sâmbătă, 31 martie 2018

NOAPTE ALBĂ LA GDANSK

Noaptea trecea și nu puteam să adorm. Mă zvârcoleam în pat, mă întorceam de pe o parte pe alta în căutarea unei poziții mai bune pentru somn, dar somnul nu venea. Număram în gând de la unul la o sută și invers, în ordine descrescătoare. Dar nu puteam ademeni somnul și pace și atunci m-am sculat și am aprins lumina. M-am uitat la ceas. Era ora trei. M-am îmbrăcat și am ieșit afară. Am coborât pe faleză, pe unde aseară m-am plimbat cu Andreea. Fata, probabil, dormea la ora asta. M-am îndreptat spre pod. Mă plimbam cu mâinile la spate și încercam să-mi amintesc despre ce-mi povestise poeta poloneză când ne-am plimbat împreună. Orașul era plin de lume, de parcă ar fi fost ziuă. Nu eram singurul care nu avea somn, cu toate că cei mai mulți, probabil, ieșiseră din casă în căutare de distracții. Și, poate, doar eu pentru că nu puteam să adorm. Înaintam în oraș și îmi aminteam că Andreea îmi recitase o poezie de-a ei și lacrimile îi curgeau pe obraji și ea nu și le ștergea. O fată în roșu s-a apropiat și m-a trezit din amintiri întrebându-mă dacă nu aș vrea să văd striptis. Nu, nu vreau, i-am spus și domnișoara m-a privit mirată. Grăbindu-mă să rămân singur, am trecut podul și am luat un taxi. Treceam de pe o stradă pe alta, când un câine a țâșnit în fața noastră, iar șoferul pentru a nu-l ucide a frânat brusc. Eu m-am izbit cu fruntea de spătarul scaunului, iar șoferul s-a lovit cu nasul în parbriz. Avea fața însângerată, iar eu o vânătaie în frunte. Am sărit din taxi pentru a vedea dacă nu am omorât câinele. Nu, potaia rămăsese în viață și dădea fericit din coadă. Șoferul s-a luminat la față. Demult nu am văzut un om atât de bucuros. Se bucura că nu a omorât maidanezul ăla, care alerga după un grup de cheflii. Mă uitam și eu după câine, care nu pățise absolut nimic. Fericiți, am urcat înapoi în mașină și șoferul a pornit motorul. Ajunși la hotel, nu a vrut să-mi ia niciun zlot pentru călătorie. Dimineața, am coborât la restaurant să iau micul-dejun și poeta poloneză mi-a spus că nici ea nu a închis un ochi toată noaptea și că a bântuit și ea prin oraș. A luat un taxi și un câine s-a aruncat sub roți, dar șoferul a frânat brusc și nu l-au călcat. Ce coincidență. Oare nu visam? Am apucat-o de mână ca să văd dacă nu visez.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

of, of, depresia asta. mi-am pierdut toata bruma de incredere in mine.