vineri, 27 septembrie 2019
sâmbătă, 21 septembrie 2019
luni, 16 septembrie 2019
vineri, 13 septembrie 2019
Intertext la Ziua
de naștere a lui Mihai Mihailovici
Despre
romanul său, Dumitru Crudu spune: „E romanul unei singure zile și a patru
generații de basarabeni.”
Firul
romanesc din „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” se situează pe două
paliere, unul la vedere în text, legat de primul motto din Cinghiz Aitmatov
„Unii, privind pe geam din goana trenurilor, s-apucau cu mâinile de cap –
Dumnezeule, cum or putea trăi oamenii aici?” („O zi mai lungă decât veacul”)
care relevă partea istorică, cronologică ce adună fracturile a 80 de ani pe
care și-a pus amprenta ocupația sovietică, Al Doilea Război Mondial, foametea,
deportările, lupta pentru independență, războiul din 1992 și criza din care
nici în prezent nu vedem scăpare.
Al
doilea citat ce anticipează lectura romanului este din „Ulise” de James Joyce
„Sunt și eu tată? Și dacă aș fi?”, acesta ne aruncă la tema tatălui, celui prea
obosit de viață ca să fie tată copiilor săi (tatăl lui Mihai Mihailovici și
chiar el însuși). Imaginea unui tată care se întreabă dacă e și el tată, dacă
se aseamănă celorlalți, dacă atestă acele instincte paterne pentru copiii săi
și negăsind în sine confirmarea acestor ipoteze, se întreabă dacă ar fi, cum ar
fi, pentru că în mintea fiecărui om stăruie un ideal, un model comportamental
care ne aduce doar disperare, pentru că nu îl putem plagia nicicum.
Reducând
evenimentele sociale la cadrul familiei Lebădă- Ciuntu, Dumitru Crudu realizează
proba veridicității și credibilității textului, deoarece esențialul se ascunde
în detaliu, iar universalul, mondialul în specific și local. Ziua de 28 iunie
este treapta care reluată de-a lungul romanului ne situează pe o scară ce o
urcăm ținându-ne cu ambele mâini de această zi ce apare parcă salvându-și
cititorul de căderea în golurile dintre trepte. Echilibrat ca și structură,
măsurat pe potriva unui cititor dotat nu doar cu vedere, acest roman este
cea mai elocventă radiografie a fracturilor poporului basarabean, conturat
într-o viață de om, creionat de un narator londonez care fuge de o înmormântare
tocmai la Chișinău. Umorul produs de confuzia de la Uniunea Prozatorilor din
Moldova, prezența autorului ca personaj episodic „Dumitru Crudu mi-a adus romanul
său „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, cu un autograf pe prima
pagină...” (p. 17); „... un domn cu părul lins citea ziarul „Moldova suverană”,
pe care, dintr-odată, îl scăpă din mână. Și băiatul putu să vadă ce citea: un
articol semnat de Valeriu Borisovici Hropotinskii unde acesta desființa noul
roman al lui Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”,
reproșându-i acestuia că pasajul cu dentistul îl împrumutase de la Gabriel
Garcia Marquez, și dintr-o proză chineză, pe cel în care Mihai le fură
pistoalele unor soldați sovietici, și, în general, nu acesta e romanul pe
care-l așteaptă toată lumea...” (p. 211)
Un
lucru l-a țintit corect Dumitru Crudu în această înțepare autocritică, și aș
parafraza spunând că lumea nu se aștepta la acest roman, pentru că, deja
suprasaturat de romanele perioadei sovietice, cititorul devine pretențios,
arogant chiar, fiind convins că toate s-au spus și uite că în momentul când
această certitudine se instaurează, apare „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”
și răstoarnă o atitudine prin un text savuros, structurat într-un mod
provocator, sensibilizând și orientând percepția cititorului spre o lume
știută, dar descoperită în romanul lui Dumitru Crudu.
„Lovitura
de grație” ori „ultima picătură” este finalul care după 28 iunie 2017 plasează
ziua de 28 iunie 1940, ziua în care s-a născut Mihai Mihailovici. Acest
fragment, care și dă titlul romanului încheie fără a pune punct, deschide o
paranteză pe care o închisesem cu câteva zeci de pagini mai în urmă, totuși
surpriza nu este asta ci faptul că ultimele rânduri din roman te răscolesc, îți
taie pe viu în carne scoțându-ți un nod pe gât, chiar dacă nu ești din Flutura,
și nici măcar nu ai fost pe acolo măcar în treacăt, dar îți opresc respirația
căci te recunoști ori știi că te vei recunoaște în cei care
„...s-au oprit
lângă un stâlp și s-au întrebat: și acum, acum, încotro s-o ia mai departe? Nu
știau. Nu știau unde să se ducă.
Când
nu mai știi unde să mergi, du-te la Flutura, îmi spunea biata mea mamă, și-a
amintit Liza, și s-au pornit pe jos la Flutura.” marți, 10 septembrie 2019
Multumesc foarte mult, Vitalie Vovc!!!
http://www.vitalie-vovc.com/2019/09/ziua-in-care-mihait-s-a-pricopsit-cu-mihailovici.html?fbclid=IwAR3scFTGSvIm7Map8B-tCIjBCpN9PMzyYMFMafMnnn-zzjrXHmBuFYSXtug
Niciodată nu citesc prezentări sau comentarii despre o carte înainte de a o citi. Toate comentariile, recenziile – întotdeauna după. Doar după ce mi-am creat propria opinie despre volum. Și citesc nu pentru a afla ceva despre el, dar pentru a-mi compara opinia cu acea a exegetului. Înțeleg perfect însă și tactica inversă: timpul e prea prețios pentru a-l cheltui pe lecturi de cărți „proaste”...
(Dacă sunteți ca mine, puteți să închideți pagina aici și merge repejor după carte. Ceea ce urmează e pentru a doua categorie de cititori.)
Din câte ați înțeles, habar nu aveam despre ce este cartea lui Dumitru Crudu până a o lua în mână. „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” m-a surprins. Pentru mine, Dumitru este, în primul rând, un poet foarte bun și un maestru al prozei scurte. Deprins cu textele lui, mă așteptam la ceva tăios și dur, aidoma nuvelelor sale din ultimile volume. Și am realizat asta, de fapt, post-factum, încercând să-mi explic de ce anume am fost luat prin surprindere în asemenea hal. Eram inconștient pregătit pentru o versiune mai lungă a oricărui din textele sale sau pentru ceva similar cu primul său roman, „Un american la Chişinӑu”. Dar cartea s-a dovedit a fi departe de „aşteptӑrile” mele. Desigur, Dumitru Crudu a rămas, stilistic, același autor: o scriitură foarte sacadată, cu grupruri ritmice foarte scurte, dar extrem de accentuate și ascuțite, cu pasaje în care propoziția și gândul parcă se opresc în loc aidoma unui câine ce a adulmecat o rană deschisă și începe a se învârti pe loc, scormoning locul cu pricina de parcă ar dori să scoată la suprafață vreo mortăciune, îngropată de timp și de uitarea noastră.
În romanul sӑu Dumitru a exploatat o idee destul de răspândită în Republica Moldova: cheia evenimentelor, înțelegerea realității de astăzi din așa numitul stat „Republica Moldova”, originea tuturor relelor, rezidă în acea zi de 28 iunie 1940 când Uniunea Sovietică, respectând înțelegerea dintre Stalin și Hitler, a anexat Basarabia. Anume în această zi l-a făcut să se nască autorul pe Mihăiță, devenit cu timpul Mihai Mihailovici... Romanul este de fapt o succesiune și o descriere a acestei zile de-a lungul anilor, constituindu-se într-o veritabilă epopee a familiei lui Mihai Mihailovici, totodatӑ permițându-i lui Dumitru să exploateze la maximum unul din atuurile sale principale, măiestria de nuvelist. Rămânem deci departe de ceea ce erau cândva romanele-fluviu de acum un secol și care, îndrăznesc să vin cu o premoniție, vor reveni din nou în trend, poate cu anumite variații stilistice sau găselnițe precum acea din „Ziua de naştere”.
Dumitru Crudu reușește, povestindu-ne istoria unei singure familii, destul de numeroase, să ne prezinte o paletă foarte variată, și poate una din cele mai complete, de personaje, toate destul de emblematice pentru Republica Moldova impunându-ne un efort de condescendență față de lumea înconjurătoare, extrem de întortocheată și sucită (chiar și numele eroului din titlu este o schimonosire basarabeană: „Mihai”, o formă de prenume românească, și „Mihailovici”, un patronim rusesc... Cum să nu ne aducem aminte aici de „Ion Ionovici” care era folosit prin anii 1980?), dar și de suspiciune, căci acele personaje-tip deseori nu corespund clișeelor general acceptate. Albul aparent este deseori doar spoială de faţadӑ, iar negrul – sol fertil care a asigurat o continuitate vieții...
Dar cred că am spus deja prea multe și voi pune punct aici, înainte de a preface acest text în spoiler. „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” este un roman foarte bun și binevenit în spațiul românesc, în special pentru acei care doresc să înțeleagă mai bine Republica Moldova. Căutați-l!
luni, 9 septembrie 2019
ALECART
Începem un nou sezon Alecart. Întâlnirea cu scriitorul Dumitru Crudu va fi prilejul de a discuta despre viața lui Mihai Mihailovici și de a descoperi ce se ascunde în spatele celor 80 de ani de existență (a unui om și a unei țări). Așadar, vă așteptăm marți, 17 sept., ora 16, la Librăria „Orest Tafrali”!
joi, 5 septembrie 2019
UNDE E POEZIA DIN LUMEA CONTEMPORANĂ?
1.
După 1989 încoace, poezia a fost dată într-o parte din societatea basarabeană și românească, a fost împinsă la margini, a fost scoasă din viața noastră, fiind înlocuită cu un pragmatism feroce, dur, cu un egoism exacerbat, cu un cinism fără precedent. Pe măsură ce lucrurile se înrăutățeau din ce în ce mai tare, cu cât deveneam mai disperați și mai sictiriți de toate, cu atât poezia pierdea din audiență. Primul lucru la care au renunțat concetățenii noștri în timpul acestei nesuferite tranziții a fost poezia. Au renunțat la poezie, pentru a se salva de pe o corabie cu fundul găurit.
Renunțând însă la poezie, la a cumpăra și citi cărți de poezie, la o atitudine poetică și creativă în fața vieții, am devenit un fel de roboței. Niște roboței cu clopoței. Executăm orbește ordinele, ne-am rotunjit, am prins la seu, am început s-o ducem mai bine, nu ne mai încăpem în piele de bine, dar nu mai suntem fericiți, dar am pierdut capacitatea de-a ne uimi și a ne bucura, dar am pierdut încrederea în noi și nu mai suntem în stare să deosebim lucrurile frumoase de cele hidoase.
Ce am pus în locul poeziei, cu ce am înlocuit simțul poetic din noi, cu ce am substituit înclinația naturală a omului de-a spera, de-a se încânta, de-a vrăji, de-a privi dincolo de aparențe, de-a trage cortina de pe falsele pudori, de-a demitiza statuile cu picioare de țânțar? Cu niște valori hedoniste? Cu bucuriile fundului și mațului gros?
Lumea contemporană e într-o criză spirituală fără fund. Toate valorile în care lumea a crezut de veacuri au fost înlocuite cu valorile fundului, vorba unui celebru filosof contemporan. Poezia ar putea fi însă o soluție pentru a ieși din criză. Nu numai poezia din cărți, dar și poezia din capul nostru, dar și poezia din sufletul nostru. Pentru a reînnoda legătura ruptă cu trecutul nostru, pentru a restabili unitatea cu natura, pentru a înceta să mai fim niște simpli roboți de plastilină, ar trebui să revenim la poezie.
Pentru că, sunt sigur de asta, poezia ne-ar putea salva.
2.
DESPRE POEZIE, POATE
Unele dintre poeziile pe care le-am scris pe vremea când încă mai eram la Braşov, plimbându-mă pe sub Tîmpa sau bând cafele pe terasele din jurul Bibliotecii Judeţene, au apărut sub formă de carte pe care am numit-o POOOOOOOOOOOATE. Cartea a văzut lumina tiparului în 2004 la editura Vinea din Bucureşti, lectorul ei fiind Nicolae Ţone. Vă spun lucrul ăsta pentru a preciza faptul că acele poezii, într-un fel sau altul, circulă şi nu au rămas doar în manuscris. Nu sunt sigur însă că placheta mai poate fi găsită şi în librării, deoarece puţini librari mai sunt astăzi interesaţi de comerţul cu cărţi de poezie. POOOOOOOOOOOOOOOATE este un experiment. Am scris-o pentru a demonstra că metoda fracturistă ( reactivă) poate fi viabilă. Punctul de plecare al poeziilor despre care vorbesc este, deci, unul teoretic. Ca să vă daţi seama despre ce vorbesc, am să vă amintesc una dintre ideile fracturiste, cea legată de raportul dintre obiectul descris şi cel care-l descrie: important nu este să povesteşti că afară plouă, pentru că şi ieri a plouat şi alaltăieri şi acum o sută de ani, pentru că plouă şi în Germania, Rusia, Norvegia sau Mongolia, pentru că şi acolo sunt poeţi care vorbesc despre ploaie, şi atunci apare o întrebare firească: ce pot să aduc eu nou descriind ploaia? Ideea mea este că poţi spune ceva nou doar deplasând accentele de pe descrierea obiectului, în cazul de faţă ploaia, pe reacţiile pe care ţi le poate provoca acest fenomen. După mine, descrierea ploii nu poate avea vreo valoare în sine, sunt relevante doar reacţiile care ţi le declanşează. Numai aceste reacţii sunt unice şi irepetabile. Numai aceste reacţii pot fi personale. Numai ele m-ar putea diferenţia de alţi alcătuitori de stihuri din Republica Moldova, România, Franţa sau Belarus. Aceeaşi poveste e şi cu descrierea unei furtuni, a forfotului de pe stradă sau a norilor care plutesc pe cer. Aceeaşi poveste este şi cu descrierea realului, cotidianului sau a propriei tale biografii. Poţi aduce ceva nou atunci când vei scruta toate aceste lucruri din perspectiva reacţiilor tale spontane. Nu e relevantă descrierea unui accident rutier, reproducerea acestuia amănunt cu amănunt, ci doar surprinderea reacţiilor tale pe care le poţi avea în acel moment. Rezumând, aş putea spune că obiectul poate avea vreo valoare doar în măsura în care va naşte în mine anumite reacţii.
POOOOOOOOOOOOOATE este ilustrarea acestei teze. Reprezintă o încercare de-a descompune obiectul în miile de senzaţii din care se compune. Numai aşa pot surprinde o diferenţă între o durere de dinţi şi o durere pe care care o poate provoca în mine despărţirea de o fată pe care o iubeam la nebunie.
Am scris POOOOOOOOOOATE într-o perioadă în care poezia cotidianului şi biograficului era în mare vogă. Am scris acele poezii, singurele poezii fracturiste ale mele, pentru a-mi descoperi şi impune individualitatea mea.
Dar, cu toate astea, nu mai scriu poezie decât ocazional şi foarte rar. Cei care m-au cunoscut la Braşov, cred că nu au uitat că în fiecare zi produceam kilograme de poezie, de aceea, a zice că mai scriu poezie doar ocazional este echivalent cu a spune că nu mai scriu deloc. Insist asupra acestui aspect deoarece consider că a scrie zilnic, a scrie mereu este un act profesionist. Meseria cere efort permanent, meseria fără travaliu şi transpiraţie este de neînchipuit.
Trebuie să recunosc că, dacă nu aş fi ajuns la Braşov, aş fi rămas un grafoman incurabil. Dacă nu aş fi nimerit la începutul anilor 90 în mirificul oraş de la poalele Tâmpei, la filologia din Braşov, aş fi continuat să scriu o poezie despre nimic şi pentru nimeni. Dacă nu aş fi ajuns la cenaclul INTERVAL, dacă nu aş fi frecventat cursurile de literatură de la facultate, aş fi continuat, poate, şi acum să scriu la fel cum se scria la sfârşitul secolului XIX. Întâlnirea cu grupul de scriitori de la Braşov – Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Alexandru Cistelecan, Virgil Podoabă, Vasile Gogea, Marius Ianuş, Ciprian Şiulea- a fost hotărâtoare pentru evoluţia mea de mai târziu. Primul lucru pe care l-am învăţat de la ei a fost înţelegerea faptului că nu poţi scrie poezie fără un obiect poetic anume. Şcoala pe care am făcut-o la aceşti scriitori m-a ajutat să-mi descopăr şi să-mi modernizez mijloacele de expresie. Abia când am reuşit să pot manevra cu nişte mijloace de expresie tranzitive, vorba lui Gheorghe Crăciun, am fost în stare să-mi valorific sensibilitatea mea. Până atunci, dădeam doar platitudini din mine care frizau penibilul şi lipsa de originalitate.
Dar, cu toate că nu mai scriu poezie, mai am în sertare câteva manuscrise de poezie. Sper să le public la un moment dat. Titlul unuia dintre ele e AKVIKA.
Poezia mă tentează, fără doar şi poate. Multe dintre personajele din teatrul sau proza mea sunt poeţi. Chiar şi poetul Dumitru Crudu apare ca personaj. Foarte rar mai scriu poezie direct pe foaie, dar de poezie nu am scăpat. Sunt clipe în care scriu poezie în gând, mergând cu autobuzul sau stând la coadă în magazin. Cred că voi reveni la un moment dat la poezie, dar pentru asta ar trebui să se mai producă un şoc cum fusese pe timpuri cel de la Braşov. În orice clipă m-aş putea aşeza la masa de scris şi să mă ridic de acolo având gata un nou manuscris, nu vreau să fac asta însă pentru că nu vreau să fiu pur şi simplu un grafoman care vrea să fie în fiecare an prezent la târgurile de carte cu un nou volum. Eu cred că poezia adevărată se scrie dintr-o necesitate. Eu am scris-o atâta timp cât simţeam o nevoie imperioasă de-a spune ceva despre mine şi despre lumea în care trăiam. Acum simt că nu am ce să spun în poezie. Dar poate peste un an sau doi voi avea. Cine ştie.
Totodată, vreau să spun că, nu aş fi ajuns niciodată dramaturg şi prozator, dacă nu aş fi fost mai întâi poet. Şi eu cred, la fel ca nu ştiu ce scriitor de dinaintea mea, că esenţa literaturii este poezia. Deci, e şi esenţa teatrului şi prozei. Din acest punct de vedere, nu am abandonat nici pentru o clipă poezia.
Poezia m-a ajutat să ajung la teatru şi proză, exact în perioada aia când exploram limitele limbajului poetic. La origine, prima mea piesă a fost o poezie. Scriind-o, am ajuns la teatru, iar scriind teatru am ajuns la proză. S-a întâmplat asta din dorinţa mea de-a înnoi limbajul poetic, de a-l revoluţiona, de a-l face mai viu şi mai dinamic. Poezia mă mai ajută să nu spun în teatru şi proză vorbe goale. Mă ajută să mă eliberez de limbuţie. Poezia mă ajută să spun ceea ce e esenţial. Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte, atunci când scriu teatru sau proză ţintesc două obiective: dramaturgia şi proza ca gen literar, dar şi ca pretext de-a depăşi limitele limbajului. Încerc să le combin. Nu cred că aş fi reuşit asta dacă nu aş fi fost şi poet.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
*** Da…a fost copil si Lenin… Da…a fost si el scolar… Si-n ghiozdanul lui pe vremuri A purtat abecedar! A rostit cuvintul mama Si ...
-
O viaţă de om cât vremea de mare… Bogdan ISTRU Un ceai şi o coajă de pâine Ruga să-i aducă, grăbit. La masă-ntre cărţi adân...
