Ecaterina BARGAN
Ţarcul lui Biden
La 10 şi un sfert ne-am pornit spre scuarul teatrului de operă şi balet, la întâlnirea cu vicepreşedintele american Joe Biden. Mă gândeam că e larg acolo, că o să stăm o jumătate de oră la un ceai, cât o să dueze discursul şi apoi ne vedem de treabă. Aproape de intersecţia Bodoni cu Ştefan cel Mare am intrat într-un blocaj din care am ieşit doar peste câteva ore, timp în care am parcurs numai 30 de metri. Stăteam cu capul în sus ca să pot respira. Spâna m-a apucat de mână şi mă ţinea lângă ea. Îmi tot spunea Lenuţa, Lenuţa. Eram indignată, pentru că numele meu nu este Lenuţa, i-am tot spus-o, pesemne că nu m-a auzit, aşa că am lăsat-o să-mi spună în continuare Lenuţa. Pe sora mea o cheamă Lenuţa, pe ea a cunoscut-o mai bine. Despre mine ştia doar că scriu poezii. Să mă chemi la o lansare de carte sau o lectură publică, când o să ai, îmi zice, şi mă trage după ea în mulţimea dinainte, unde aceeaşi carne apasă, ticseşte, împinge, ca să ajungă în ţarcul lui Biden. Înapoi nu e cale. Spâna îşi înfinge degetele în şoldul meu, iar cu cealaltă palmă îmi strânge mâna dreaptă. În faţă stă o doamnă cu glugă stufoasă. Gluga îmi intră în nas şi mă sufoc. Îmi ridic nasul sus. Caut nişte muguri să mă uit la ei. Nimic. Mi-e prea departe să văd sau e prea devreme să caut muguri. N-am despre ce bucura oamenii dimprejur. Îmi amintesc vorbele de ieri ale lui Emil şi-mi pare rău că nu i-am urmat sfatul. Îmi spunea să mă duc să mă plimb în parcul acela a nostru mare şi frumos. Exact un parc mare şi nepopulat îmi lipsea acum. Aproape de intrarea în scuar stă o tăbliţă care anunţă: sunt interzise băuturile, genţile mari, laptopurile. Scoateţi totul din buzunare. Spâna învaţă cum se pronunţă Everything out of your pockets. Toţi se aruncă să o ajute. Everything out of your pockets, repetă ea fericită, cu un accent nefiresc, dar simpatic. Ajungem în faţa uşilor. Un bărbat masiv american dă din mâini în semn de respingere şi repetă back off, back off. Spâna este curioasă să înveţe şi expresia asta, iar după ce află cum se spune înainte, zice, nu vrem back off, vrem go on. Mă lasă să trec prima. Îmi scot din buzunare carnetul, telefonul şi banii, trec prin uşă, nu se aude niciun semnal. Intru în scuarul îngrădit, dar brusc mi se face frig. Cineva îmi dă un steguleţ cu flagul Republicii Moldova, altcineva îmi dă steagul american. Intră şi Spâna cu câţiva dintre copii. Cineva ne direcţionează înspre scena din spatele celei pe care vor urca oaspeţii. De acolo oamenii se văd cât nişte pixeli pe un monitor. Suntem în primul rând şi dăm din steguleţe în ritmul muzicii ca nişte copii. O doamnă înaltă americană urcă pe scena preşedintelui, se apleacă să strângă ceva de pe jos, pune gunoiul în buzunar. Verifică microfoanele şi căştile din dreptul fiecărui scaun sub care sunt fixate numele celor care trebuie să apară. Intrarea este blocată. Oamenii care n-au încăput rămân imobili după gard. O doamna din dreapta, pe care nu o ştiu, îmi zice că-s palidă, mă întreabă dacă sunt bine. Spâna se alarmează. Ţi-e rău? Ameţeşti? Doamna străină mă întreabă: Vrei valeriană? Roiniţă? Hamei? Levănţică? Vrei mentă? Poate muşeţel? Le zic că sunt bine şi nu vreau nimic. Apar personalităţile. Mulţimea dă din steguleţe şi ţipă bun venit. Joe Biden se întoarce şi înspre scena unde suntem noi, ne salută cu o reverenţă, Spâna îi strigă Wellcome!, entuziasmată că ştie cuvântul, dă senzaţia că l-a exersat foarte mult. Mă simt penibil acolo. Nişte oameni cât dulapurile mi-au spus să zâmbesc şi să dau din steguleţ. Zâmbesc şi dau din steguleţ. Spâna mă întreabă: Lenuţa, te simţi rău? Sunt bine, îi zic, mă gândesc să nu uit la urmă să-i spun că nu mă cheamă Lenuţa. Personalităţile îşi iau rămas bun şi coboară din scenă. Dau mâna cu muribunzii. Spâna dă bucuroasă din steguleţe şi spune să rămânem până la urmă. Are tonul unui subofiţer de armată. Un tip masiv din baza americană stă în dreptul scărilor şi nu ne dă voie să coborâm. Mă uit la el cu o faţă chinuită. You can go, îmi zice. Când cobor, o voce bărbătească mă strigă din urmă: Lenuţa! Mă întorc, e unul dintre paznicii americani. Îşi mişcă capul pe orizontală, îşi încrucişează mâinile în dreptul pieptului şi zice: sorry, sorry, i confused you.
Simplul adevăr
În timp ce vorbea, Ana ascuţea un cuţit de bucătărie cu acul.
- Înainte, când încă nu ai intrat în viaţa mea, mă trezeam dimineaţa şi primul gând îmi era „azi o să am o zi grozavă”. Acum, după ce ne-am căsătorit, unicul lucru pe care mi-l repet în fiecare dimineaţă este „azi o să curăţ cartofi”. Viaţa mea a devenit monotonă şi plicticoasă. Ceea ce am eu de făcut este să am grijă de fericirea ta şi să-ţi suport deşteptătorul groaznic care în fiecare dimineaţă trăncăneşte neîncetat „treziţi-vă, este ora 6 şi 30 de minute, este ora să vă treziţi”, când tu te întorci pe partea cealaltă şi tot eu trebuie să opresc javra aia de apartament, o să înebunesc dacă nu o arunc în fereastră! Tu nu ai nevoie de o soţie, ai nevoie de o sclavă.
Ana a rămas o vreme cu ochii boltiţi în geamul care anunţa un peisaj schimbat prea brusc, cum se întâmplă într-o perioadă a primăverii, când peste noapte caisul înflorit îşi lasă petalele albe pentru nişte muguri neobservabili, iar teiul înfrunzeşte cu toate maturitatea pe care o poate trăi. Chişinăul se făcuse surprinzător de verde, dar pe Ana o măcina altceva. După o scurtă pauză de absenţă a continuat:
- Mai ţii minte cum era la început? Îmi aduceai flori şi bomboane. Îmi scriai bileţele de dragoste pe care mi le ticseai în buzunare când te ignoram, îmi admirai părul şi îmi sărutai fascinat mâinile. Am avut şi noi un început. Dar acum? Acum ce ne-a rămas? Ce a mai rămas din tine, acel de care m-am îndrăgostit? Acum vii îngâmfat acasă, sau nu vii deloc, puţi a alcool, ai cămaşa ruptă şi vânătăi în cearcăne. Săptămâna trecută ţi-ai pierdut verigheta, săptămâna asta ai rămas fără ceasul pentru care am economisit îndelung.
Pe Ana a podidit-o tristeţea, care foarte uşor a devenit furie.
- Zi-mi adevărul. Dacă nu-mi spui acum, cer divorţ, plec de acasă şi îţi promit că nu ne vom mai vorbi niciodată.
Ana a pus cuţitul în stativ şi s-a uitat ţintă la Sergiu.
- Am avut tentaţia să te înşel cu o tipă de 16 ani căreia îi predam cursuri de engleză la domiciliu. Nu te-am înşelat. Când a vrut să mă seducă, am avut forţă să o resping. De la acel incident i-am spus că nu vreau să ne mai vedem. Era bolnavă după mine şi nu a putut accepta refuzul meu. A început să-şi sfâşie hainele de pe ea şi s-a aruncat într-un dulap cu uşi de sticlă. Uşa s-a făcut ţăndări şi corpul îi sângera. Eu stăteam în faţa ei şocat şi nu ştiam ce să fac: să sun după o ambulanţă sau să chem poliţia? Mi-am zis că nu mă priveşte şi m-am dus de acolo. Ea a reuşit să întoarcă povestea aşa cum a vrut. Le-a povestit părinţilor că am agresat-o şi am pus-o să facă chestii groaznice. Părinţii ei au sunat la comisariat şi atunci când am lipsit o noapte m-au închis. Dimineaţa mi-au dat drumul fiindcă au aflat că fata a fost internată de câteva ori în spitalul de psihiatrie şi nici nu mai frecventa şcoala, fiindcă era dusă cu totul, aşa că au crezut până la urmă în versiunea mea, dar vorbele au început să circule repede între vecini. Într-o seară câţiva tipi m-au îmbrâncit sub un pod şi au dat în mine cu bâtele până mi-a ieşit sânge pe gură. Mă numeau pervers pedofil, îmi spuneau că sunt un gunoi care nu merită să trăiască, dar am avut noroc de o maşină de poliţie care m-a scăpat atunci. Am rămas fără lucru, fiindcă nimeni nu mai vroia să-şi încredinţeze copiii unuia cu o reputaţie cum am căpătat eu. Am încercat să mă angajez la o şcoală particulară, dar m-au respins, zicând că nu acceptă profesori care îşi etalează aşa vânătăile. „Arăţi ca o roşie bătută, domnule, vrei să ne sperii toţi copiii? Caută-ţi de lucru în fundătura vreunei spălătorii”, îmi spuneau. Aşa am şi făcut. M-au primit cu un salariu mizer la o spălătorie unde fierbeam albituri toată ziua. Banii nu-mi ajungeau, aşa că mi-am vândut verigheta şi ceasul. Credeam că am scăpat de întâmplarea aceea, când fata şi-a făcut din nou apariţia. Era ora 22 şi rămâsesem singur peste program. Nu ştiu cum a reuşit să mă găsească. S-a dezbrăcat acolo şi mi-a cerut să o posed, altfel îmi va face viaţa infernală, m-a şantajat că o să facă aşa încât zvonurile să ajungă la tine. Atunci nu m-am mai putut abţine şi am apucat-o de gât, am smuls-o din locul unde sta şi am aruncat-o cu faţa foarte aproape de apa clocotită dintr-un cazan. A început să ţipe, dar i-am astupat gura. I-am zis că dacă nu mă lasă în pace o fac fiertură şi o îngrop în grădina mea. Gâfâia de frică, şi, când i-am dat drumul, şi-a luat hainele şi a fugit de acolo. A fost găsită moartă dimineaţa. Şi-a pus capăt zilelor înfingându-şi cuţitul în inimă. Versiunea de suicid a fost confirmată de specialişti. De atunci am început să beau ca să nu-mi simt vina. Ştii, uneori vina o poţi simţi fără ca ea să îţi aparţină, o simţeam ca pe o cangrenă care îmi roade înăuntru viscerele. Mi-am dat demisia şi de mai mult de o lună doar mă prefac că lucrez. De fapt în fiecare dimineaţă ies din casă şi îmi petrec timpul prin baruri sau prin subterane. Acum am ajuns fără bani şi nu mai ştiu ce să fac. Am devenit agresiv şi inutil. Cred că cel mai bine e să divorţăm. Nu vreau ca problemele mele să treacă pe seama ta. Ai dreptul să fii fericită cum eu nu am reuşit să te fac.
Ana s-a aşezat lângă Sergiu, ducându-şi braţul după umărul lui cu un gest de mângâiere.
- Ah, dragule, trebuia să-mi povesteşti mai devreme. De ce nu mi-ai spus?
- Îmi era ruşine. Mă gândeam că ai putea să nu mă crezi şi gândul că m-ai putea părăsi mă scotea din minţi. Dar acum e altfel. Înţeleg că unul ca mine nu te poate face fericită. Viaţa mea e un şir de probleme. Nu vreau să le suporţi şi tu. Pe fata asta nu o să o pot uita şi mereu voi simţi o vină absurdă. Asta mi-a dăruit universul, o vină absurdă.
- Haide, fii puternic, îl încurajează Ana, eu aşa te-am ştiut, puternic. Nu poţi ceda în urma unor aşa întâmplări, nici măcar nu ai motive să te comporţi astfel. Ţi-a fost şi ţie o perioadă nenorocul mai mare, dar asta nu trebuie să te copleşească. O să ne descurcăm împreună. Trebuia doar să crezi în mine şi să-mi spui adevărul mai devreme. Te-aş fi ajutat. Nu te-ai fi simţit singur şi neputincios.
- Ba e sfârşitul, spune Sergiu, zilele mele nu mai au niciun gust, nu sunt capabil să simt nimic şi nici să mă bucur.
- Nu fi cretin, orice depresie trece, hai să-ţi pregătesc o baie şi să aprind nişte beţişoare parfumate. Mâine ne vom duce la Nisporeni, ne putem opri o vreme în casa surorii mele, acolo nu locuieşte nimeni. Apoi ne-am putea muta altundeva şi o să-ţi căutăm un lucru, sau eu o să mă angajez. Ai încredere în mine.
Viaţa din culise
(fragment)
Dimineaţa, cât săteam înmărmurită în faţa aparatului de cafea, ţinând un pahar pe verticală, Sergiu s-a apropiat cu paşi rapizi, şi-a lipit mâna de podul mâinii mele stângi şi m-a întrebat dacă îmi place aici, dacă m-am acomodat, apoi m-a întrebat ce prefer să beau şi dacă aş vrea să ies cu el la un ceai.
Am acceptat şi atunci el s-a îndepărtat de mine cu aceeaşi viteză cu care venise.
A doua zi, după sfârşitul programului de lucru, am luat un microbuz înspre Ciocana, acolo urma să mă văd cu Sergiu.
În maxi taxi era o mamă cu un copil. Copilul a început să plângă puternic Uhgaaaaa uhgaaaaaaa. Mămica i-a aratat un om prin fereastra maşinii, spunându-i copilului „Uite, tanti face nani. Hai să nu o trezim pe tanti”. După fereastră era un bărbat care nu dormea deloc. Dar, ciudat, copilul s-a liniştit. Avea conştiinţa aceea că nu e bine să trezeşti străinii, chiar dacă nu exista nicio logică în ideea că străinul acela poate fi o tanti şi că tanti doarme şi că urletele copilului din maxi taxi puteau trezi măcar vreo muscă aflată în afara automobilului.
Am coborât pe bulevardul Mircea cel Bătrân şi am căutat cafeneaua. Ne-am înţeles să ne vedem la Bunker. Sergiu a ajuns primul, era deja acolo când eu am venit. S-a aşezat la o masă cu şase scaune înalte. După ce am intrat, m-am aşezat şi eu la masa lui. Îşi luase un ceai. Şi l-a făcut dintr-un pliculeţ pe care l-a rupt, lăsând funzele să se aşeze în ceaşcă, astfel încât atunci când o să-şi fi sorbit ultima picătură din băutura fierbinte, felul cum se va uita lung pe fundul ceştii va fi justificat pe deplin de posibilitatea lui de a încerca să ghicească în ierburi.
- Îmi dă senzaţia că e mai natural aşa, îmi zice, şi mestecă cu linguriţa conţinutul ceştii, suficient de consistent în culoare în minutul acela, ca să pară că şi zahărul a reuşit să se dizolve până la capăt.
- E bine să consumi dezastrul câte puţin, îmi spune, şi îşi înclină un pic ceaşca la gură. Ceaiul, pe care-l văd prin pereţii transparenţi ai cănii, e destul de întunecat ca să pară şi amărui la gust. Ce faci, îţi iei ceva?
- Da, acuşi o să-mi iau o Cola.
- Ţi s-a urât viaţa?
- Nu, dimpotrivă, îmi place gustul dulce, iar ceea ce se vorbeşte, cum că ar dăuna, e o tâmpenie. Şi nu e adevărată.
- Nu te-ai săturat de Cola pe care o bei gratis în pauzele de lucru?
- Aceea nu-mi place. Din sticlă e altfel. Ce ziceai de dezastru?
- Ah, deja nimic, pe lângă porcăria pe care o bei tu, ceaiul meu miroase a rai.
- Mie nu mi se pare o porcărie. Prostesc e să dai o grămadă de bani pe ceai, când ţi-l poţi face acasă. Aici au un o marjă de profit oho!
- Contează şi atmosfera în care-l consumi. La fel e şi cu muzica. Una e să-ţi asculţi piesa preferată la mp3 player, alta e să o asculţi la tonomat într-un bar şi alta e să ţi-o pui acasă pe youtube. Sau poţi să o auzi întâmplător în piaţa centrală, ori să dai de ea la televizoarele mai nou montate prin troleibuze. Înţelegi?
- Cred că da, dar nu se merită banii. Adică, îţi poţi cumpăra 40 de pliculeţe de ceai de banii pe care îi dai aici pe-o infuzie. Îţi cumperi de la magazin 40 de pliculeţe, sau chiar 50, ţi le faci acasă, şi poţi ieşi cu ceaiul în stradă. Poţi schimba atmosfera oricând. Aşa e irosire.
- Eh, trebuie să-mi cheltuiesc şi eu cumva banii, după atâta muncă. Nu?
- Dacă tu îmi spui că trebuie, atunci aşa este. Piesa preferată în piaţa centrală, asta chiar n-am mai auzit-o. Ai auzit vreun cântec bun la piaţa centrală?
- Nu. Chiar n-am auzit.
După ultima replică, s-a instalat o tăcere de vreun sfert de oră, timp în care mi-au adus şi mie băutura. Era o tăcere tristă şi obosită. Amândoi am primit-o ca pe cel mai firesc lucru care putea să se întâmple. Într-un moment s-a uitat la mine şi m-a întrebat:
- Eşti fericită?
- De ce?
- Din curiozitate.
- Sunt, dar nu cred în prevalenţa sentimentului acesta, sau că ar fi necesar să fie prezent întotdeauna.
- Te macină ceva? Eşti întotdeauna atât de serioasă, mi-a spus, apoi şi-a întors capul în stânga mea, oprindu-şi privirea asupra unui grup de obiecte situate peste umărul meu.
- Nu, dar, ştii cum, port griji, pentru tot felul de fleacuri, e şi firesc, de aici frământarea, ea trebuie să fie, ca să i se dea impulsuri actului de a face.
- Prea serios totul! Trebuie să scapi de griji, până nu le pui la îngheţat, n-o să simţi că trăieşti, îmi spune, punând un accent prelungit pe verbul a trăi, convins de ceea ce spune. Bucură-te de clipa asta şi de următoarea.
- Asta e o banalitate. Ceea ce spui despre bucurie e o banalitate. Nu aşa se întâmplă. Nu poţi să te forţezi să fii bucuros.
- Da, bine, m-ai convins. Eu ziceam doar că trebuie să avem optimism în noi, dincolo de toate, e mai bun decât pesimismul.
- Optimismul nu e bun sau rău în sine. El, pur şi simplu este, sau nu este, în funcţie de personalitate şi spirit.
- Da, probabil ai şi aici dreptate.
Am mai tăcut câteva zeci de minute, sorbind din băuturi. Simţeam cum cafeneaua aceea nu era un loc tocmai potrivit pentru a ne cunoaşte, sau poate că era, dar problema sta în incapacitatea mea sau incapacitatea lui de a lega o conversaţie care să-şi depăşească acest stadiu, devenind comunicare, ceea ce ne-ar fi putut apropia.
- S-a înteţit fumul de ţigară. Hai să plecăm de aici, i-am spus eu, când am început să mă plictisesc. Nu a avut nimic împotrivă.
*
Dintre angajaţii acestui restaurant, el a fost cel cu care am vorbit prima dată, chiar înainte de ziua în care mi-am început programul. Venisem să aflu când pot să încep lucrul. De luni, mi-a spus el, cu un zâmbet larg, ţinându-şi capul înclinat în dreapta. Am observat şi mai târziu că are acest obicei, de a-şi ţine capul înclinat în dreapta, iar uneori în stânga. Era ceva care-l identifica, la fel cum mersul lui jucăuş şi degajat, la fel cum mişcările foarte rapide pe care le făcea. Niciodată nu izbuteam să-l urmăresc cum de reuşeşte să execute aşa rapid comada. Cred că nici nu terminam să număr până la doi cât el îndeplinea un lucru care mi-e mi-ar fi luat nişte minute. Un tip foarte simpatic, mi-am spus.
Era ziua în care trebuia să fiu instruită despre cum se foloseşte aparatul de casă. În acelaşi timp învăţam şi la şcoală cum se lucrează cu un aparat de casă, dar cele două aparate, unul din teoria ştiută de la şcoală şi celălalt de la restaurant, nu semănau deloc între ele. Managerul mi-a explicat că aparatul lor funcţionează mult mai simplu decât cele din magazine. Aici selectezi produsul direct cu degetul pe ecran. O zi întreagă am stat şi am exersat localizarea diferitor mărfuri, ca să le memorez. Nu luam comenzi, doar tastam.
După-amiază Sergiu m-a invitat la o plimbare şi eu am acceptat. Mergeam pe strada 31 august, pe lângă spitalul de urgenţă, când am văzut cum două fete se sărută în ograda spitalului. Dar asta a durat foarte puţin, atât de puţin, încât credeam că am avut o iluzie optică. M-am uitat încă o dată la ele, erau îmbrăcate simplu, fără halate albe şi nu făceau nimic, părea că ieşiseră la fumat şi chiar fumau. Aveau fiecare câte o ţigară din care trăgeau uneori. Când am trecut de ele nu m-am gândit să spun ceva despre ceea ce văzusem, dar Sergiu mi-a tăiat confuzia cu - Mi s-a părut numai mie sau fetele acelea s-au sărutat acum?. Am sărit entuziasmată cu un – Da!, bucuroasă că n-am halucinat adineauri şi că s-a întâmplat cu adevărat. Eram chiar încântată. Fetele acelea se comportau atât de firesc, când m-am uitat a doua oară la ele, încât nicidecum n-am putut crede în prima imagine.
Am mers mai departe-n tăcere şi am ajuns în parc. Acolo, pe o bancă, două fete stăteau foarte apoape una de alta. Una îşi ţinea mâna pe genunchiul celeilalte, care, la rândul ei, o apucase de talie. Îşi vorbeau ceva. Sergiu mi-a atras atenţia la ele, altfel nu le-aş fi observat. Mi s-a părut ciudat să dau de două cupluri de femei, într-un interval de timp foarte mic, când altadată nu mi s-a mai întâmplat să fiu martoră unor asemenea drăgălăşenii între femei, mai ales că era o oră în care crăpa de zi. Sergiu m-a întrebat dacă o să fac şi eu aşa ceva cu vreo fată. Am negat totalmente posibilitatea asta.
În după-amiaza de a doua zi m-am dus la şcoală. Ultimul curs era teorie economică. După lecţii profa m-a întrebat dacă pot să o ajut să-şi facă o adresă electronică. Cu siguranţă pot face o adresă electronică, m-am gândit eu, nu e un lucru deloc complicat. Mergeam din blocul E înspre blocul central şi îi povesteam despre cum îmi merg treburile la restaurant, că urmează să se facă reducere la orele de muncă, fiindcă productivitatea muncii e scăzută şi rentabilitatea la fel, administratorii spun că nu se acoperă cheltuielile salariale, iar dacă se acoperă, atunci profitul e aproape nul. Ca să nu reducă numărul de personal, sunt nevoiţi să ne reducă orele de lucru, îi explicam eu, iar profa se mira cum de reuşesc să învăţ şi să lucrez în acelaşi timp şi încă să mai scriu pentru nişte reviste de cultură.
Am intrat la catedră. Mi-a dat voie să mă aşez la computerul şefei catedrei, care era sora ei, şi care urma să-mi predea marketing peste un an. Sora ei a intrat şi s-a aşezat la masa de vis-a-vis, la un alt computer. Era ca întotdeauna îmbrăcată îngrijit. Profa mea de teorie economică mi-a propus o cafea şi eu am acceptat. Am decis să-i fac adresa de mail pe yahoo. Am accesat browserul respectiv şi am dat clik pe singn out, ca să-mi apară caseta de completare pentru adresa de email nouă. Atunci am simţit o mână pe genunchiul meu stâng. Nu era mâna mea. Mâinile mele amândouă erau pe tastatură şi chiar în acel moment se concentrau să-şi continue treaba pe care au început-o. Nu ştiam la ce să mă gândesc despre gestul care continua să se întâmple, un gest static, mortalizat, ca-ntr-o fotografie. Mâna aceea era pe genunchiul meu şi era mâna profei mele, când, la masa de vis-à-vis, stătea şefa catedrei, sora profei mele şi scria ceva în calculator. Mâinile surorii ei, ca şi mîinile mele, erau pe tastatură, dar mâna dreaptă a profei mele era pe genunchiul meu. Mâna ei stângă nu ştiu unde era, nici nu mă interesa. Sau ar fi trebuit să mă intereseze... N-am făcut nicio mişcare. N-am reacţionat în niciun fel, nici măcar nu încercam să înţeleg ce se întâmplă şi de ce se întâmplă, doar continuam să tastez datele pe care le ştiam în fereastra aceea din fişa personală.
Peste vreun minut, parcă obosită de o aşteptare despre existenţa căreia eu nici nu intuiam nimic, profa m-a rugat să-mi mut piciorul un pic mai în dreapta, ca să poată lua ceştile de cafea din dulap. Dulapul era în masa pe care se afla computerul la are lucram eu. - Apa demult s-a oprit din fiert, mi-a spus. Atunci am respirat uşurată, pe de o parte, iar pe de altă parte mi s-a părut o situaţie teribil de amuzantă, pentru că mai devreme îmi veneau în minte o groază de gânduri legate de lucrurile văzute ieri. I-am dat voie să ia ceştile. Mi-am sorbit cafeaua dintr-o înghiţitură. Era foarte amară şi nu avea nicio picătură de zahăr, apoi am ieşit, îndreptându-mă spre casă. Era noapte afară. Mă întrebam cui trebuie o adresă de mail, parola căreia o cunoaşte altcineva. Eu îi ştiam parola. Parola era felicia. Probabil că pe una dintre fiicele ei o cheamă Felicia, m-am gândit.
*
În service am început să preiau comenzi de la cumpărători. În primele zile îmi era destul de greu. Intra un om pe uşa din faţă, doi pe uşa laterală, unul se ridica de la masa din stânga, trei deja îşi aşteptau rândul la tejghea. Toţi veneau înspre mine, pentru că dimineaţa lucrează un singur casier, şi acela eram eu. Vai, ce să fac cu atâţia, cum o să reuşesc, mă speriam eu, când Sergiu Vââj, vâââj, îmi aducea totul pe tavă în câteva clipe, şi nici măcar nu mă întreba nimic. Se uita la monitor ce comenzi am. Nu ştiu cine şi cum făcea programul, dar nimeream mereu în acelaşi timp de program cu Sergiu. Erau şase paşi pe care-i aveam de făcut în această zonă, când se apropiau clienţii: zâmbetul, salutul, întrebarea despre ce doreşte, tastarea comenzii la aparatul de casă, executarea comenzii, încasarea banilor. Eu încasam banii, iar Sergiu îmi făceam băuturile, îngheţata şi cartofii, dădea comandă la sandvişuri şi la salată în bucătărie, cu viteza aceea a lui, care e imposibil de urmărit. Mai târziu am început să fac singură toate aceste lucruri. Doar duminica aveam un om care să mă ajute cu facerea băuturilor şi a cartofilor.
Duminica încasam banii pentru comenzile primite. În fiecare zi vedeam sute de oameni, la început le zâmbeam tuturor, apoi am observat cum lucrează colegii mei, puţini dintre ei le zâmbeau clienţilor. Până să încetez, zâmbeam forţat şi chestia asta mi se părea o prostie. E foarte nasol să zâmbeşti fals, mă simţeam groaznic când zâmbeam. Mă săturasem şi de formula asta „Bună ziua, doriţi să comandaţi ceva?”, e o formulă de exprimare destul de prostească, atunci când o repeţi prea des, dar n-aveam încotro, trebuia să intru în contact cu clienţii. Comparativ cu bucătăria, aici lucrul era mai uşor. Nu aveam treabă cu maşinăriile acelea fierbinţi care ţiuiau şi mă frigeau la mâni, în schimb, la aparatul de casă pierdeam bani, în fiecare zi ieşeam cu minusuri la balanţa de verificare. Trebuia să achit banii şi eu îi achitam pe loc. Sumele variau de la câţiva lei la câteva zeci de lei. Altfel nu aveam cum să mă învăţ, trebuia să pierd ceva.
Cu toate că aveam minusuri cu o consecvenţă apăsată, nu pricepeam unde era greşeala mea. Îmi părea că fac totul corect. Operaţiunile cu banii erau simple. Eu introduceam suma de bani primită de la client şi computerul îmi arăta suma restului pe care trebuie să i-l ofer. Întotdeauna rosteam cu voce suma pe care o înmânam clientului, urmând formula fixă „din X lei restul dumneavoastră este Y lei”. Nimeni dintre colegii mei nu rostea cu voce suma restului şi se uitau caraghios la mine că respect regula asta cu fiecare client. Mi-a devenit obişnuinţă. Un fel de automatism stătea în fiecare dintre operaţiuni. Repetam desigur şi ordinea executării comenzilor. Mai întâi mă duceam la transferbin şi dam comanda la bucătărie pentru sandvişuri, şi, mai rar, pentru salate, apoi făceam cartofii, apoi băuturile calde, shakeurile, băuturile reci, iar îngheţata la urmă. Clienţii veneau şi veneau. Mâncau mult, beau încă şi mai mult.
O muscă îmi bâzâia. – E o muscă aici. – O muscă? Nu se poate! În McDonald’s nu sunt muşte! – Taci şi ascultă. Bzzzzzzzz. Musca într-adevăr bâzâia, deşi nu era muscă, era doar o lampă defectă, care imediat a fost reparată. În McDonald’s nu există viaţă şi cu atât mai mult nu există muşte. De asta m-am convins cu timpul, timp care venea în detrimentul atmosferei plăcute de la început. Cu fiecare zi ce trecea, restaurantul acela îmi părea tot mai murdar şi mai defect. În vestiarul fetelor lumina albăstruie a lămpii se aprindea şi se stingea de la sine, cu viteza unui clipit foarte des, producând totodată un sunet neplăcut, cam ca bâzâitul acela de muscă, ceva mai intens de atât, dar nimeni nu s-a repezit s-o repare, pentru că lampa aceea nu se vede clienţilor, fiindcă era o lampă închisă-n culise, într-un vestiar fără ferestre. Aşa ceva nu produce urgenţe, aşa ceva rămâne în teancul de vase murdare din cea de-a doua bucătărie a restaurantului.
*
Într-o duminică am convenit să ne plimbăm împreună prin parc. Cât îl aşteptam pe Sergiu să vină, am avut timp să cercetez statuia de pe platforma de sus, cum şi pinul negru din care au căzut ghinde mici şi lipicioase. Am strâns câteva şi le-am aranjat în spaţiile înguste dintre scândurile verzi, care făceau banca pe care stam. Sergiu mi-a adus lilieci violeţi cu miros puternic, un miros de care mi se făcuse dor. De când nu am mai fost pe acolo, Valea Morilor a învezit, iarba a crescut înaltă şi stufoasă.
Când a venit, m-a apucat de mâini, ţinându-mă lipită de spatele lui şi m-a tras după el în josul scărilor, iar eu nu aveam pe unde merge, aşa că mergeam obtuz ca o raţă păşind ba în stânga ba în dreapta cu paşi laterali. I-am făcut piedică şi am căzut amândoi, el peste mine, dar imediat cum ne-am ridicat şi-a continuat jocul şi cum scările de la Valea Morilor nu se mai terminau, i-am zis să mă ia în spate. M-a luat în spate. Jos mi-a cerut să-l iau eu în spate. L-am luat în spate. Mă minunam că îl puteam duce. Un cuplu trecea pe lângă noi în contrasens şi era clar că le-am provocat zâmbet. Am plecat de acolo când s-a întunecat de-a binelea şi când au început corbii să scoată sunete. - Ţi-e frică? - Dacă n-ai fi şi tu aici cu mine, mi-ar fi, i-am spus. - De cine ţi-e frică? – Nu ştiu, e prea multă linişte. – E linişte pentru că nu sunt oameni, şi dacă nu sunt oameni, nu ai de cine să te temi. – De-ar fi aşa simplu... – Chiar e.
I-am povestit lui Sergiu întâmplarea cu profa mea de teorie economică, şi el a râs voluptos câteva minute. – Încetează! îi ziceam eu, iar el continua să râdă şi să facă mişto de mine, cum că profa mea era om ca omul, iar cea care avea gânduri necurate eram eu, şi de fapt... pumnii mei s-au azvârlit în omoplaţii lui, şi atunci a tăcut, confirmându-şi tăcerea – Gata, tac!, a zis în timp ce şi-a ridicat brusc palmele în sus, aplecându-şi niţel fruntea cutată.
Muştarul
Primul avantaj al faptului de a avea cursuri după-amiază constă în aceea că dimineaţa nu trebuie să te trezeşti buimac, veşnic nemulţumit de sunetul deşteptătorului, ci te trezeşti când vrei tu să-ţi începi ziua. Al doilea avantaj este că poţi să mănânci la cantina de la curtea de justiţie, fără să stai la coadă, la ora 15.50, cu 10 minute înainte de închidere, când ai numai 10 minute de pauză, o pauză preţioasă, în care o iei la goană prin curtea căminului, tot prin uşa din spate, deşi s-a construit o uşă laterală cu acces direct la cantină de mai mult de un an. O uşă dinspre strada Petru Rareş, pe care scrie clar programul de lucru. De la 11 până la 13 au voie să intre doar colaboratorii Curţii spreme de justiţie, iar de la 13 la 16 au voie să se hrănească ceilalţi, rămăşiţele de studenţi flămânzi, cum suntem noi, cei care învăţăm în schimbul doi. Când mă duc înspre şcoală, cu 15 minute înainte de ora 13, la uşa asta laterală se face coadă de se-ncolăceşte cu oameni toată marginea vizibilă a clădirii curţii de justiţie, până în faţa scărilor intrării centrale.
Mă gândesc uneori că toţi oamenii aceştia vin să mănânce muştar, sau să ştepelească muştarul de pe masă, fiindcă, comparativ cu alte cantine de prin zonă, în aceasta, pe lângă condimentele obişnuite, cum ar fi sarea şi piperul, se mai găseşte pe toate mesele şi muştar. Iar mesele propriuzise au şi feţe de mese, cum se întâmplă numai în unele cafenele respectabile, dar care au preţuri supraunitare în meniu. Era mai interesant să mă strecor aici când nu exista uşa laterală cu programul afişat, când aici se putea ajunge numai dacă îţi recomanda cineva, iar eu intram fascinată de faptul că această cantină a putut să existe fără mine în tot timpul în care eu eram prin preajmă fără să ştiu nimic. Şi mai era misterul de dimineaţă, când, la ora şapte, trecând pe lângă curtea de justiţie, înspre şcoală, în subsol era mereu lumina aprinsă, iar fereastra nu era acoperită cu nimic. Şi se vedea foarte clar cum o femeie tăia diferite produse. Încă de pe atunci intuiam prezenţa unui loc în care se găteşte bine.
Am terminat lecţiile la fără 10 minute ora patru, şi, având stomacul gol, am decis să iau prânzul la cantina aceasta, care-mi tăia drumul. Mergeam încet. Nu aveam unde să mă grăbesc. Când am dat să intru, un bărbat s-a izbit de umărul meu. Era îmbrăcat într-un costum sur, cusut după modelele vechi, din uniunea sovietică, manşetele îi erau scurte, mânecile prăfuite, iar sacoul îl strângea la burtă. Părea să fi scos această înveşmântare din fundul dulapului, pentru o ocazie specială, în lipsă de alte haine mai elegante de atât. Căciula ucrainească din blană avea urechiuşe laterale. Nu şi-a scos-o de pe cap, când a intrat în cantină şi nici nu şi-a cerut scuze că s-a izbit în mine. Doar eu mi-am cerut scuze, din politeţe, deşi nu purtam vină, şi l-am lăsat să treacă înainte. Şi-a luat o tavă şi ochii îi fugeau peste toate bucatele etalate în vitrină. A stat mult pe gânduri, înainte să aleagă, ca până la urmă să comande o bucată de pâine neagră. Eu mi-am luat o porţie de hrişcă cu sos, fără carne, şi două bucăţi de pâine.
În toată cantina rămâsese o singură masă liberă, pentru patru locuri, şi a ocupat-o bărbatul acela care a intrat odată cu mine. Era o masă îndepărtată de tejgheaua casierului. Alte mese nu aveau locuri libere. Am stat cu tava mea în mână vreo 10 secunde, timp în care am clipit de vreo trei ori. Apoi m-am apropiat de masa bărbatului acela şi l-am întrebat dacă pot să iau loc lângă el. Nu mi-a răspuns cu voce, dar a dat din cap în semn afirmativ. Şi-a turnat muştar pe pâine şi l-a mâncat ca pe înghetaţă, fără să atingă pâinea, iar apoi şi-a mai turnat din tubul de muştar, repetând acţiunea de câteva ori. Mi l-a întins mie. L-am luat. Am scurs puţin muştar în hrişcă, amestecâdu-l, cu sosul. Am mâncat. Apoi, fiindcă îmi rămâsese pâine, m-am apropiat de tejghea şi mi-am luat un chefir, pe care l-am băut lent, ca să nu mi se facă rău. Când m-am întors la masă, bărbatul nu mai era, şi nici muştarul.
După ce am terminat de mâncat, am ieşit prin uşa laterală, doi studenţi vroiau să intre, dar nu li s-a permis. M-am uitat cum au plecat de acolo resemnaţi, apoi am observat în faţa curţii de justiţie cum un carabinier întinde o panglică în faţa uşii centale. Un bărbat vorbea la telefon cu doi poliţişti alături. Când făceam ocolişul pe după panglica bine întinsă, o maşină mare de televiziune s-a parcat în faţa locului. Mă gândeam că s-o fi întâmplat ceva. În zona asta de cele mai multe ori e vorba de un accident auto, dar nu se vedea nicio urmă care să indice aşa ceva.
Am mers pe strada Grigore Vieru, până la staţia de unde îmi iau troleibuzul. Am ajuns la staţie, dar nu vroiam să mă duc acasă, aşa că am luat-o încetişor înspre parcul catedralei. Afară era un frig clocăitor. M-am uitat prin fereastra cafenelei Friguşor. Se vedeau nişte oameni, dar nu era nimeni cunoscut. Iar terasa era goală. Foarte bine, mi-am zis. Oricum nu vroiam să stau la Friguşor. Vroiam să merg, vroiam doar să merg mult de una singură şi să respir aerul azi îngheţat de Chişinău. Mă tot întrebam oare ce s-o fi întâmplat la curtea de justiţie. Când intenţionam să traversez zebra, la intersecţia fără semafor, o ambulanţă mi-a tăiat drumul. Am mers mai departe pe bulevardul Ştefan cel Mare. Un vagabond stătea aşezat pe marginea trotuarului, pipăind cu mâinile asfaltul.
Seara, când am ajuns acasă, soră-mea se uita la ştiri. Eram în antreu şi îmi dezlegam şireturile, când din odaia alăturată, dinspre televizor, se auzea vocea reporterului „Azi, în jurul orei 16, în holul curţii supreme de justiţie, un bărbat a turnat benzină peste el, dându-şi foc, ca protest la hotărârea judecătorească prin care i se interzicea să îşi construiască vatră”. M-am uitat la televizorul din bucătărie, unde arătau imagini din consecinţele accidentului. Am recunoscut sacoul sur, ars aproape că în întregime şi căciula de blană rămasă pe asfalt. Cu gesturi mecanice am început să-mi torn în abundenţă muştar pe o bucată de pâine din care am muşcat cu nesaţ şi nu i-am simţit iuţimea.
Ţarcul lui Biden
La 10 şi un sfert ne-am pornit spre scuarul teatrului de operă şi balet, la întâlnirea cu vicepreşedintele american Joe Biden. Mă gândeam că e larg acolo, că o să stăm o jumătate de oră la un ceai, cât o să dueze discursul şi apoi ne vedem de treabă. Aproape de intersecţia Bodoni cu Ştefan cel Mare am intrat într-un blocaj din care am ieşit doar peste câteva ore, timp în care am parcurs numai 30 de metri. Stăteam cu capul în sus ca să pot respira. Spâna m-a apucat de mână şi mă ţinea lângă ea. Îmi tot spunea Lenuţa, Lenuţa. Eram indignată, pentru că numele meu nu este Lenuţa, i-am tot spus-o, pesemne că nu m-a auzit, aşa că am lăsat-o să-mi spună în continuare Lenuţa. Pe sora mea o cheamă Lenuţa, pe ea a cunoscut-o mai bine. Despre mine ştia doar că scriu poezii. Să mă chemi la o lansare de carte sau o lectură publică, când o să ai, îmi zice, şi mă trage după ea în mulţimea dinainte, unde aceeaşi carne apasă, ticseşte, împinge, ca să ajungă în ţarcul lui Biden. Înapoi nu e cale. Spâna îşi înfinge degetele în şoldul meu, iar cu cealaltă palmă îmi strânge mâna dreaptă. În faţă stă o doamnă cu glugă stufoasă. Gluga îmi intră în nas şi mă sufoc. Îmi ridic nasul sus. Caut nişte muguri să mă uit la ei. Nimic. Mi-e prea departe să văd sau e prea devreme să caut muguri. N-am despre ce bucura oamenii dimprejur. Îmi amintesc vorbele de ieri ale lui Emil şi-mi pare rău că nu i-am urmat sfatul. Îmi spunea să mă duc să mă plimb în parcul acela a nostru mare şi frumos. Exact un parc mare şi nepopulat îmi lipsea acum. Aproape de intrarea în scuar stă o tăbliţă care anunţă: sunt interzise băuturile, genţile mari, laptopurile. Scoateţi totul din buzunare. Spâna învaţă cum se pronunţă Everything out of your pockets. Toţi se aruncă să o ajute. Everything out of your pockets, repetă ea fericită, cu un accent nefiresc, dar simpatic. Ajungem în faţa uşilor. Un bărbat masiv american dă din mâini în semn de respingere şi repetă back off, back off. Spâna este curioasă să înveţe şi expresia asta, iar după ce află cum se spune înainte, zice, nu vrem back off, vrem go on. Mă lasă să trec prima. Îmi scot din buzunare carnetul, telefonul şi banii, trec prin uşă, nu se aude niciun semnal. Intru în scuarul îngrădit, dar brusc mi se face frig. Cineva îmi dă un steguleţ cu flagul Republicii Moldova, altcineva îmi dă steagul american. Intră şi Spâna cu câţiva dintre copii. Cineva ne direcţionează înspre scena din spatele celei pe care vor urca oaspeţii. De acolo oamenii se văd cât nişte pixeli pe un monitor. Suntem în primul rând şi dăm din steguleţe în ritmul muzicii ca nişte copii. O doamnă înaltă americană urcă pe scena preşedintelui, se apleacă să strângă ceva de pe jos, pune gunoiul în buzunar. Verifică microfoanele şi căştile din dreptul fiecărui scaun sub care sunt fixate numele celor care trebuie să apară. Intrarea este blocată. Oamenii care n-au încăput rămân imobili după gard. O doamna din dreapta, pe care nu o ştiu, îmi zice că-s palidă, mă întreabă dacă sunt bine. Spâna se alarmează. Ţi-e rău? Ameţeşti? Doamna străină mă întreabă: Vrei valeriană? Roiniţă? Hamei? Levănţică? Vrei mentă? Poate muşeţel? Le zic că sunt bine şi nu vreau nimic. Apar personalităţile. Mulţimea dă din steguleţe şi ţipă bun venit. Joe Biden se întoarce şi înspre scena unde suntem noi, ne salută cu o reverenţă, Spâna îi strigă Wellcome!, entuziasmată că ştie cuvântul, dă senzaţia că l-a exersat foarte mult. Mă simt penibil acolo. Nişte oameni cât dulapurile mi-au spus să zâmbesc şi să dau din steguleţ. Zâmbesc şi dau din steguleţ. Spâna mă întreabă: Lenuţa, te simţi rău? Sunt bine, îi zic, mă gândesc să nu uit la urmă să-i spun că nu mă cheamă Lenuţa. Personalităţile îşi iau rămas bun şi coboară din scenă. Dau mâna cu muribunzii. Spâna dă bucuroasă din steguleţe şi spune să rămânem până la urmă. Are tonul unui subofiţer de armată. Un tip masiv din baza americană stă în dreptul scărilor şi nu ne dă voie să coborâm. Mă uit la el cu o faţă chinuită. You can go, îmi zice. Când cobor, o voce bărbătească mă strigă din urmă: Lenuţa! Mă întorc, e unul dintre paznicii americani. Îşi mişcă capul pe orizontală, îşi încrucişează mâinile în dreptul pieptului şi zice: sorry, sorry, i confused you.
Simplul adevăr
În timp ce vorbea, Ana ascuţea un cuţit de bucătărie cu acul.
- Înainte, când încă nu ai intrat în viaţa mea, mă trezeam dimineaţa şi primul gând îmi era „azi o să am o zi grozavă”. Acum, după ce ne-am căsătorit, unicul lucru pe care mi-l repet în fiecare dimineaţă este „azi o să curăţ cartofi”. Viaţa mea a devenit monotonă şi plicticoasă. Ceea ce am eu de făcut este să am grijă de fericirea ta şi să-ţi suport deşteptătorul groaznic care în fiecare dimineaţă trăncăneşte neîncetat „treziţi-vă, este ora 6 şi 30 de minute, este ora să vă treziţi”, când tu te întorci pe partea cealaltă şi tot eu trebuie să opresc javra aia de apartament, o să înebunesc dacă nu o arunc în fereastră! Tu nu ai nevoie de o soţie, ai nevoie de o sclavă.
Ana a rămas o vreme cu ochii boltiţi în geamul care anunţa un peisaj schimbat prea brusc, cum se întâmplă într-o perioadă a primăverii, când peste noapte caisul înflorit îşi lasă petalele albe pentru nişte muguri neobservabili, iar teiul înfrunzeşte cu toate maturitatea pe care o poate trăi. Chişinăul se făcuse surprinzător de verde, dar pe Ana o măcina altceva. După o scurtă pauză de absenţă a continuat:
- Mai ţii minte cum era la început? Îmi aduceai flori şi bomboane. Îmi scriai bileţele de dragoste pe care mi le ticseai în buzunare când te ignoram, îmi admirai părul şi îmi sărutai fascinat mâinile. Am avut şi noi un început. Dar acum? Acum ce ne-a rămas? Ce a mai rămas din tine, acel de care m-am îndrăgostit? Acum vii îngâmfat acasă, sau nu vii deloc, puţi a alcool, ai cămaşa ruptă şi vânătăi în cearcăne. Săptămâna trecută ţi-ai pierdut verigheta, săptămâna asta ai rămas fără ceasul pentru care am economisit îndelung.
Pe Ana a podidit-o tristeţea, care foarte uşor a devenit furie.
- Zi-mi adevărul. Dacă nu-mi spui acum, cer divorţ, plec de acasă şi îţi promit că nu ne vom mai vorbi niciodată.
Ana a pus cuţitul în stativ şi s-a uitat ţintă la Sergiu.
- Am avut tentaţia să te înşel cu o tipă de 16 ani căreia îi predam cursuri de engleză la domiciliu. Nu te-am înşelat. Când a vrut să mă seducă, am avut forţă să o resping. De la acel incident i-am spus că nu vreau să ne mai vedem. Era bolnavă după mine şi nu a putut accepta refuzul meu. A început să-şi sfâşie hainele de pe ea şi s-a aruncat într-un dulap cu uşi de sticlă. Uşa s-a făcut ţăndări şi corpul îi sângera. Eu stăteam în faţa ei şocat şi nu ştiam ce să fac: să sun după o ambulanţă sau să chem poliţia? Mi-am zis că nu mă priveşte şi m-am dus de acolo. Ea a reuşit să întoarcă povestea aşa cum a vrut. Le-a povestit părinţilor că am agresat-o şi am pus-o să facă chestii groaznice. Părinţii ei au sunat la comisariat şi atunci când am lipsit o noapte m-au închis. Dimineaţa mi-au dat drumul fiindcă au aflat că fata a fost internată de câteva ori în spitalul de psihiatrie şi nici nu mai frecventa şcoala, fiindcă era dusă cu totul, aşa că au crezut până la urmă în versiunea mea, dar vorbele au început să circule repede între vecini. Într-o seară câţiva tipi m-au îmbrâncit sub un pod şi au dat în mine cu bâtele până mi-a ieşit sânge pe gură. Mă numeau pervers pedofil, îmi spuneau că sunt un gunoi care nu merită să trăiască, dar am avut noroc de o maşină de poliţie care m-a scăpat atunci. Am rămas fără lucru, fiindcă nimeni nu mai vroia să-şi încredinţeze copiii unuia cu o reputaţie cum am căpătat eu. Am încercat să mă angajez la o şcoală particulară, dar m-au respins, zicând că nu acceptă profesori care îşi etalează aşa vânătăile. „Arăţi ca o roşie bătută, domnule, vrei să ne sperii toţi copiii? Caută-ţi de lucru în fundătura vreunei spălătorii”, îmi spuneau. Aşa am şi făcut. M-au primit cu un salariu mizer la o spălătorie unde fierbeam albituri toată ziua. Banii nu-mi ajungeau, aşa că mi-am vândut verigheta şi ceasul. Credeam că am scăpat de întâmplarea aceea, când fata şi-a făcut din nou apariţia. Era ora 22 şi rămâsesem singur peste program. Nu ştiu cum a reuşit să mă găsească. S-a dezbrăcat acolo şi mi-a cerut să o posed, altfel îmi va face viaţa infernală, m-a şantajat că o să facă aşa încât zvonurile să ajungă la tine. Atunci nu m-am mai putut abţine şi am apucat-o de gât, am smuls-o din locul unde sta şi am aruncat-o cu faţa foarte aproape de apa clocotită dintr-un cazan. A început să ţipe, dar i-am astupat gura. I-am zis că dacă nu mă lasă în pace o fac fiertură şi o îngrop în grădina mea. Gâfâia de frică, şi, când i-am dat drumul, şi-a luat hainele şi a fugit de acolo. A fost găsită moartă dimineaţa. Şi-a pus capăt zilelor înfingându-şi cuţitul în inimă. Versiunea de suicid a fost confirmată de specialişti. De atunci am început să beau ca să nu-mi simt vina. Ştii, uneori vina o poţi simţi fără ca ea să îţi aparţină, o simţeam ca pe o cangrenă care îmi roade înăuntru viscerele. Mi-am dat demisia şi de mai mult de o lună doar mă prefac că lucrez. De fapt în fiecare dimineaţă ies din casă şi îmi petrec timpul prin baruri sau prin subterane. Acum am ajuns fără bani şi nu mai ştiu ce să fac. Am devenit agresiv şi inutil. Cred că cel mai bine e să divorţăm. Nu vreau ca problemele mele să treacă pe seama ta. Ai dreptul să fii fericită cum eu nu am reuşit să te fac.
Ana s-a aşezat lângă Sergiu, ducându-şi braţul după umărul lui cu un gest de mângâiere.
- Ah, dragule, trebuia să-mi povesteşti mai devreme. De ce nu mi-ai spus?
- Îmi era ruşine. Mă gândeam că ai putea să nu mă crezi şi gândul că m-ai putea părăsi mă scotea din minţi. Dar acum e altfel. Înţeleg că unul ca mine nu te poate face fericită. Viaţa mea e un şir de probleme. Nu vreau să le suporţi şi tu. Pe fata asta nu o să o pot uita şi mereu voi simţi o vină absurdă. Asta mi-a dăruit universul, o vină absurdă.
- Haide, fii puternic, îl încurajează Ana, eu aşa te-am ştiut, puternic. Nu poţi ceda în urma unor aşa întâmplări, nici măcar nu ai motive să te comporţi astfel. Ţi-a fost şi ţie o perioadă nenorocul mai mare, dar asta nu trebuie să te copleşească. O să ne descurcăm împreună. Trebuia doar să crezi în mine şi să-mi spui adevărul mai devreme. Te-aş fi ajutat. Nu te-ai fi simţit singur şi neputincios.
- Ba e sfârşitul, spune Sergiu, zilele mele nu mai au niciun gust, nu sunt capabil să simt nimic şi nici să mă bucur.
- Nu fi cretin, orice depresie trece, hai să-ţi pregătesc o baie şi să aprind nişte beţişoare parfumate. Mâine ne vom duce la Nisporeni, ne putem opri o vreme în casa surorii mele, acolo nu locuieşte nimeni. Apoi ne-am putea muta altundeva şi o să-ţi căutăm un lucru, sau eu o să mă angajez. Ai încredere în mine.
Viaţa din culise
(fragment)
Dimineaţa, cât săteam înmărmurită în faţa aparatului de cafea, ţinând un pahar pe verticală, Sergiu s-a apropiat cu paşi rapizi, şi-a lipit mâna de podul mâinii mele stângi şi m-a întrebat dacă îmi place aici, dacă m-am acomodat, apoi m-a întrebat ce prefer să beau şi dacă aş vrea să ies cu el la un ceai.
Am acceptat şi atunci el s-a îndepărtat de mine cu aceeaşi viteză cu care venise.
A doua zi, după sfârşitul programului de lucru, am luat un microbuz înspre Ciocana, acolo urma să mă văd cu Sergiu.
În maxi taxi era o mamă cu un copil. Copilul a început să plângă puternic Uhgaaaaa uhgaaaaaaa. Mămica i-a aratat un om prin fereastra maşinii, spunându-i copilului „Uite, tanti face nani. Hai să nu o trezim pe tanti”. După fereastră era un bărbat care nu dormea deloc. Dar, ciudat, copilul s-a liniştit. Avea conştiinţa aceea că nu e bine să trezeşti străinii, chiar dacă nu exista nicio logică în ideea că străinul acela poate fi o tanti şi că tanti doarme şi că urletele copilului din maxi taxi puteau trezi măcar vreo muscă aflată în afara automobilului.
Am coborât pe bulevardul Mircea cel Bătrân şi am căutat cafeneaua. Ne-am înţeles să ne vedem la Bunker. Sergiu a ajuns primul, era deja acolo când eu am venit. S-a aşezat la o masă cu şase scaune înalte. După ce am intrat, m-am aşezat şi eu la masa lui. Îşi luase un ceai. Şi l-a făcut dintr-un pliculeţ pe care l-a rupt, lăsând funzele să se aşeze în ceaşcă, astfel încât atunci când o să-şi fi sorbit ultima picătură din băutura fierbinte, felul cum se va uita lung pe fundul ceştii va fi justificat pe deplin de posibilitatea lui de a încerca să ghicească în ierburi.
- Îmi dă senzaţia că e mai natural aşa, îmi zice, şi mestecă cu linguriţa conţinutul ceştii, suficient de consistent în culoare în minutul acela, ca să pară că şi zahărul a reuşit să se dizolve până la capăt.
- E bine să consumi dezastrul câte puţin, îmi spune, şi îşi înclină un pic ceaşca la gură. Ceaiul, pe care-l văd prin pereţii transparenţi ai cănii, e destul de întunecat ca să pară şi amărui la gust. Ce faci, îţi iei ceva?
- Da, acuşi o să-mi iau o Cola.
- Ţi s-a urât viaţa?
- Nu, dimpotrivă, îmi place gustul dulce, iar ceea ce se vorbeşte, cum că ar dăuna, e o tâmpenie. Şi nu e adevărată.
- Nu te-ai săturat de Cola pe care o bei gratis în pauzele de lucru?
- Aceea nu-mi place. Din sticlă e altfel. Ce ziceai de dezastru?
- Ah, deja nimic, pe lângă porcăria pe care o bei tu, ceaiul meu miroase a rai.
- Mie nu mi se pare o porcărie. Prostesc e să dai o grămadă de bani pe ceai, când ţi-l poţi face acasă. Aici au un o marjă de profit oho!
- Contează şi atmosfera în care-l consumi. La fel e şi cu muzica. Una e să-ţi asculţi piesa preferată la mp3 player, alta e să o asculţi la tonomat într-un bar şi alta e să ţi-o pui acasă pe youtube. Sau poţi să o auzi întâmplător în piaţa centrală, ori să dai de ea la televizoarele mai nou montate prin troleibuze. Înţelegi?
- Cred că da, dar nu se merită banii. Adică, îţi poţi cumpăra 40 de pliculeţe de ceai de banii pe care îi dai aici pe-o infuzie. Îţi cumperi de la magazin 40 de pliculeţe, sau chiar 50, ţi le faci acasă, şi poţi ieşi cu ceaiul în stradă. Poţi schimba atmosfera oricând. Aşa e irosire.
- Eh, trebuie să-mi cheltuiesc şi eu cumva banii, după atâta muncă. Nu?
- Dacă tu îmi spui că trebuie, atunci aşa este. Piesa preferată în piaţa centrală, asta chiar n-am mai auzit-o. Ai auzit vreun cântec bun la piaţa centrală?
- Nu. Chiar n-am auzit.
După ultima replică, s-a instalat o tăcere de vreun sfert de oră, timp în care mi-au adus şi mie băutura. Era o tăcere tristă şi obosită. Amândoi am primit-o ca pe cel mai firesc lucru care putea să se întâmple. Într-un moment s-a uitat la mine şi m-a întrebat:
- Eşti fericită?
- De ce?
- Din curiozitate.
- Sunt, dar nu cred în prevalenţa sentimentului acesta, sau că ar fi necesar să fie prezent întotdeauna.
- Te macină ceva? Eşti întotdeauna atât de serioasă, mi-a spus, apoi şi-a întors capul în stânga mea, oprindu-şi privirea asupra unui grup de obiecte situate peste umărul meu.
- Nu, dar, ştii cum, port griji, pentru tot felul de fleacuri, e şi firesc, de aici frământarea, ea trebuie să fie, ca să i se dea impulsuri actului de a face.
- Prea serios totul! Trebuie să scapi de griji, până nu le pui la îngheţat, n-o să simţi că trăieşti, îmi spune, punând un accent prelungit pe verbul a trăi, convins de ceea ce spune. Bucură-te de clipa asta şi de următoarea.
- Asta e o banalitate. Ceea ce spui despre bucurie e o banalitate. Nu aşa se întâmplă. Nu poţi să te forţezi să fii bucuros.
- Da, bine, m-ai convins. Eu ziceam doar că trebuie să avem optimism în noi, dincolo de toate, e mai bun decât pesimismul.
- Optimismul nu e bun sau rău în sine. El, pur şi simplu este, sau nu este, în funcţie de personalitate şi spirit.
- Da, probabil ai şi aici dreptate.
Am mai tăcut câteva zeci de minute, sorbind din băuturi. Simţeam cum cafeneaua aceea nu era un loc tocmai potrivit pentru a ne cunoaşte, sau poate că era, dar problema sta în incapacitatea mea sau incapacitatea lui de a lega o conversaţie care să-şi depăşească acest stadiu, devenind comunicare, ceea ce ne-ar fi putut apropia.
- S-a înteţit fumul de ţigară. Hai să plecăm de aici, i-am spus eu, când am început să mă plictisesc. Nu a avut nimic împotrivă.
*
Dintre angajaţii acestui restaurant, el a fost cel cu care am vorbit prima dată, chiar înainte de ziua în care mi-am început programul. Venisem să aflu când pot să încep lucrul. De luni, mi-a spus el, cu un zâmbet larg, ţinându-şi capul înclinat în dreapta. Am observat şi mai târziu că are acest obicei, de a-şi ţine capul înclinat în dreapta, iar uneori în stânga. Era ceva care-l identifica, la fel cum mersul lui jucăuş şi degajat, la fel cum mişcările foarte rapide pe care le făcea. Niciodată nu izbuteam să-l urmăresc cum de reuşeşte să execute aşa rapid comada. Cred că nici nu terminam să număr până la doi cât el îndeplinea un lucru care mi-e mi-ar fi luat nişte minute. Un tip foarte simpatic, mi-am spus.
Era ziua în care trebuia să fiu instruită despre cum se foloseşte aparatul de casă. În acelaşi timp învăţam şi la şcoală cum se lucrează cu un aparat de casă, dar cele două aparate, unul din teoria ştiută de la şcoală şi celălalt de la restaurant, nu semănau deloc între ele. Managerul mi-a explicat că aparatul lor funcţionează mult mai simplu decât cele din magazine. Aici selectezi produsul direct cu degetul pe ecran. O zi întreagă am stat şi am exersat localizarea diferitor mărfuri, ca să le memorez. Nu luam comenzi, doar tastam.
După-amiază Sergiu m-a invitat la o plimbare şi eu am acceptat. Mergeam pe strada 31 august, pe lângă spitalul de urgenţă, când am văzut cum două fete se sărută în ograda spitalului. Dar asta a durat foarte puţin, atât de puţin, încât credeam că am avut o iluzie optică. M-am uitat încă o dată la ele, erau îmbrăcate simplu, fără halate albe şi nu făceau nimic, părea că ieşiseră la fumat şi chiar fumau. Aveau fiecare câte o ţigară din care trăgeau uneori. Când am trecut de ele nu m-am gândit să spun ceva despre ceea ce văzusem, dar Sergiu mi-a tăiat confuzia cu - Mi s-a părut numai mie sau fetele acelea s-au sărutat acum?. Am sărit entuziasmată cu un – Da!, bucuroasă că n-am halucinat adineauri şi că s-a întâmplat cu adevărat. Eram chiar încântată. Fetele acelea se comportau atât de firesc, când m-am uitat a doua oară la ele, încât nicidecum n-am putut crede în prima imagine.
Am mers mai departe-n tăcere şi am ajuns în parc. Acolo, pe o bancă, două fete stăteau foarte apoape una de alta. Una îşi ţinea mâna pe genunchiul celeilalte, care, la rândul ei, o apucase de talie. Îşi vorbeau ceva. Sergiu mi-a atras atenţia la ele, altfel nu le-aş fi observat. Mi s-a părut ciudat să dau de două cupluri de femei, într-un interval de timp foarte mic, când altadată nu mi s-a mai întâmplat să fiu martoră unor asemenea drăgălăşenii între femei, mai ales că era o oră în care crăpa de zi. Sergiu m-a întrebat dacă o să fac şi eu aşa ceva cu vreo fată. Am negat totalmente posibilitatea asta.
În după-amiaza de a doua zi m-am dus la şcoală. Ultimul curs era teorie economică. După lecţii profa m-a întrebat dacă pot să o ajut să-şi facă o adresă electronică. Cu siguranţă pot face o adresă electronică, m-am gândit eu, nu e un lucru deloc complicat. Mergeam din blocul E înspre blocul central şi îi povesteam despre cum îmi merg treburile la restaurant, că urmează să se facă reducere la orele de muncă, fiindcă productivitatea muncii e scăzută şi rentabilitatea la fel, administratorii spun că nu se acoperă cheltuielile salariale, iar dacă se acoperă, atunci profitul e aproape nul. Ca să nu reducă numărul de personal, sunt nevoiţi să ne reducă orele de lucru, îi explicam eu, iar profa se mira cum de reuşesc să învăţ şi să lucrez în acelaşi timp şi încă să mai scriu pentru nişte reviste de cultură.
Am intrat la catedră. Mi-a dat voie să mă aşez la computerul şefei catedrei, care era sora ei, şi care urma să-mi predea marketing peste un an. Sora ei a intrat şi s-a aşezat la masa de vis-a-vis, la un alt computer. Era ca întotdeauna îmbrăcată îngrijit. Profa mea de teorie economică mi-a propus o cafea şi eu am acceptat. Am decis să-i fac adresa de mail pe yahoo. Am accesat browserul respectiv şi am dat clik pe singn out, ca să-mi apară caseta de completare pentru adresa de email nouă. Atunci am simţit o mână pe genunchiul meu stâng. Nu era mâna mea. Mâinile mele amândouă erau pe tastatură şi chiar în acel moment se concentrau să-şi continue treaba pe care au început-o. Nu ştiam la ce să mă gândesc despre gestul care continua să se întâmple, un gest static, mortalizat, ca-ntr-o fotografie. Mâna aceea era pe genunchiul meu şi era mâna profei mele, când, la masa de vis-à-vis, stătea şefa catedrei, sora profei mele şi scria ceva în calculator. Mâinile surorii ei, ca şi mîinile mele, erau pe tastatură, dar mâna dreaptă a profei mele era pe genunchiul meu. Mâna ei stângă nu ştiu unde era, nici nu mă interesa. Sau ar fi trebuit să mă intereseze... N-am făcut nicio mişcare. N-am reacţionat în niciun fel, nici măcar nu încercam să înţeleg ce se întâmplă şi de ce se întâmplă, doar continuam să tastez datele pe care le ştiam în fereastra aceea din fişa personală.
Peste vreun minut, parcă obosită de o aşteptare despre existenţa căreia eu nici nu intuiam nimic, profa m-a rugat să-mi mut piciorul un pic mai în dreapta, ca să poată lua ceştile de cafea din dulap. Dulapul era în masa pe care se afla computerul la are lucram eu. - Apa demult s-a oprit din fiert, mi-a spus. Atunci am respirat uşurată, pe de o parte, iar pe de altă parte mi s-a părut o situaţie teribil de amuzantă, pentru că mai devreme îmi veneau în minte o groază de gânduri legate de lucrurile văzute ieri. I-am dat voie să ia ceştile. Mi-am sorbit cafeaua dintr-o înghiţitură. Era foarte amară şi nu avea nicio picătură de zahăr, apoi am ieşit, îndreptându-mă spre casă. Era noapte afară. Mă întrebam cui trebuie o adresă de mail, parola căreia o cunoaşte altcineva. Eu îi ştiam parola. Parola era felicia. Probabil că pe una dintre fiicele ei o cheamă Felicia, m-am gândit.
*
În service am început să preiau comenzi de la cumpărători. În primele zile îmi era destul de greu. Intra un om pe uşa din faţă, doi pe uşa laterală, unul se ridica de la masa din stânga, trei deja îşi aşteptau rândul la tejghea. Toţi veneau înspre mine, pentru că dimineaţa lucrează un singur casier, şi acela eram eu. Vai, ce să fac cu atâţia, cum o să reuşesc, mă speriam eu, când Sergiu Vââj, vâââj, îmi aducea totul pe tavă în câteva clipe, şi nici măcar nu mă întreba nimic. Se uita la monitor ce comenzi am. Nu ştiu cine şi cum făcea programul, dar nimeream mereu în acelaşi timp de program cu Sergiu. Erau şase paşi pe care-i aveam de făcut în această zonă, când se apropiau clienţii: zâmbetul, salutul, întrebarea despre ce doreşte, tastarea comenzii la aparatul de casă, executarea comenzii, încasarea banilor. Eu încasam banii, iar Sergiu îmi făceam băuturile, îngheţata şi cartofii, dădea comandă la sandvişuri şi la salată în bucătărie, cu viteza aceea a lui, care e imposibil de urmărit. Mai târziu am început să fac singură toate aceste lucruri. Doar duminica aveam un om care să mă ajute cu facerea băuturilor şi a cartofilor.
Duminica încasam banii pentru comenzile primite. În fiecare zi vedeam sute de oameni, la început le zâmbeam tuturor, apoi am observat cum lucrează colegii mei, puţini dintre ei le zâmbeau clienţilor. Până să încetez, zâmbeam forţat şi chestia asta mi se părea o prostie. E foarte nasol să zâmbeşti fals, mă simţeam groaznic când zâmbeam. Mă săturasem şi de formula asta „Bună ziua, doriţi să comandaţi ceva?”, e o formulă de exprimare destul de prostească, atunci când o repeţi prea des, dar n-aveam încotro, trebuia să intru în contact cu clienţii. Comparativ cu bucătăria, aici lucrul era mai uşor. Nu aveam treabă cu maşinăriile acelea fierbinţi care ţiuiau şi mă frigeau la mâni, în schimb, la aparatul de casă pierdeam bani, în fiecare zi ieşeam cu minusuri la balanţa de verificare. Trebuia să achit banii şi eu îi achitam pe loc. Sumele variau de la câţiva lei la câteva zeci de lei. Altfel nu aveam cum să mă învăţ, trebuia să pierd ceva.
Cu toate că aveam minusuri cu o consecvenţă apăsată, nu pricepeam unde era greşeala mea. Îmi părea că fac totul corect. Operaţiunile cu banii erau simple. Eu introduceam suma de bani primită de la client şi computerul îmi arăta suma restului pe care trebuie să i-l ofer. Întotdeauna rosteam cu voce suma pe care o înmânam clientului, urmând formula fixă „din X lei restul dumneavoastră este Y lei”. Nimeni dintre colegii mei nu rostea cu voce suma restului şi se uitau caraghios la mine că respect regula asta cu fiecare client. Mi-a devenit obişnuinţă. Un fel de automatism stătea în fiecare dintre operaţiuni. Repetam desigur şi ordinea executării comenzilor. Mai întâi mă duceam la transferbin şi dam comanda la bucătărie pentru sandvişuri, şi, mai rar, pentru salate, apoi făceam cartofii, apoi băuturile calde, shakeurile, băuturile reci, iar îngheţata la urmă. Clienţii veneau şi veneau. Mâncau mult, beau încă şi mai mult.
O muscă îmi bâzâia. – E o muscă aici. – O muscă? Nu se poate! În McDonald’s nu sunt muşte! – Taci şi ascultă. Bzzzzzzzz. Musca într-adevăr bâzâia, deşi nu era muscă, era doar o lampă defectă, care imediat a fost reparată. În McDonald’s nu există viaţă şi cu atât mai mult nu există muşte. De asta m-am convins cu timpul, timp care venea în detrimentul atmosferei plăcute de la început. Cu fiecare zi ce trecea, restaurantul acela îmi părea tot mai murdar şi mai defect. În vestiarul fetelor lumina albăstruie a lămpii se aprindea şi se stingea de la sine, cu viteza unui clipit foarte des, producând totodată un sunet neplăcut, cam ca bâzâitul acela de muscă, ceva mai intens de atât, dar nimeni nu s-a repezit s-o repare, pentru că lampa aceea nu se vede clienţilor, fiindcă era o lampă închisă-n culise, într-un vestiar fără ferestre. Aşa ceva nu produce urgenţe, aşa ceva rămâne în teancul de vase murdare din cea de-a doua bucătărie a restaurantului.
*
Într-o duminică am convenit să ne plimbăm împreună prin parc. Cât îl aşteptam pe Sergiu să vină, am avut timp să cercetez statuia de pe platforma de sus, cum şi pinul negru din care au căzut ghinde mici şi lipicioase. Am strâns câteva şi le-am aranjat în spaţiile înguste dintre scândurile verzi, care făceau banca pe care stam. Sergiu mi-a adus lilieci violeţi cu miros puternic, un miros de care mi se făcuse dor. De când nu am mai fost pe acolo, Valea Morilor a învezit, iarba a crescut înaltă şi stufoasă.
Când a venit, m-a apucat de mâini, ţinându-mă lipită de spatele lui şi m-a tras după el în josul scărilor, iar eu nu aveam pe unde merge, aşa că mergeam obtuz ca o raţă păşind ba în stânga ba în dreapta cu paşi laterali. I-am făcut piedică şi am căzut amândoi, el peste mine, dar imediat cum ne-am ridicat şi-a continuat jocul şi cum scările de la Valea Morilor nu se mai terminau, i-am zis să mă ia în spate. M-a luat în spate. Jos mi-a cerut să-l iau eu în spate. L-am luat în spate. Mă minunam că îl puteam duce. Un cuplu trecea pe lângă noi în contrasens şi era clar că le-am provocat zâmbet. Am plecat de acolo când s-a întunecat de-a binelea şi când au început corbii să scoată sunete. - Ţi-e frică? - Dacă n-ai fi şi tu aici cu mine, mi-ar fi, i-am spus. - De cine ţi-e frică? – Nu ştiu, e prea multă linişte. – E linişte pentru că nu sunt oameni, şi dacă nu sunt oameni, nu ai de cine să te temi. – De-ar fi aşa simplu... – Chiar e.
I-am povestit lui Sergiu întâmplarea cu profa mea de teorie economică, şi el a râs voluptos câteva minute. – Încetează! îi ziceam eu, iar el continua să râdă şi să facă mişto de mine, cum că profa mea era om ca omul, iar cea care avea gânduri necurate eram eu, şi de fapt... pumnii mei s-au azvârlit în omoplaţii lui, şi atunci a tăcut, confirmându-şi tăcerea – Gata, tac!, a zis în timp ce şi-a ridicat brusc palmele în sus, aplecându-şi niţel fruntea cutată.
Muştarul
Primul avantaj al faptului de a avea cursuri după-amiază constă în aceea că dimineaţa nu trebuie să te trezeşti buimac, veşnic nemulţumit de sunetul deşteptătorului, ci te trezeşti când vrei tu să-ţi începi ziua. Al doilea avantaj este că poţi să mănânci la cantina de la curtea de justiţie, fără să stai la coadă, la ora 15.50, cu 10 minute înainte de închidere, când ai numai 10 minute de pauză, o pauză preţioasă, în care o iei la goană prin curtea căminului, tot prin uşa din spate, deşi s-a construit o uşă laterală cu acces direct la cantină de mai mult de un an. O uşă dinspre strada Petru Rareş, pe care scrie clar programul de lucru. De la 11 până la 13 au voie să intre doar colaboratorii Curţii spreme de justiţie, iar de la 13 la 16 au voie să se hrănească ceilalţi, rămăşiţele de studenţi flămânzi, cum suntem noi, cei care învăţăm în schimbul doi. Când mă duc înspre şcoală, cu 15 minute înainte de ora 13, la uşa asta laterală se face coadă de se-ncolăceşte cu oameni toată marginea vizibilă a clădirii curţii de justiţie, până în faţa scărilor intrării centrale.
Mă gândesc uneori că toţi oamenii aceştia vin să mănânce muştar, sau să ştepelească muştarul de pe masă, fiindcă, comparativ cu alte cantine de prin zonă, în aceasta, pe lângă condimentele obişnuite, cum ar fi sarea şi piperul, se mai găseşte pe toate mesele şi muştar. Iar mesele propriuzise au şi feţe de mese, cum se întâmplă numai în unele cafenele respectabile, dar care au preţuri supraunitare în meniu. Era mai interesant să mă strecor aici când nu exista uşa laterală cu programul afişat, când aici se putea ajunge numai dacă îţi recomanda cineva, iar eu intram fascinată de faptul că această cantină a putut să existe fără mine în tot timpul în care eu eram prin preajmă fără să ştiu nimic. Şi mai era misterul de dimineaţă, când, la ora şapte, trecând pe lângă curtea de justiţie, înspre şcoală, în subsol era mereu lumina aprinsă, iar fereastra nu era acoperită cu nimic. Şi se vedea foarte clar cum o femeie tăia diferite produse. Încă de pe atunci intuiam prezenţa unui loc în care se găteşte bine.
Am terminat lecţiile la fără 10 minute ora patru, şi, având stomacul gol, am decis să iau prânzul la cantina aceasta, care-mi tăia drumul. Mergeam încet. Nu aveam unde să mă grăbesc. Când am dat să intru, un bărbat s-a izbit de umărul meu. Era îmbrăcat într-un costum sur, cusut după modelele vechi, din uniunea sovietică, manşetele îi erau scurte, mânecile prăfuite, iar sacoul îl strângea la burtă. Părea să fi scos această înveşmântare din fundul dulapului, pentru o ocazie specială, în lipsă de alte haine mai elegante de atât. Căciula ucrainească din blană avea urechiuşe laterale. Nu şi-a scos-o de pe cap, când a intrat în cantină şi nici nu şi-a cerut scuze că s-a izbit în mine. Doar eu mi-am cerut scuze, din politeţe, deşi nu purtam vină, şi l-am lăsat să treacă înainte. Şi-a luat o tavă şi ochii îi fugeau peste toate bucatele etalate în vitrină. A stat mult pe gânduri, înainte să aleagă, ca până la urmă să comande o bucată de pâine neagră. Eu mi-am luat o porţie de hrişcă cu sos, fără carne, şi două bucăţi de pâine.
În toată cantina rămâsese o singură masă liberă, pentru patru locuri, şi a ocupat-o bărbatul acela care a intrat odată cu mine. Era o masă îndepărtată de tejgheaua casierului. Alte mese nu aveau locuri libere. Am stat cu tava mea în mână vreo 10 secunde, timp în care am clipit de vreo trei ori. Apoi m-am apropiat de masa bărbatului acela şi l-am întrebat dacă pot să iau loc lângă el. Nu mi-a răspuns cu voce, dar a dat din cap în semn afirmativ. Şi-a turnat muştar pe pâine şi l-a mâncat ca pe înghetaţă, fără să atingă pâinea, iar apoi şi-a mai turnat din tubul de muştar, repetând acţiunea de câteva ori. Mi l-a întins mie. L-am luat. Am scurs puţin muştar în hrişcă, amestecâdu-l, cu sosul. Am mâncat. Apoi, fiindcă îmi rămâsese pâine, m-am apropiat de tejghea şi mi-am luat un chefir, pe care l-am băut lent, ca să nu mi se facă rău. Când m-am întors la masă, bărbatul nu mai era, şi nici muştarul.
După ce am terminat de mâncat, am ieşit prin uşa laterală, doi studenţi vroiau să intre, dar nu li s-a permis. M-am uitat cum au plecat de acolo resemnaţi, apoi am observat în faţa curţii de justiţie cum un carabinier întinde o panglică în faţa uşii centale. Un bărbat vorbea la telefon cu doi poliţişti alături. Când făceam ocolişul pe după panglica bine întinsă, o maşină mare de televiziune s-a parcat în faţa locului. Mă gândeam că s-o fi întâmplat ceva. În zona asta de cele mai multe ori e vorba de un accident auto, dar nu se vedea nicio urmă care să indice aşa ceva.
Am mers pe strada Grigore Vieru, până la staţia de unde îmi iau troleibuzul. Am ajuns la staţie, dar nu vroiam să mă duc acasă, aşa că am luat-o încetişor înspre parcul catedralei. Afară era un frig clocăitor. M-am uitat prin fereastra cafenelei Friguşor. Se vedeau nişte oameni, dar nu era nimeni cunoscut. Iar terasa era goală. Foarte bine, mi-am zis. Oricum nu vroiam să stau la Friguşor. Vroiam să merg, vroiam doar să merg mult de una singură şi să respir aerul azi îngheţat de Chişinău. Mă tot întrebam oare ce s-o fi întâmplat la curtea de justiţie. Când intenţionam să traversez zebra, la intersecţia fără semafor, o ambulanţă mi-a tăiat drumul. Am mers mai departe pe bulevardul Ştefan cel Mare. Un vagabond stătea aşezat pe marginea trotuarului, pipăind cu mâinile asfaltul.
Seara, când am ajuns acasă, soră-mea se uita la ştiri. Eram în antreu şi îmi dezlegam şireturile, când din odaia alăturată, dinspre televizor, se auzea vocea reporterului „Azi, în jurul orei 16, în holul curţii supreme de justiţie, un bărbat a turnat benzină peste el, dându-şi foc, ca protest la hotărârea judecătorească prin care i se interzicea să îşi construiască vatră”. M-am uitat la televizorul din bucătărie, unde arătau imagini din consecinţele accidentului. Am recunoscut sacoul sur, ars aproape că în întregime şi căciula de blană rămasă pe asfalt. Cu gesturi mecanice am început să-mi torn în abundenţă muştar pe o bucată de pâine din care am muşcat cu nesaţ şi nu i-am simţit iuţimea.
