https://www.youtube.com/watch?v=LPwtfU0ifNY&feature=share&fbclid=IwAR3fg2IoDq2w4lG6JhYFptOYhTthAU8Hx7qfZkyDmuGhGWkWSFl6s7PplY0

Multumesc, Carolina Diacov!!!

Multumesc foarte mult, Andrada Strugaru!!!

https://alecart.ro
/dumitru-crudu/
?fbclid=IwAR20WH0JiKuoFhGDrPxwEaxHc87FmoMiDbuV3PLRRq-ScsP1B0rR1tELV00

Intertext la Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici

Rodica Gotca

Despre romanul său, Dumitru Crudu spune: „E romanul unei singure zile și a patru generații de basarabeni.”

Firul romanesc din „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” se situează pe două paliere, unul la vedere în text, legat de primul motto din Cinghiz Aitmatov „Unii, privind pe geam din goana trenurilor, s-apucau cu mâinile de cap – Dumnezeule, cum or putea trăi oamenii aici?” („O zi mai lungă decât veacul”) care relevă partea istorică, cronologică ce adună fracturile a 80 de ani pe care și-a pus amprenta ocupația sovietică, Al Doilea Război Mondial, foametea, deportările, lupta pentru independență, războiul din 1992 și criza din care nici în prezent nu vedem scăpare.

Al doilea citat ce anticipează lectura romanului este din „Ulise” de James Joyce „Sunt și eu tată? Și dacă aș fi?”, acesta ne aruncă la tema tatălui, celui prea obosit de viață ca să fie tată copiilor săi (tatăl lui Mihai Mihailovici și chiar el însuși). Imaginea unui tată care se întreabă dacă e și el tată, dacă se aseamănă celorlalți, dacă atestă acele instincte paterne pentru copiii săi și negăsind în sine confirmarea acestor ipoteze, se întreabă dacă ar fi, cum ar fi, pentru că în mintea fiecărui om stăruie un ideal, un model comportamental care ne aduce doar disperare, pentru că nu îl putem plagia nicicum.

Reducând evenimentele sociale la cadrul familiei Lebădă- Ciuntu, Dumitru Crudu realizează proba veridicității și credibilității textului, deoarece esențialul se ascunde în detaliu, iar universalul, mondialul în specific și local. Ziua de 28 iunie este treapta care reluată de-a lungul romanului ne situează pe o scară ce o urcăm ținându-ne cu ambele mâini de această zi ce apare parcă salvându-și cititorul de căderea în golurile dintre trepte. Echilibrat ca și structură, măsurat pe potriva unui cititor dotat nu doar cu vedere, acest roman este cea mai elocventă radiografie a fracturilor poporului basarabean, conturat într-o viață de om, creionat de un narator londonez care fuge de o înmormântare tocmai la Chișinău. Umorul produs de confuzia de la Uniunea Prozatorilor din Moldova, prezența autorului ca personaj episodic „Dumitru Crudu mi-a adus romanul său „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, cu un autograf pe prima pagină...” (p. 17); „... un domn cu părul lins citea ziarul „Moldova suverană”, pe care, dintr-odată, îl scăpă din mână. Și băiatul putu să vadă ce citea: un articol semnat de Valeriu Borisovici Hropotinskii unde acesta desființa noul roman al lui Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, reproșându-i acestuia că pasajul cu dentistul îl împrumutase de la Gabriel Garcia Marquez, și dintr-o proză chineză, pe cel în care Mihai le fură pistoalele unor soldați sovietici, și, în general, nu acesta e romanul pe care-l așteaptă toată lumea...” (p. 211)

Un lucru l-a țintit corect Dumitru Crudu în această înțepare autocritică, și aș parafraza spunând că lumea nu se aștepta la acest roman, pentru că, deja suprasaturat de romanele perioadei sovietice, cititorul devine pretențios, arogant chiar, fiind convins că toate s-au spus și uite că în momentul când această certitudine se instaurează, apare „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” și răstoarnă o atitudine prin un text savuros, structurat într-un mod provocator, sensibilizând și orientând percepția cititorului spre o lume știută, dar descoperită în romanul lui Dumitru Crudu.

„Lovitura de grație” ori „ultima picătură” este finalul care după 28 iunie 2017 plasează ziua de 28 iunie 1940, ziua în care s-a născut Mihai Mihailovici. Acest fragment, care și dă titlul romanului încheie fără a pune punct, deschide o paranteză pe care o închisesem cu câteva zeci de pagini mai în urmă, totuși surpriza nu este asta ci faptul că ultimele rânduri din roman te răscolesc, îți taie pe viu în carne scoțându-ți un nod pe gât, chiar dacă nu ești din Flutura, și nici măcar nu ai fost pe acolo măcar în treacăt, dar îți opresc respirația căci te recunoști ori știi că te vei recunoaște în cei care

 „...s-au oprit lângă un stâlp și s-au întrebat: și acum, acum, încotro s-o ia mai departe? Nu știau. Nu știau unde să se ducă.                                                                                                                                                             Când nu mai știi unde să mergi, du-te la Flutura, îmi spunea biata mea mamă, și-a amintit Liza, și s-au pornit pe jos la Flutura.”                                                                                                                

Multumesc foarte mult, Vitalie Vovc!!!

http://www.vitalie-vovc.com/2019/09/ziua-in-care-mihait-s-a-pricopsit-cu-mihailovici.html?fbclid=IwAR3scFTGSvIm7Map8B-tCIjBCpN9PMzyYMFMafMnnn-zzjrXHmBuFYSXtug

Ziua în care Mihaiţӑ s-a pricopsit cu Mihailovici

Niciodată nu citesc prezentări sau comentarii despre o carte înainte de a o citi. Toate comentariile, recenziile – întotdeauna după. Doar după ce mi-am creat propria opinie despre volum. Și citesc nu pentru a afla ceva despre el, dar pentru a-mi compara opinia cu acea a exegetului. Înțeleg perfect însă și tactica inversă: timpul e prea prețios pentru a-l cheltui pe lecturi de cărți „proaste”...

(Dacă sunteți ca mine, puteți să închideți pagina aici și merge repejor după carte. Ceea ce urmează e pentru a doua categorie de cititori.)

Din câte ați înțeles, habar nu aveam despre ce este cartea lui Dumitru Crudu până a o lua în mână. „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” m-a surprins. Pentru mine, Dumitru este, în primul rând, un poet foarte bun și un maestru al prozei scurte. Deprins cu textele lui, mă așteptam la ceva tăios și dur, aidoma nuvelelor sale din ultimile volume. Și am realizat asta, de fapt, post-factum, încercând să-mi explic de ce anume am fost luat prin surprindere în asemenea hal. Eram inconștient pregătit pentru o versiune mai lungă a oricărui din textele sale sau pentru ceva similar cu primul său roman, „Un american la Chişinӑu”. Dar cartea s-a dovedit a fi departe de „aşteptӑrile” mele. Desigur, Dumitru Crudu a rămas, stilistic, același autor: o scriitură foarte sacadată, cu grupruri ritmice foarte scurte, dar extrem de accentuate și ascuțite, cu pasaje în care propoziția și gândul parcă se opresc în loc aidoma unui câine ce a adulmecat o rană deschisă și începe a se învârti pe loc, scormoning locul cu pricina de parcă ar dori să scoată la suprafață vreo mortăciune, îngropată de timp și de uitarea noastră.

În romanul sӑu Dumitru a exploatat o idee destul de răspândită în Republica Moldova: cheia evenimentelor, înțelegerea realității de astăzi din așa numitul stat „Republica Moldova”, originea tuturor relelor, rezidă în acea zi de 28 iunie 1940 când Uniunea Sovietică, respectând înțelegerea dintre Stalin și Hitler, a anexat Basarabia. Anume în această zi l-a făcut să se nască autorul pe Mihăiță, devenit cu timpul Mihai Mihailovici... Romanul este de fapt o succesiune și o descriere a acestei zile de-a lungul anilor, constituindu-se într-o veritabilă epopee a familiei lui Mihai Mihailovici, totodatӑ permițându-i lui Dumitru să exploateze la maximum unul din atuurile sale principale, măiestria de nuvelist. Rămânem deci departe de ceea ce erau cândva romanele-fluviu de acum un secol și care, îndrăznesc să vin cu o premoniție, vor reveni din nou în trend, poate cu anumite variații stilistice sau găselnițe precum acea din „Ziua de naştere”.

Dumitru Crudu reușește, povestindu-ne istoria unei singure familii, destul de numeroase, să ne prezinte o paletă foarte variată, și poate una din cele mai complete, de personaje, toate destul de emblematice pentru Republica Moldova impunându-ne un efort de condescendență față de lumea înconjurătoare, extrem de întortocheată și sucită (chiar și numele eroului din titlu este o schimonosire basarabeană: „Mihai”, o formă de prenume românească, și „Mihailovici”, un patronim rusesc... Cum să nu ne aducem aminte aici de „Ion Ionovici” care era folosit prin anii 1980?), dar și de suspiciune, căci acele personaje-tip deseori nu corespund clișeelor general acceptate. Albul aparent este deseori doar spoială de faţadӑ, iar negrul – sol fertil care a asigurat o continuitate vieții...

Dar cred că am spus deja prea multe și voi pune punct aici, înainte de a preface acest text în spoiler. „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” este un roman foarte bun și binevenit în spațiul românesc, în special pentru acei care doresc să înțeleagă mai bine Republica Moldova. Căutați-l!