DUMITRU
CRUDU - MARIUS IANUŞ
MANIFESTUL
FRACTURIST
E un curent pe care
l-am inaugurat - D. C. şi M. I. - în noaptea de 10 spre 11 septembrie '98 (cînd
am fost bătuţi pe stradă), ca să terminăm odată cu poezia. Din acel moment
scrierile noastre s-au numit fracturi. Cînd am publicat prima oară acest text
n-am avut timp să facem o radiografiere pe îndelete a curentului, ci doar să-l
descriem în linii generale. A doua variantă, ceva mai bogată, a fost îngropată
într-o revistă de istoriografie literară. Apariţia de faţă reprezintă
varianta definitivă a manifestului nostru.
Fracturismul
are mai multe niveluri: socio-cultural, psihologic, estetic şi, în consecinţă,
curentul nostru este reflectarea literară a unei realităţi noi. În plan
politic este reprezentat prin anarhism. Anarhia noastră este revolta unor mai
mult sau mai puţin falşi marxişti care văd cum nişte fascişti nenorociţi
ca Fukuyama pledează pentru o lume care distruge valorile spirituale ale umanităţii.
Mai bine să distrugem noi lumea.
Pentru a vă oferi cel mai simplu exemplu al fracturii mesajului în
lumea în care trăim: în registre diferite, e o fractură între un film
mizerabil de la vreo televiziune şi reclamele scîrboase care îl întrerup. E
normal ca aceste fisuri, vizibile cu ochiul liber, să se reflecte în scris.
Creierul nostru funcţionează (dacă o face) asemenea lumii în care trăim.
Fracturismul desfide şoarecii de bibliotecă şi poeţii
“premianţi”, cît şi o poezie scrisă pe diplomele de absolvire a facultăţii.
Fracturismul urăşte poeţii “făcuţi”, roboţeii liricii române. Poeţii
contemporani (indiferent de curentele sau mişcările în care se înscriu),
prezentaţi cu largheţe în revistuţele scoase de admiratorii lor, sînt nişte
mafioţi care încearcă să folosească puţinele lor reuşite poetice în
scopuri sociale (mulţi dintre ei au cinci slujbe şi nu mai scriu nimic
valabil), impuşi fiind după modelul sicilian al familiei (care-i include acum
şi pe preşedinţii asociaţiilor de scriitori). Ei s-au strîns în jurul unor
unor teoreticieni (foşti scriitori), care le-au băgat în cap unor premianţi
că pot să ajungă poeţi. Sînt jalnici. Aceşti scriitori, după ce au bătut
cîmpii pustii vreo zece ani, mai nou şi-au descoperit adevărata vocaţie:
negustori de idei depăşite, dar fixe, de literatură ieşită din uz sau
compendii didactice. Poeţii tineri calcă pe urmele maeştrilor (primind burse
în străinătate de care numai ei au auzit), însă nu în poezie, care a rămas
la fel de “exoftalmică” (adică lectorul rămîne cu “ea” în mînă, năuc,
cu ochii bulbucaţi, aşa cum fac şi lamentabilii acoliţi ai lui Dan Silviu
Boerescu sau ai altor meşteri judeţeni).
În totul, aceşti poeţi au trădat poezia pentru un ideal
mic-burghez.
Fiecare pasăre pe limba ei piere.
În rest, nu trebuie să vă speriaţi. Fracturismul nu va
omorî pe nimeni dacă nu e necesar. Ar mai fi de spus doar că, deşi nu are
nici un precursor autohton, fracturismul e un curent prefigurat de cîţiva poeţi
străini (Yves Martin, Allen Ginsberg, Robert Creely, Velimir Hlebnikov, e. e.
cummings, Keneth Koch, John Ashbery…) şi pare în vogă printre poeţii
tineri din tot Estul Europei. Un exemplu ar fi “noii barbari”, grup de poeţi
polonezi ai anilor '90.
Dintre poeţii români sînt fracturişti: Ştefan Baştovoi,
Mihai Vakulovski, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Sandu Vakulovski, Zvera Ion, Răzvan
Ţupa şi - presupunem - noi.
Fracturismul este un curent al celor care există aşa cum
scriu, eliminînd din poezia lor minciuna socială. Fracturismul nu este o
afacere poetică, o fraudă mic-burgheză sau o spargere la băncile goale ale
poeziei de azi. Nu este aşa ceva. Fracturismul este un curent al celor care nu
au speranţe carieriste, al celor care nu percep arta ca pe o tranzacţie socială,
iar viaţa ca pe o afacere din care să poţi scoate cu orice preţ profit.
Foarte mulţi consideră că (sau se comportă ca şi cum) literatura s-ar fi
terminat la sfîrşitul anilor optzeci, iar poezia tînără ar fi o palidă
copie a poeziei cotidianului, a lunediştilor sau a tot felul de textualişti/iovişti
sau a postmodernismului (îmbrăcat în straie româneşti). Nu este adevărat.
Fracturismul desfide cotidianul şi jocurile textuale ale lui Gheorghe Iova.
Fracturismul este suficient de puternic încît să existe pe propriile lui
picioare. Braşovul sau Bucureştiul sînt nişte oraşe moarte. Poezia a crăpat
în ele. Cei care au scris cîndva poezie sînt cuprinşi astăzi de un putred
spirit comercial, sînt înghiţiţi de mlaştina banilor. Prin modul în care
trăiesc, aceşti “foşti” nu mai au nici o legătură cu poezia.
Fracturismul,
după ce a descoperit fisurile realităţii şi existenţei, vrea să instituie
o legătură extrem de strînsă, o coeziune între felul cum trăieşti şi
poezia pe care o scrii. Fracturismul a înţeles că aceste două lucruri nu pot
fi despărţite. Nu poţi fi, în acelaşi timp, un profesor
universitar-academician, un mic-burghez carierist- comerciant-politician şi un
poet nonconformist. E o discrepanţă aici şi o fisură. Fracturismul desfide
poezia optzecistă a realului, derivată din cultură şi împănată cu o
multitudine de planuri “ştinţifice”. Ce limbaj preţios folosesc aceşti
poeţi care pretind că scriu o poezie a concretului! Ei le vorbesc iubitelor
“exoftalmice” şi “suturate” despre “lobotomii” sau despre cum mănîncă
seminţe “decorticate”. Sînt jalnici şi ridicoli. Ei pretind că scriu o
poezie a realului, a omului comun şi obişnuit, dar fac acest lucru pornind
dinspre cultură (de multe ori una nici măcar bine asimilată). Aşa ceva însă
nu se poate. Asta e o minciună. Fracturismul reclamă o subiectivitate
necontrafăcută, nouă, care să poată institui puncte de vedere necunoscute
asupra realităţii. Poeţii fracturişti pornesc de la ceea ce le este
caracteristic doar lor. Fracturismul este primul curent care nu mai are nici o
legătură cu poezia realului, cu noul antropocentrism sau cu textualismul. În
sfîrşit, fracturismul este primul model al unei rupturi radicale faţă de
postmodernism.
(prima
variantă a acestui text a apărut în octombrie 1998, în Monitorul de
Braşov)
Prima anexă
Dumitru Crudu
În primul rând, fracturismul propune refuzul noţiunilor, conceptelor,
denumirilor, etichetelor de tot soiul, pentru a ajunge din nou la
complexitatea vie a realului şi a individualităţii. Fracturismul a
înţeles că, respingând limbajul uzual sau ştiinţific te disociezi, de
fapt, de vidul semantic. Vidul
existenţial al poeţilor contemporani poate fi descoperit în limbajul pe
care aceştia îl folosesc. Falsitatea lor umană funciară a ajuns să fie e
talonul oricărei comunicări poetice sau non-poetice.
Fracturismul refuză categoric să mai întrebuinţeze propoziţii de tipul
am venit să-ţi spun că cerul e înnourat (de care abundă poezia din
aceşti ani) sau şi eu am fost pe strada Castelului. Cu toate că aceste
propoziţii reproduc nişte lucruri existente, ele simplifică şi falsifică
realitatea. Ceea ce nu au înţeles mulţi poeţi contemporani este faptul
că varietatea şi complexitatea unui cer înnourat nu pot fi exprimate
prin propoziţia astăzi cerul e înnorat. Şi apoi, care ar mai fi
diferenţa faţă de cerul înnorat de ieri, de alaltăieri, de anul trecut,
de acum doi ani? Fracturismul refuză generalitatea limbajului comun.
Greşeala multor poeţi de astăzi este aceea că ei încearcă să atingă ceea
ce este adevărat în limbajul comun pornind de la un fel de
generalitate. Adică de la ceva realmente tautologic. Acesta-i un pericol
real: să nu vezi că în limbajul comun / uzual generalitatea se lăfăie
în largul ei şi chiar face casă bună cu tautologia existenţială. Din
cauza degradării sale, prin rutină, convenţionalism şi conformism,
limbajul comun şi-a pierdut accesul la particular şi concret, deşi
tocmai aceste două categorii erau ţinta poeziei realului. Poeţii de
astăzi au iluzia că toate gesturile lor sînt unice şi irepetabile. Nu
este adevărat. Cu toate acestea, propoziţiile eu fumez în zorii zilei în
bucătărie, tu ieşi în balcon, noroiul meu cu pietre, mă scobesc în nas
etc. parazitează poezia cotidianului sau cea textualistă. Cei care le
folosesc au iluzia că prine ele frizează şi pun în evidenţă unicitatea
eului. Se înşeală amarnic. Deşi, întradevăr, acum eu chiar stau în
bucătărie şi fumez. Este perfect adevărat acest lucru, dar este atît de
fals cînd încerc să-l exprim. Sute de poeţi ai cotidianului / realului /
noului antropocentrism / postmodernismului fumează în bucătărie,
considerînd că fac ceva unic şi irepetabil. Ei nu înţeleg însă că nu tot
ce faci este cu adevărat unic şi individual. Fracturismul a înţeles că
foarte puţine lucruri din cele pe care le faci îţi sînt proprii şi
caracteristice numai şi numai ţie. Cu toate că cei mai mulţi dintre
poeţii realului au mizat pe individual, ei s-au îndepărtat exact de
acest obiectiv, căzînd într-un soi de tipizare, colectivizare şi
socializare a intimităţii şi individualului. Una dintre problemele
poeziei de astăzi: obiectul poetic nu se deosebeşte prin nimic de
obiectul real. Cîrdul de ciori s-a oprit pe sîrmele de telefon. este o
propoziţie care sună la fel de banal atît în poezie cît şi atunci cînd o
enunţi stînd la balcon. Fracturismul propune o soluţie: transferul
atenţiei dinspre obiectul / obiectele decupate asupra subiectului
emiţător / receptor. Fracturismul a înţeles că obiectul / obiectele
decupate trebuie să treacă în plan secund, iar odată cu aceasta şi
tehnica aparatului de filmat, hiperutilizată. De asemenea, fracturismul
renunţă la a-şi adjudeca nişte perspective neutre, obiective şi
exterioare asupra realităţii. Fracturismul revendică reapariţia în
prim-plan a subiectului Real al poetului, în detrimentul obiectului
prezentat sau a (prezentării) tehnicilor poetice, pentru că numai în
acesta am mai putea surprinde nuditatea fragilă a realului. Fracturismul
consideră că atît obiectele prezentate, cît şi noţiunile, denumirile şi
conceptele se înscriu într-un proces de obiectualizare şi obiectivare a
eului, jefuindu-l de toate atributele sale reale. Fracturismul renunţă
la a mai numi şi eticheta realitatea, iar, prin aceasta, fracturismul
renunţă la a mai folosi procedeul conceptualizării senzaţiilor, o
adevărată molimă care bîntuie poezia de azi. Să facem o observaţie care
se impune de la sine. Realitatea există dincolo de concepte şi etichete.
Noţiunile şi obiectele sînt nişte obstacole în calea receptării şi
cunoaşterii individualităţii şi concretului lumii. Pentru a ajunge la
realitate, poetul ar trebui să descompună obiectul într-o avalanşă de
reacţii personale şi senzaţii ireductibile. Deoarece obiectele există
numai în măsura în care ne provoacă reacţii. Toţi spunem: ne este frică,
dar sînt atît de diferite spaimele noastre. Frica unui om în faţa unui
pat de spital unde agonizează tatăl său este complet diferită de spaima
unuia care merge la dentist. Chiar nu se pot compara. Fracturismul
propune să descoperim şi să desluşim diferenţa reacţiilor noastre
personale. Unicitatea unei reacţii nu poate fi
surprinsă printr-un limbaj noţional sau uzual. Cînd spui că îţi este
frică, de fapt, nu spui nimic. Ar trebui să găseşti în frică numai ceea
ce îţi este caracteristic doar ţie.
Fracturismul propune cîteva soluţii:
1) O descriere completă, chiar excesivă, a cadrului în care se manifestă
obiectul reacţiilor noastre, deconceptualizîndu-l pas cu pas. De
exemplu, deconceptualizînd frica un poet poate atinge diferenţa acestei
stări.
2) Schimbarea cadrului real, prin insolitare. Frica va fi potenţată
exact prin această nerecunoaştere a unor situaţii prestabilite.
3) Reconstituirea unor situaţii non-verbale, care însoţesc obiectul
deconceptualizat. Atunci cînd spun: iată, şobolanul ăsta moare, eu ar
trebui să recompun în limbaj mimica, gesturile şi intensitatea vocii pe
care le avusesem în acel moment;
4) Estomparea graniţelor dintre obiectul care ne provoacă anumite reacţii şi reacţiile pe care le
avem;
5) Obiectul ar trebui să fie absent, fiind sugerat prin cadru sau prin situaţii;
6) Reacţiile pe care le avem ar trebui să frizeze mărturia;
7) În afară de reacţiile noastre strict personale într-o poezie nu ar trebui să mai existe nimic altceva;
8) Autenticitatea poate exista numai la nivel de reacţii. Toate, în rest, sînt false. Obiectele rămîn
aceleaşi, numai reacţiile noastre se schimbă.
Noţiunile / conceptele / obiectele sînt comune, doar reacţiile sînt
strict individuale şi ne pot, realmente, reprezenta. În felul acesta am
putea evita greşeala de a accede la individual prin obiecte, printr-un
celălalt sau prin generalitatea limbajului comun. Distanţa dintre
reacţiile noastre subiective şi realitate trebuie să dispară, cedînd
locul unei unităţi senzoriale şi psihice, din care să crească după aceea
textul poetic. Realitatea există doar în propriul nostru eu. Este o
mare greşeală să credem că recursul la general îţi deschide ochii spre
complexitate. Iluzia realităţii eului nostru ne-o mai dau doar propriile
noastre reacţii. Numai ele ne mai leagă cu adevărat de lume. Poeţii de
astăzi vor să fie cît mai radicali cu putinţă. Foarte bine. Nu poţi însă
să fii radical atunci cînd vorbeşti despre o realitate schematică,
constituită din prefabricate şi clişee. Cum poţi s-o radicalizezi? Din
păcate, foarte mulţi autori îşi plasează temele / motivele / subiectele
înaintea substanţei propriuzise, sau brodează nişte conţinuturi
individuale pe nişte structuri poetice deja existente. Ceea ce este viu
nu poate fi conceptualizat, chiar şi substituirile lingvistice ne
falsifică eul nostru ireductibil, singurul obiect poetic valabil care
poate exista şi fără sprijinitori tehnici. Singurătatea noastră ca
oameni este cel mai mare bine pe care îl avem. Povestea puloverelor Ş.
B.: pentru fiecare zi din an ea are cîte un pulover.
A doua anexă
Marius Ianuş
Să nu se creadă că exagerăm cu ingenuitatea, că o transformăm într-un
criteriu valoric. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Cine ar spune-o,
ar dovedi prin aceasta că nu a citit nimic scris de noi. Nu aruncăm la
gunoi nici un instrument, nici o tehnică, vrem să ni le perfecţionăm
continuu. Numai că, pentru noi efectul cel mai puternic al artei este
ingenuitatea. EFECTUL DE INGENUITATE. Poezia este, pentru noi, o
intervenţie asupra realului (da, în fond sîntem nişte neo-imagişti). Iar
dacă apare în scenă vreun instrument, acesta are efectul unui bisturiu
lăsat în pacient. Ingenuitatea maximă poate fi atinsă numai printr-o
bună cunoaştere a stărilor psihice. Aşa că, pînă la urmă, ajungem de
unde am plecat. Un poet nu lucrează numai cu tehnici (cum fac cei mai
mulţi optzecişti) ci, esenţial, cu sine. Pentru această redescoperire a
sinelui, a stărilor spirituale umane, fracturiştii au fost nevoiţi să
reinventeze o tehnică pe care aş putea s-o numesc, aproximativ, complex
imagistic. Cînd a scris despre Pound, Alexandru Muşina, în spiritul
generaţiei sale, a dovedit că nu a înţeles nimic din cea de-a treia
cerinţă pe care o aplică Pound unei imagini poetice: să reprezinte un
complex emoţional (adică: o empatie). Domnul Muşina vorbeşte continuu în
eseul Domniei Sale despre. obiectivarea poetului. Confundînd
(intenţionat, cred, în slujba demonstraţiei de acolo) o idee poetică
mallarmeană, provenită dintr-un model străin literaturii. Savantul, idee
care a prins uşor la critici, pentru că producetexte mai uşor de
discutat, oferă puncte de sprijin, cu o alta (cea a stăpînirii tehnicii
poetice, unei anumite tehnici poetice, la Pound, care secretă în sine
chiar opusul obiectivării).
Totuşi, acest complex (imagine sentiment, cum îl numeşte chiar Pound),
ajunge în fracturism oarecum modificat. Un complex fracturist conţine
ideea empatiei cu un modul poetic, deci stările pe care acesta le
provoacă, numai că acesta nu este restrîns la o simplă imagine (deşi ele
domină). Poate fi aproape orice, se poate face fracturism chiar
îmbinînd discursuri contradictorii rostite în parlament, cu condiţia ca
acestea să nască sentimente reale, sentimentele fiinţei care e supusă la
audierea lor. De fapt, ideea de la care pleacă nevoia de autenticitate
pe care o tot vînturăm deasupra capului este următoarea: nu poţi să
determini naşterea unei stări fără să ai experienţa ei sau măcar
experienţe apropiate (chiar numai mentale, adică obsesii, dar ele să
existe).
Fracturismul propune de fapt un model poetic perfect adaptat atît
cerinţelor adevărate ale artei, cît şi lumii de azi. Cînd vorbeşte
despre postmodernism, Alexandru Muşina observă că acest curent nu are
nici o legătură cu realitatea românească, lucru în bună parte adevărat
(voi reveni cu o povestioară). Partea proastă e că aproape nimic din ce
se scrie azi în poezie nu mai are legătură nu doar cu situaţia actuală,
ci nici cu posibilităţile poetice ipotetic generate de ea. Or, România
s-a schimbat enorm în ultimii zece ani: locul discursului unic a fost
preluat de cacofonia de mesaje care ne asaltează zilnic, paradigma
culturală s-a fărmiţat etc. etc. Aceste schimbări, care nu au nici o
legătură cu postmodernismul, nu au marcat de loc literatura actuală.
Pentru noi, postmodernismul nu mai există. După cum a observat domnul
Muşina, e vorba doar de un curent al proezei americane a anilor 60, 70
(poate nici măcar cel mai reprezentativ). Cît despre postmodernitate,
da, s-ar putea vorbi de o anumită înclinare a civilizaţiei occidentale
spre enterteinement şi produsele sub-culturale, o abandonare a
finalităţilor supra-individuale. Şi? Ce-i
cu asta? Încă nu am văzut nici un muzeu al trupei Iris la Bucureşti,
încă n-am auzit vreun om în România care să nu mai aibă probleme cu
situaţia economică / politică / spirituală a. ţării. Cît despre
drepturile minorităţilor, daţi-mi voie, ce drepturi are fracturismul în
actuala mare de culturnici mafioţi şi scriitoraşi alternativi?
Fracturismul declară: postmodernismul este un curent prozaic ajuns în
anii 80 în România şi dispărut tot atunci. Restul e literatură.
Şi nu pot să înţeleg ce aveţi împotriva unui curent care încearcă să
redea adevăratele dimensiuni ale mecanismelor lumii de azi? Ca să
ajungem la asta folosim o tehnică stranie, premergătoare complexului
fracturist, pe care aş numi-o capcană existenţială. (Denumirea mi-a
venit dintr-un articol pe care l-a scris Alexandru Matei despre poezia
mea, articol care zace de trei luni într-o redacţie Ocultă.) Dudu
defineşte această tehnică, poate, dacă o voi descrie şi eu, imaginea
asupra ei va fi mai clară. Premisa ei este că un poet nu trebuie să
lucreze doar la nivelul tehnicilor de scriitură, ci, în primul rînd, la
perfecţionarea (legăturii cu) stărilor psihice / sufleteşti, în sensul
intensităţii trăirii şi capacităţii de receptare a lor. Pentru a ajunge
la asta, poetul trebuie să se pună veşnic în ipostaze extreme (la Braşov
nimeni nu înţelegea de ce îşi cheltuie Dumitru Crudu salariul de
ziarist în două zile), trebuie să-şi potenţeze sentimentele spre nivelul
maxim. Lucru relativ uşor de realizat în România. Dar greu de
întreţinut. Poezia fracturistă este una dintre cele mai atroce forme de
artă. Te consumă infinit. De fapt, nici nu cred că se poate face prea
mult fracturism. Poeţii din grupul nostru fac pauze lungi . şi mă
gîndesc la cei mai buni dintre ei, Ştefan Baştovoi, Ruxandra Novac,
Dumitru Crudu, cele trei vîrfuri ale generaţiei mele, pe care le
invidiez enorm - nu pot să reziste ritmului de viaţă cerut de acest tip
de poezie (poate nici nu ar trebui să-i spun aşa).
Ideea de bază a fracturismului (neputinţa creării unor efecte emoţionale
de lectură din simpla fabulaţie, fără substrat existenţial), şi
problema lui, capătă o rezolvare chiar în aceaste teorii ale capcanei
psihice şi complexului fracturist. De fapt, dacă stăm bine să ne gîndim,
sînt nişte cerinţe pe care orice cititor de azi ar trebui să le aibă
faţă de orice text literar subiectiv / liric. Ne-am săturat (vorba lui
Dudu) de obiectivare senzaţiilor, imagini suprarealiste (în cel mai rău
sens al cuvîntului, căci făcute fără nici o urmă de implicare a
autorului), lălăială metaforică şi zdrăngănele. A venit vremea poeziei
trăite, asumate, adevărate.
Fracturismul în proză
Ionuţ Chiva
Dacă Marius Ianuş şi Dumitru Crudu puneau bazele fracturismului într-o
noapte când au fost bătuţi, pe mine m-a păscut gândul unei proze cel
puţin entorsiste în condiţii mai paşnice. Tremurând pe terasă la
.Argentin. în faţa a două pahare cu rom, Marius Ianuş îmi vorbea de
fundătura textualistă şi caracterul perdant al unei proze franceze
orientată pe direcţia .le nouveau roman., de melanjul nefericit pe care
majoritatea optzeciştilor români l-au făcut încercând să împace această
primă direcţie cu influenţele .hard. primite de la americani.
Fracturismul are în momentul de faţă o formă de manifestare exclusiv
poetică, revendicându-se oarecum de la Ginsberg, Frank O. Hara şi alţii
(nu mai ştiu câţi şi cine) şi având, iată!, chiar reprezentanţi. Nu voi
vorbi aici, din lene şi oarecare lipsă de timp şi spaţiu, despre
caracteristicile fracturismului în poezie: cel interesat poate urmări
materialul care urmează, a treia versiune a manifestului fracturist (el
reia un exemplar, unicat, până azi greu de procurat - întrucât necesita
un drum în Berceni şi alte cheltuieli suplimentare - al unei reviste
peste tipăritura căreia Ianuş îşi exprima, cu pixul, multiplele
obiecţii).
Voi vorbi în schimb despre cum mi-au surâs mie câteva idei fracturiste
şi, gelos pe monopolul poeţilor (care sunt toţi nişte efeminaţi şi scot o
capodoperă între două halbe), am vrut să-l adaptez la proză. Primul şi
cel mai abstract loc comun în care mă întâlnesc cu Ianuş este credinţa
în sinceritatea scrierii. N-are rost, de altfel, să mai spun ceva aici,
ideea că aceasta este o condiţie sine qua non. Pentru a face literatură
bună a ajuns aproape un truism şi, în principiu, unde nu-s bani, glorie
sau femei la mijloc nu-şi prea găseşte loc nici dulcea inducere în
eroare. Mai cred în scrisul exorcist: să nu scrii pentru că vrei sau
pentru că îţi place, ci pentru că trebuie, dă afară. Cred în scriitorul
care nu poate scrie despre orice, scriitorul care scrie despre obsesiile
sale şi prin urmare evită întâlnirea cu foaia de hârtie pentru că
procesul creaţiei îl poate duce la demenţă. Acestea sunt bazele, asta
vreau eu de la literatură în general şi de la proză în special . lucruri
deştepte sau frumoase pot face mulţi, dar nu asta e literatura, nu
delirul imaginaţiei şi nici textul despre text. Dar consideraţiile astea
mă pot, la o adică, privi doar pe mine, altceva înţeleg prin
.fracturismul prozaic. Proza postbelică românească e neinteresantă nu
pentru că nu e scrisă frumos, ci pentru că e scrisă fals. Romanul
obsedantului deceniu are o schemă extrem de vizibilă: bestiile
lozincarde şi omul care le priveşte, inadaptabilul moralist (împănat
uneori cu false cinisme) şi sincer, pentru că îşi face un lucid proces
de conştiinţă şi are impulsuri masochiste. Când strungarii lui Buzura
discută în pauza de masă despre nelinişti ezistenţiale eu încetez să-i
mai cred. Marin Preda rămâne între cei buni, dar mă doare faptul că ar
fi putut fi foarte bun, prin ceea ce are autobiografic în Moromeţii sau
Marele singuratic. Se pierde însă, dincolo de compromisuri precum
Delirul, despre care n-o să vorbesc, în aceeaşi schemă, drăguţă altfel
(nimic mai interesant decât un om care s-a luptat şi a fost învins). Ce
mă miră este că toţi născătorii unor astfel de personaje (D. R. Popescu,
Ţoiu, Ivasiuc, toţi) sunt (sau au fost, cât au fost) bine. Aş fi vrut
(Doamne, iartă-mă!) să-i văd şi eu pe la balamuc sau plângându şi
neputinţele omeneşti pe bordura unui trotuar într . o noapte, cum fac
eroii lor, să-i văd pierduţi, învinşi de claustrarea şi obscurantismul
din lumea lor. Dar asta nu avea cum să se întâmple deoarece ei au făcut
.literatură., adică au scris mincinos despre lucruri străine lor,
suferinzi fiiind de .sindromul Alecsandri. (scriitorul care descrie
iarna din camera sa călduroasă). Au scris toţi despre o lume căreia,
oricum, cei ce vin n-o să-i mai înţeleagă mecanismele: s-au pierdut în
specific, în accident şi când au vrut să fie general-umani au fost doar
conceptuali, abstracţi, mai mult eseişti decât prozatori.
Optzeciştii ar fi putut fi mai mult dacă n-ar fi cedat laturii deştepte a
grupărilor lor. Textualismul, deconspirarea mecanismelor, jocul cu
teztul pot da lucruri interesante, amuzante, spirituale chiar, dar care
nu spun nimic despre nimic. Când Cortasar (absolut întâmplător)
povesteşte pe patru pagini cum îşi dă un tip plovărul jos, poţi să spui
multe despre acele pagini, dar nu că te-ar atinge cumva. De atins te
atinge Dostoievski, când o curvă îi citeşte din .Biblie. unui criminal.
Mircea Cărtărescu, de pildă, are o singură carte de proză bună:
Nostalgia. Restul sunt jocuri pe aceeaşi clapă, construcţii de un baroc
delirant care te pot fura, dar nu te vor convinge la o a doua lectură.
Fracturismul e mai mult o stare (chiar şi de lucruri) provocată de
mesajele discordante ale lumii de azi (filmele proaste, întrerupte de
reclamele oribile, spuneau poeţii în manifestul lor). Vorbim de o lume
informatizată, deci o lume a pseudo (aş zice eu) comunicării, o lume pe
care Mircea Cărtărescu o vede caleidoscopic, dar asta e o viziune foarte
optimistă.
Fracturismul o vede mai degrabă ca o lume sfredelitoare la cap,
născătoare de nevroze şi, în final, alienare. Proza fracturistă trebuie
să fie una a nebuniei şi / sau a inocenţei infantile. Ruperea dintre eu
şi rest, dintre înconjurat şi înconjurător, duce în final la fracturarea
sinelui. Proza fracturistă e una a leului lui Nietzsche, a nihilismului
total, un balans între distrugere şi autodistrugere. dar acestea făcute
nu programatic, ci bazându-se pe puritatea unui sentiment enuin.
Spleenul, greaţa, semnificate de tensiunile marilor sfâşieri ţin cumva
de paradigma fracturismului. Aş putea spune că Bacovia (poetul) este
primul mare fracturist român. Din păcate mi-e greu să-mi aleg modelele
în proză . cel puţin în proza contemporană românească (citită atunci
când am timp), nu găsesc pe nimeni care să se apropie de ceea ce-mi
doresc. Puţin curios, parcă, parcă. cu ceva eforturi şi nişte bunăvoinţă
aş vorbi de Fântâneru cu Interior şi Blecher, dar numai cu. Întâmplări
din irealitatea imediată.. Referinţele sunt însă prea fragile pentru a
crea o descendenţă. Ambele romane fac parte din micile bijuterii ale
underground-ului literaturii interbelice şi sunt totuşi mult mai
apropiate de ce se făcea în Europa timpului lor decât ce realiza
mainstream-ul.
Tot ca străbunici ai fracturismului, dintre străini acum, i-aş adopta pe
Le Clezio ( Proces verbal e singurul roman pe care i l-am citit . şi
mia plăcut f. f. mult), puţin Salinger ( The catcher in the eye) şi Jack
Kerouac. nu ştiu, s-ar putea să mai fie. oricum, cred că s-a înţeles
cât de cât (şi s-ar putea reveni - pentru completări şi sugestii sunaţi
la 093757514). Dar, cel mai important, probabil: fracturismul nu e
poezie, proză, filosofie etc., fracturism e să umbli beat, să fii laş şi
slab şi murdar, mă rog, chestii. oboseală, muzică grunge (sau nu),
sictir, extaz. şi să trăieşti cum scrii.
