TORTURA
BRUTELOR
Obiectul romanului Gherla-Piteşti este tortura şi teroarea
la care a fost supus Paul Goma, pentru a renunţa la convingerile sale şi a
pactiza cu regimul. Acestea au fost uriaşe. Dar, cu toate acestea, romancierul
a rezistat şi în finalul cărţii va pleca din puşcărie cu aceleaşi idei cu care
a intrat.
Reţin însă o scenă foarte dură. Gardienii,
după ce-şi istoviseră un prizonier (altfel cum să le spui unor oameni care erau
la cheremul unor brute?) în bătăi, secerându-l din picioare cu directe de
stânga şi de dreapta, îndelung exersate pe alţi deţinuţi, au încercat să-l
violeze în grup. E o scenă de-a dreptul terifiantă. Doi gardieni cu pantalonii
pe vine alergând după un deţinut ca să-l prindă şi să-l violeze şi acesta nevrând
să le satisfacă hatârul, fuge prin camera de tortură, cu gardienii după el,
înfuriaţi şi întărâtaţi la culme că acesta le-a scăpat din mâini.
Tortura fizică, psihică, fiziologică
şi sexuală este la ordinea zilei în Gherla. Tortura ca un mijloc de
îngenunchere şi de umilinţă. În urma ei, deţinuţii trebuind să se teamă şi de
propria umbră. Frica. Teama. Groaza. Panica. Supunerea. Iată ce trebuiau să
simtă deţinuţii zi de zi, dacă nu chiar clipă de clipă. Şi asta în timp ce
mardeiaşii nici nu ştiau prea bine de ce-şi caftesc prizonierii.
Umilinţe absurde. Una mai absurdă ca
alta. Gardianul Vasea nu le permite să stea pe pat, nici culcat şi nici în
fund. Impunându-i pe celulari (adică pe deţinuţi) să meargă continuu. Mereu şi
mereu să umble. Toată ziua să fie în mişcare.
Drept urmare, când e acesta de gardă,
toată lumea roieşte prin celulă. Până şi bolnavii, aşa epuizaţi cum sunt. Cu
toate că e un ordin absurd, nimeni nu încearcă însă să protesteze. Dar în
celula aia sunt fruntaşi ai partidelor istorice, intelectuali subţiri şi oameni
cu o minte brici. Obosiţi să mai protesteze, obosiţi să se mai opună, ei sunt
gata să înghită orice, doar-doar ca să fie lăsaţi în pace.
De aia, îi şi deranjează că Paul
Goma nesocoteşte ordinul gardianului şi se aşează pe pat. Văzându-l aşezat pe
pat, înlemnesc şi se bunghesc cu toţii spre uşă. Oare ce-o să întreprindă bruta
de Vasea? Apoi încep să-l înjure, încercând să-l convingă să renunţe.
"Renunţă, dacă nu vrei să suferim cu toţii din cauza ta," îl
beştelesc aceştia. Nu gardianul căuta să-l convingă să renunţe, ci ceilalţi deţinuţi.
Disidenţa, curajul, voinţa,
personalitatea îţi sunt puse la încercare oră de oră, în cele mai neînsemnate
situaţii, susţine Goma în acest roman excepţional. Şi ne mai spune
un lucru extraordinar: marile cedări sunt o consecinţă şi o operă a concesiilor
mici şi neînsemnate pe care le facem zi de zi.
UN
MARE ROMAN
Cât timp va mai fi considerat un
volum de mărturii şi va fi prezentat peste tot ca atare, cartea Culoarea
curcubeului 77 (cutremurul oamenilor) de Paul Goma va avea doar de suferit
în ceea ce priveşte o receptare adecvată. Şi iată de ce. Această carte a lui
Paul Goma e mai mult decât un volum de mărturii, fiind un roman în adevăratul
înţeles al cuvântului cu tot ceea ce presupune calificativul respectiv. Ba mai
mult decât atât, e unul dintre cele mai înnoitoare romane din literatura română
contemporană, în care ca personaj principal se produce chiar autorul, iar toate
celelalte personaje sunt persoane reale. Aşa ceva s-a făcut rar în literatură.
O performanţă similară a mai realizat doar Ernesto Sabato, în romanul Abadon
exterminatorul, unde, de asemenea, autorul devine personaj principal. O
altă performanţă a romanului e că a lucrat cu realitatea imediată, care tocmai
s-a întâmplat, fierul ei mai fiind încă încins.
Romanul lui Goma redă atmosfera din
timpul creării acelei mişcări anticomuniste de pomină din primăvara lui 1977, în timpul căreia oamenii mari (scriitori,
pictori, regizori, profesori) s-au purtat ca nişte oameni mici, meschini şi
laşi, iar oamenii mici (muncitori, şomeri, pieţari) s-au purtat ca nişte oameni
mari, dând dovadă de eroism şi solidaritate, ca în acea secvenţă tulburătoare
când Paul Goma fu salvat de vecinele sale de bloc din mâinile unui boxer
fioros, manipulat cu abilitate de securitate.
Ziceam că romanul lui Paul Goma e un
roman. E un roman în care documentul e un punct de plecare autentic pentru a
putea pătrunde în adâncurile sufletului uman. Pe Paul Goma nu-l interesează
faptele exterioare, ci ceea ce se întâmpla cu psihicul omului. Acolo avea loc
adevăratul spectacol, în străfundurile conştiinţei. Din acest punct de vedere,
scriitorul ne prezintă două războaie, dacă nu chiar trei, pe care le purtau cei
care se solidarizaseră cu Paul Goma: un război cu sistemul şi securitatea şi
alte două războaie cu apropiaţii lor şi cu ei înşişi. Romanul nu înregistrează
doar creşterea şi extinderea mişcării, dar şi ce furtuni a putut provoca
aceasta în sufletele oamenilor, atât a oamenilor mici, cât şi a oamenilor mari.
Paul Goma ne arată foarte bine ce se întâmplă cu cei care au semnat, după ce au
semnat. După un timp, unii renunţă. Renunţă în urma unor procese de conştiinţă
chinuitoare, fiind învinşi de propriile frici, dar şi de fricile familiei,
fiind învinşi de ei înşişi. Doar pentru câteva secunde au fost eroi, după care
au redevenit ceea ce au fost dintotdeauna: nişte laşi, revenind peste câteva
zile la Paul Goma ,
noaptea, pe furiş, pentru a-l ruga să-i şteargă din listă. Romanul nu relatează
numai povestea unor eroi, dar şi a unor laşi, când oamenii au realizat ce au
făcut şi s-au îngrozit. S-au îngrozit de consecinţele gestului lor şi au dat
înapoi.
„Nebărbieriţi, cu pleoapele umflate, cu ochi injectaţi”,
aceştia, peste câteva zile, îl caută pe Paul Goma pentru a-l ruga să-I taie din
listă. Din galeria răzgânditorilor (dacă e să inventez şi eu un cuvânt în spiritul
lui Paul Goma), din care mai face parte şi Ion Negoiţescu (până la urmă, şi el
şi-a retras semnătura), se distinge de departe un oarecare Rusu, care, şi el,
îl caută tulburat la telefon pe Paul Goma, care înţelege „din glasul lui că
ceva nu era în regulă”. Vrea şi el să fie scos de pe listă, dar nu pur şi
simplu să fie şters cu pixul, ci semnătura „s-o decupeze cu foarfeca”. Altfel,
soţia şi cumnata nu-l vor crede. Trebuie să le demonstreze că s-a retras din
lista lui Goma, iar cea mai bună probă ar fi chiar peticul de hârtie cu
semnătura sa. Şi Paul Goma îi satisface dorinţa, şi-i decupează semnătura din
listă.
În timpul celor câteva zile care s-au
scurs după ce tovarăşul Rusu s-a solidarizat cu Paul Goma acesta a dus un
adevărat război cu sine însuşi, un război total, din care, în cele din urmă, a
ieşit învins. Frica de securitate, frica de consecinţe îl nimiciseră şi îl
anulaseră ca individ, transformându-l într-un laş şi într-o lichea.
În cazul multor oameni, aceste frici
au născut balauri, balauri de care nu au putut scăpa decât după ce s-au retras
din listă. Iar unii au sfârşit prin a deveni ei înşişi nişte balauri.
Pentru a-şi păstra intactă poziţia
socială, pentru a-şi păstra funcţiile şi privilegiile, unii dintre colegii,
cunoscuţii sau prietenii lui Paul Goma rup orice legătură cu el, iar cei din
Uniunea Scriitorilor îl exclud din rândurile breslei. Cu toate acestea,
personajul-narator Paul Goma nu se prezintă ca un fel de Făt-Frumos. Nu îi este
frică să-şi scoată la iveală îndoielile, temerile, fricile sau obsesiile sale.
Îşi pune oglinda în faţa ochilor nu numai în clipele de eroism, dar şi în
momente de slăbiciune şi nesiguranţă.
Goma are o încredere totală în
literatură. El îndură cele mai inimaginabile torturi, în numele unui viitor
roman în care vrea să descrie toate suferinţele pe care le-a trăit şi pe
torţionarii care l-au umilit.
