile m-am referit de fapt la finalul unor finaluri. De aici şi recurenţa morţii ca punct de încheiere sau de pornire a acestor „bucăţi de noapte”. Sferele realului, în permanentă ciocnire, sunt casabile / casante. Mulţi dintre noi, când spun proză scurtă, se gândesc la Cehov. În Cehov freamătă însă un eroism deosebitor al suferinţei ale cărui origini autobiografice nu intră în discuţie acum. Citindu-l pe Dumitru Crudu îl citesc pe Hemingway în negativ: eroii sunt „eroi”, aventurile sunt mezaventuri, Faptele sunt fapte. Am convingerea că Salutări lui Troţki este o carte importantă şi pentru că va stimula revirimentul necesar al prozei scurte, în care autorii generaţiei anterioare celei a lui Crudu au dat rezultate uneori excepţionale. Memoriei critice actuale îi lipseşte imboldul vital pentru a-i repune în circulaţie şi pe Nicolae Velea şi A.E. Baconski prozatorul, clasicizaţi la vremea lor, acum expulzaţi din canon. Pe vremea când era numai poet (şi ce poet!) trăncăneam cu actualul prozator pornind de la excentricităţile la care ar trebui să se dedea un autor pentru a deveni celebru (canibalism? crime în serie? etc.). „Cred că ar trebui să fie normal”, dixit Crudu. Dacă aş fi avut darul, harul premoniţiei, aş fi zărit prin justeţea replicii dramaturgul şi prozatorul. *Dumitru Crudu, Salutări lui Troţki, Editura Univers, Bucureşti, 2016 L
http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-1-22017
GÂNDACUL LUI KAFKA ȘIGÂNDACUL DE PROXIMITATE
Mircea DOREANU
Din câte ştiu, Dumitru Crudu este singurul student al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Transilvania” (acum Facultatea de Litere) care le-a dat o lecţie ionesciană profesorilor săi: a rămas repetent. Pe atunci trăiau Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu; trăia şi Marin Mincu – îl aprecia mult şi l-a publicat. Altădată, într-o seară de iarnă, ne-a vorbit, mie şi altora, despre proiectul unei reviste literare. Avea promisiuni, spunea el, şi găsise un titlu gata internaţional, care îmi plăcea şi mie: No Man’s Land. Aşa putea să se numească şi cartea lui de povestiri. Autorul i-a dat titlul mai acroşant: Salutări lui Troţki*. Titlul gândit pentru revistă s-ar fi potrivitca topos: măruntelefapte narate(beţii,cafturi, nunţi, înmormântări) se petrec la Braşov, Bucureşti, Moscova, într-un tren, într-o maşină, adică nicăieri (acesta este topos-ul), în cele din urmă, într-o atmosferă ceţoasă, confuză; pe o confuzie se bazează şi penibilul epos care dă titlul cărţii, o confuzie salvatoare pentru personaj, dar şi stilistic, deoarece salvează textul de la previzibilitate. No Man’s Land este valabil ca amprentă a cărţii şi sub aspectul de loc de netrăit, spaţiu gol, în care sentimentele pozitive nu au ce căuta şi josniciile fac legea; protagoniştii sunt hărţuiţi, famelici, fără căpătâi, mai mult fantasme sau caricaturi. Fireşte că Dumitru Crudu nu apelează la procedeele genului în care este as, poezia, dar subtextul prozelor este greu de poezie ca fundul unor ape de mâl. Coordonatele generalesunt,ca în Cevengur al lui Platonov, foamea şi somnul. Sunt strivitoare. Ele sunt cele care anihilează în cea mai mare măsură trăsăturile personalizate ale personajelor. Romanul lui Platonov ar putea să se oprească oricând după jumătatea lui fără ca receptorul să se simtă frustrat, pe când naraţiunile lui Crudu caută şi găsesc surpriza şi prin ea rotunjirea scriiturii, ca în Anton Iaruşevski în care căutarea, invizibilă, nu semnifică un hiat al măiestriei. Aici Crudu îl aminteşte pe Rebreanu din Cerşetorul şi prin senzitivismul abordării: „Am închis iar ochii. În spatele pleoapelor mă aştepta oboseala; mâinile şi picioarele parcă îmi erau de plumb, iar ochii îmi ardeau ca nişte cărbuni încinşi. Nu mă prea speria asta, pentru că ştiam motivul, grămada de nopţi nedormite sau dormite pe apucate”. Coincidenţa dirijează textul şi în Galina, Prima lansare de carte, iar sub o formă deviată a ei, repetiţia, în ultima şi una din cele mai frumoase secvenţe, La spital. Uneori autorul ne salută cu un clin d’oeil literar ca în O lansare de carte întreruptă de o soţie infidelă şi de un soţ gelos, unde scriitorul fabulează (sau, mai ştii?) pornind de la lansarea unei cărţi de Mihail Vakulovski, sau în Cornel: „...Cornel m-a apucat de braţ şi m-a tras după el în cel mai scump local din inima Chişinăului – în restaurantul milionarului Călin Vieru, fiul poetului Grigore Vieru –, dosit chiar în incinta Muzeului Naţional de Artă”. Cum am fost eu şi Troţki bătuţi la Braşov interesează însă în mod direct istoria literară: proză autentică literar, nu ştiu în ce măsură este şi credibilă.Troţki (Marius Ianuş), cu aerul lui bonom, inocent – poznaş… greu de crezut să se sumeţească chiar aşa: „– Uite, aşa fac eu şi în Bucureşti. Seara, când mă întorc acasă, dacă văd vreo îngrămădeală ca asta pe stradă, alerg spre ei şi-i ameninţ c-o să-i bat şi ei se fac nevăzuţi. Toţi vagabonzii din Bucureşti îmi ştiu de frică!”. Fireşte că cei doi poeţi au încasat o bătaie zdravănă, dar asta contează mai puţin decât justeţea Manifestului Fracturismului – cei care cunosc situaţia poeziei din România sfârşitului anilor ’90 ştiu că cei doi aveau dreptate măcar să îl scrie. Importantă este, dincolo de orice, reuşita estetică a prozei, umorul ei. O altă proză care combină umorul şi grotescul în modul calculat atent al lui Dino Buzzatti este Câţiva pui de găină printre roşii, o progresie în matematica absurdului. Căci imaginaţia lui Dumitru Crudu se rezumă aici, cu excepţia câtorva derapaje onirice, la ingeniozitatea construcţiei textuale. Gândacul lui Kafka nu cutreieră aceste pagini, gândacul foarte real, de bucătărie îi ţine locul: gândacul de proximitate. Mai propriu decât schiţe, prozele din carte au fost concepute şi ar trebui categorisite drept scene, scene finale, iar când am comentat finalurile m-am referit de fapt la finalul unor finaluri. De aici şi recurenţa morţii ca punct de încheiere sau de pornire a acestor „bucăţi de noapte”. Sferele realului, în permanentă ciocnire, sunt casabile / casante. Mulţi dintre noi, când spun proză scurtă, se gândesc la Cehov. În Cehov freamătă însă un eroism deosebitor al suferinţei ale cărui origini autobiografice nu intră în discuţie acum. Citindu-l pe Dumitru Crudu îl citesc pe Hemingway în negativ: eroii sunt „eroi”, aventurile sunt mezaventuri, Faptele sunt fapte. Am convingerea că Salutări lui Troţki este o carte importantă şi pentru că va stimula revirimentul necesar al prozei scurte, în care autorii generaţiei anterioare celei a lui Crudu au dat rezultate uneori excepţionale. Memoriei critice actuale îi lipseşte imboldul vital pentru a-i repune în circulaţie şi pe Nicolae Velea şi A.E. Baconski prozatorul, clasicizaţi la vremea lor, acum expulzaţi din canon. Pe vremea când era numai poet (şi ce poet!) trăncăneam cu actualul prozator pornind de la excentricităţile la care ar trebui să se dedea un autor pentru a deveni celebru (canibalism? crime în serie? etc.). „Cred că ar trebui să fie normal”, dixit Crudu. Dacă aş fi avut darul, harul premoniţiei, aş fi zărit prin justeţea replicii dramaturgul şi prozatorul. *Dumitru Crudu, Salutări lui Troţki, Editura Univers, Bucureşti, 2016 L
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu