marți, 28 iulie 2015


DUMITRU CRUDU - MARIUS IANUŞ
MANIFESTUL FRACTURIST
    E un curent pe care l-am inaugurat - D. C. şi M. I. - în noaptea de 10 spre 11 septembrie '98 (cînd am fost bătuţi pe stradă), ca să terminăm odată cu poezia. Din acel moment scrierile noastre s-au numit fracturi. Cînd am publicat prima oară acest text n-am avut timp să facem o radiografiere pe îndelete a curentului, ci doar să-l descriem în linii generale. A doua variantă, ceva mai bogată, a fost îngropată într-o revistă de istoriografie literară. Apariţia de faţă reprezintă varianta definitivă a manifestului nostru.
   
Fracturismul are mai multe niveluri: socio-cultural, psihologic, estetic şi, în consecinţă, curentul nostru este reflectarea literară a unei realităţi noi. În plan politic este reprezentat prin anarhism. Anarhia noastră este revolta unor mai mult sau mai puţin falşi marxişti care văd cum nişte fascişti nenorociţi ca Fukuyama pledează pentru o lume care distruge valorile spirituale ale umanităţii. Mai bine să distrugem noi lumea.
   
Pentru a vă oferi cel mai simplu exemplu al fracturii mesajului în lumea în care trăim: în registre diferite, e o fractură între un film mizerabil de la vreo televiziune şi reclamele scîrboase care îl întrerup. E normal ca aceste fisuri, vizibile cu ochiul liber, să se reflecte în scris. Creierul nostru funcţionează (dacă o face) asemenea lumii în care trăim.
    Fracturismul desfide şoarecii de bibliotecă şi poeţii “premianţi”, cît şi o poezie scrisă pe diplomele de absolvire a facultăţii. Fracturismul urăşte poeţii “făcuţi”, roboţeii liricii române. Poeţii contemporani (indiferent de curentele sau mişcările în care se înscriu), prezentaţi cu largheţe în revistuţele scoase de admiratorii lor, sînt nişte mafioţi care încearcă să folosească puţinele lor reuşite poetice în scopuri sociale (mulţi dintre ei au cinci slujbe şi nu mai scriu nimic valabil), impuşi fiind după modelul sicilian al familiei (care-i include acum şi pe preşedinţii asociaţiilor de scriitori). Ei s-au strîns în jurul unor unor teoreticieni (foşti scriitori), care le-au băgat în cap unor premianţi că pot să ajungă poeţi. Sînt jalnici. Aceşti scriitori, după ce au bătut cîmpii pustii vreo zece ani, mai nou şi-au descoperit adevărata vocaţie: negustori de idei depăşite, dar fixe, de literatură ieşită din uz sau compendii didactice. Poeţii tineri calcă pe urmele maeştrilor (primind burse în străinătate de care numai ei au auzit), însă nu în poezie, care a rămas la fel de “exoftalmică” (adică lectorul rămîne cu “ea” în mînă, năuc, cu ochii bulbucaţi, aşa cum fac şi lamentabilii acoliţi ai lui Dan Silviu Boerescu sau ai altor meşteri judeţeni).
    În totul, aceşti poeţi au trădat poezia pentru un ideal mic-burghez.
    Fiecare pasăre pe limba ei piere.
    În rest, nu trebuie să vă speriaţi. Fracturismul nu va omorî pe nimeni dacă nu e necesar. Ar mai fi de spus doar că, deşi nu are nici un precursor autohton, fracturismul e un curent prefigurat de cîţiva poeţi străini (Yves Martin, Allen Ginsberg, Robert Creely, Velimir Hlebnikov, e. e. cummings, Keneth Koch, John Ashbery…) şi pare în vogă printre poeţii tineri din tot Estul Europei. Un exemplu ar fi “noii barbari”, grup de poeţi polonezi ai anilor '90.
    Dintre poeţii români sînt fracturişti: Ştefan Baştovoi, Mihai Vakulovski, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Sandu Vakulovski, Zvera Ion, Răzvan Ţupa şi - presupunem - noi.
    Fracturismul este un curent al celor care există aşa cum scriu, eliminînd din poezia lor minciuna socială. Fracturismul nu este o afacere poetică, o fraudă mic-burgheză sau o spargere la băncile goale ale poeziei de azi. Nu este aşa ceva. Fracturismul este un curent al celor care nu au speranţe carieriste, al celor care nu percep arta ca pe o tranzacţie socială, iar viaţa ca pe o afacere din care să poţi scoate cu orice preţ profit. Foarte mulţi consideră că (sau se comportă ca şi cum) literatura s-ar fi terminat la sfîrşitul anilor optzeci, iar poezia tînără ar fi o palidă copie a poeziei cotidianului, a lunediştilor sau a tot felul de textualişti/iovişti sau a postmodernismului (îmbrăcat în straie româneşti). Nu este adevărat. Fracturismul desfide cotidianul şi jocurile textuale ale lui Gheorghe Iova. Fracturismul este suficient de puternic încît să existe pe propriile lui picioare. Braşovul sau Bucureştiul sînt nişte oraşe moarte. Poezia a crăpat în ele. Cei care au scris cîndva poezie sînt cuprinşi astăzi de un putred spirit comercial, sînt înghiţiţi de mlaştina banilor. Prin modul în care trăiesc, aceşti “foşti” nu mai au nici o legătură cu poezia.
   
Fracturismul, după ce a descoperit fisurile realităţii şi existenţei, vrea să instituie o legătură extrem de strînsă, o coeziune între felul cum trăieşti şi poezia pe care o scrii. Fracturismul a înţeles că aceste două lucruri nu pot fi despărţite. Nu poţi fi, în acelaşi timp, un profesor universitar-academician, un mic-burghez carierist- comerciant-politician şi un poet nonconformist. E o discrepanţă aici şi o fisură. Fracturismul desfide poezia optzecistă a realului, derivată din cultură şi împănată cu o multitudine de planuri “ştinţifice”. Ce limbaj preţios folosesc aceşti poeţi care pretind că scriu o poezie a concretului! Ei le vorbesc iubitelor “exoftalmice” şi “suturate” despre “lobotomii” sau despre cum mănîncă seminţe “decorticate”. Sînt jalnici şi ridicoli. Ei pretind că scriu o poezie a realului, a omului comun şi obişnuit, dar fac acest lucru pornind dinspre cultură (de multe ori una nici măcar bine asimilată). Aşa ceva însă nu se poate. Asta e o minciună. Fracturismul reclamă o subiectivitate necontrafăcută, nouă, care să poată institui puncte de vedere necunoscute asupra realităţii. Poeţii fracturişti pornesc de la ceea ce le este caracteristic doar lor. Fracturismul este primul curent care nu mai are nici o legătură cu poezia realului, cu noul antropocentrism sau cu textualismul. În sfîrşit, fracturismul este primul model al unei rupturi radicale faţă de postmodernism.
(prima variantă a acestui text a apărut în octombrie 1998, în Monitorul de Braşov)


Prima anexă
Dumitru Crudu

În primul rând, fracturismul propune refuzul noţiunilor, conceptelor, denumirilor, etichetelor de tot soiul, pentru a ajunge din nou la complexitatea vie a realului şi a individualităţii. Fracturismul a înţeles că, respingând limbajul uzual sau ştiinţific te disociezi, de fapt, de vidul semantic. Vidul
existenţial al poeţilor contemporani poate fi descoperit în limbajul pe care aceştia îl folosesc. Falsitatea lor umană funciară a ajuns să fie e talonul oricărei comunicări poetice sau non-poetice.
Fracturismul refuză categoric să mai întrebuinţeze propoziţii de tipul am venit să-ţi spun că cerul e înnourat (de care abundă poezia din aceşti ani) sau şi eu am fost pe strada Castelului. Cu toate că aceste propoziţii reproduc nişte lucruri existente, ele simplifică şi falsifică realitatea. Ceea ce nu au înţeles mulţi poeţi contemporani este faptul că varietatea şi complexitatea unui cer înnourat nu pot fi exprimate prin propoziţia astăzi cerul e înnorat. Şi apoi, care ar mai fi diferenţa faţă de cerul înnorat de ieri, de alaltăieri, de anul trecut, de acum doi ani? Fracturismul refuză generalitatea limbajului comun. Greşeala multor poeţi de astăzi este aceea că ei încearcă să atingă ceea ce este adevărat în limbajul comun pornind de la un fel de generalitate. Adică de la ceva realmente tautologic. Acesta-i un pericol real: să nu vezi că în limbajul comun / uzual generalitatea se lăfăie în largul ei şi chiar face casă bună cu tautologia existenţială. Din cauza degradării sale, prin rutină, convenţionalism şi conformism, limbajul comun şi-a pierdut accesul la particular şi concret, deşi tocmai aceste două categorii erau ţinta poeziei realului. Poeţii de astăzi au iluzia că toate gesturile lor sînt unice şi irepetabile. Nu este adevărat. Cu toate acestea, propoziţiile eu fumez în zorii zilei în bucătărie, tu ieşi în balcon, noroiul meu cu pietre, mă scobesc în nas etc. parazitează poezia cotidianului sau cea textualistă. Cei care le folosesc au iluzia că prine ele frizează şi pun în evidenţă unicitatea eului. Se înşeală amarnic. Deşi, întradevăr, acum eu chiar stau în bucătărie şi fumez. Este perfect adevărat acest lucru, dar este atît de fals cînd încerc să-l exprim. Sute de poeţi ai cotidianului / realului / noului antropocentrism / postmodernismului fumează în bucătărie, considerînd că fac ceva unic şi irepetabil. Ei nu înţeleg însă că nu tot ce faci este cu adevărat unic şi individual. Fracturismul a înţeles că foarte puţine lucruri din cele pe care le faci îţi sînt proprii şi caracteristice numai şi numai ţie. Cu toate că cei mai mulţi dintre poeţii realului au mizat pe individual, ei s-au îndepărtat exact de acest obiectiv, căzînd într-un soi de tipizare, colectivizare şi socializare a intimităţii şi individualului. Una dintre problemele poeziei de astăzi: obiectul poetic nu se deosebeşte prin nimic de obiectul real. Cîrdul de ciori s-a oprit pe sîrmele de telefon. este o propoziţie care sună la fel de banal atît în poezie cît şi atunci cînd o enunţi stînd la balcon. Fracturismul propune o soluţie: transferul atenţiei dinspre obiectul / obiectele decupate asupra subiectului emiţător / receptor. Fracturismul a înţeles că obiectul / obiectele decupate trebuie să treacă în plan secund, iar odată cu aceasta şi tehnica aparatului de filmat, hiperutilizată. De asemenea, fracturismul renunţă la a-şi adjudeca nişte perspective neutre, obiective şi exterioare asupra realităţii. Fracturismul revendică reapariţia în prim-plan a subiectului Real al poetului, în detrimentul obiectului prezentat sau a (prezentării) tehnicilor poetice, pentru că numai în acesta am mai putea surprinde nuditatea fragilă a realului. Fracturismul consideră că atît obiectele prezentate, cît şi noţiunile, denumirile şi conceptele se înscriu într-un proces de obiectualizare şi obiectivare a eului, jefuindu-l de toate atributele sale reale. Fracturismul renunţă la a mai numi şi eticheta realitatea, iar, prin aceasta, fracturismul renunţă la a mai folosi procedeul conceptualizării senzaţiilor, o adevărată molimă care bîntuie poezia de azi. Să facem o observaţie care se impune de la sine. Realitatea există dincolo de concepte şi etichete. Noţiunile şi obiectele sînt nişte obstacole în calea receptării şi cunoaşterii individualităţii şi concretului lumii. Pentru a ajunge la realitate, poetul ar trebui să descompună obiectul într-o avalanşă de reacţii personale şi senzaţii ireductibile. Deoarece obiectele există numai în măsura în care ne provoacă reacţii. Toţi spunem: ne este frică, dar sînt atît de diferite spaimele noastre. Frica unui om în faţa unui pat de spital unde agonizează tatăl său este complet diferită de spaima unuia care merge la dentist. Chiar nu se pot compara. Fracturismul propune să descoperim şi să desluşim diferenţa reacţiilor noastre personale. Unicitatea unei reacţii nu poate fi
surprinsă printr-un limbaj noţional sau uzual. Cînd spui că îţi este frică, de fapt, nu spui nimic. Ar trebui să găseşti în frică numai ceea ce îţi este caracteristic doar ţie.

Fracturismul propune cîteva soluţii:
1) O descriere completă, chiar excesivă, a cadrului în care se manifestă obiectul reacţiilor noastre, deconceptualizîndu-l pas cu pas. De exemplu, deconceptualizînd frica un poet poate atinge diferenţa acestei stări.
2) Schimbarea cadrului real, prin insolitare. Frica va fi potenţată exact prin această nerecunoaştere a unor situaţii prestabilite.
3) Reconstituirea unor situaţii non-verbale, care însoţesc obiectul deconceptualizat. Atunci cînd spun: iată, şobolanul ăsta moare, eu ar trebui să recompun în limbaj mimica, gesturile şi intensitatea vocii pe care le avusesem în acel moment;
4) Estomparea graniţelor dintre obiectul care ne provoacă anumite reacţii şi reacţiile pe care le
avem;
5) Obiectul ar trebui să fie absent, fiind sugerat prin cadru sau prin situaţii;
6) Reacţiile pe care le avem ar trebui să frizeze mărturia;
7) În afară de reacţiile noastre strict personale într-o poezie nu ar trebui să mai existe nimic altceva;
8) Autenticitatea poate exista numai la nivel de reacţii. Toate, în rest, sînt false. Obiectele rămîn
aceleaşi, numai reacţiile noastre se schimbă.

Noţiunile / conceptele / obiectele sînt comune, doar reacţiile sînt strict individuale şi ne pot, realmente, reprezenta. În felul acesta am putea evita greşeala de a accede la individual prin obiecte, printr-un celălalt sau prin generalitatea limbajului comun. Distanţa dintre reacţiile noastre subiective şi realitate trebuie să dispară, cedînd locul unei unităţi senzoriale şi psihice, din care să crească după aceea textul poetic. Realitatea există doar în propriul nostru eu. Este o mare greşeală să credem că recursul la general îţi deschide ochii spre complexitate. Iluzia realităţii eului nostru ne-o mai dau doar propriile noastre reacţii. Numai ele ne mai leagă cu adevărat de lume. Poeţii de astăzi vor să fie cît mai radicali cu putinţă. Foarte bine. Nu poţi însă să fii radical atunci cînd vorbeşti despre o realitate schematică, constituită din prefabricate şi clişee. Cum poţi s-o radicalizezi? Din păcate, foarte mulţi autori îşi plasează temele / motivele / subiectele înaintea substanţei propriuzise, sau brodează nişte conţinuturi individuale pe nişte structuri poetice deja existente. Ceea ce este viu nu poate fi conceptualizat, chiar şi substituirile lingvistice ne falsifică eul nostru ireductibil, singurul obiect poetic valabil care poate exista şi fără sprijinitori tehnici. Singurătatea noastră ca oameni este cel mai mare bine pe care îl avem. Povestea puloverelor Ş. B.: pentru fiecare zi din an ea are cîte un pulover.





A doua anexă
Marius Ianuş


Să nu se creadă că exagerăm cu ingenuitatea, că o transformăm într-un criteriu valoric. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Cine ar spune-o, ar dovedi prin aceasta că nu a citit nimic scris de noi. Nu aruncăm la gunoi nici un instrument, nici o tehnică, vrem să ni le perfecţionăm continuu. Numai că, pentru noi efectul cel mai puternic al artei este ingenuitatea. EFECTUL DE INGENUITATE. Poezia este, pentru noi, o intervenţie asupra realului (da, în fond sîntem nişte neo-imagişti). Iar dacă apare în scenă vreun instrument, acesta are efectul unui bisturiu lăsat în pacient. Ingenuitatea maximă poate fi atinsă numai printr-o bună cunoaştere a stărilor psihice. Aşa că, pînă la urmă, ajungem de unde am plecat. Un poet nu lucrează numai cu tehnici (cum fac cei mai mulţi optzecişti) ci, esenţial, cu sine. Pentru această redescoperire a sinelui, a stărilor spirituale umane, fracturiştii au fost nevoiţi să reinventeze o tehnică pe care aş putea s-o numesc, aproximativ, complex imagistic. Cînd a scris despre Pound, Alexandru Muşina, în spiritul generaţiei sale, a dovedit că nu a înţeles nimic din cea de-a treia cerinţă pe care o aplică Pound unei imagini poetice: să reprezinte un complex emoţional (adică: o empatie). Domnul Muşina vorbeşte continuu în eseul Domniei Sale despre. obiectivarea poetului. Confundînd (intenţionat, cred, în slujba demonstraţiei de acolo) o idee poetică mallarmeană, provenită dintr-un model străin literaturii. Savantul, idee care a prins uşor la critici, pentru că producetexte mai uşor de discutat, oferă puncte de sprijin, cu o alta (cea a stăpînirii tehnicii poetice, unei anumite tehnici poetice, la Pound, care secretă în sine chiar opusul obiectivării).

Totuşi, acest complex (imagine sentiment, cum îl numeşte chiar Pound), ajunge în fracturism oarecum modificat. Un complex fracturist conţine ideea empatiei cu un modul poetic, deci stările pe care acesta le provoacă, numai că acesta nu este restrîns la o simplă imagine (deşi ele domină). Poate fi aproape orice, se poate face fracturism chiar îmbinînd discursuri contradictorii rostite în parlament, cu condiţia ca acestea să nască sentimente reale, sentimentele fiinţei care e supusă la audierea lor. De fapt, ideea de la care pleacă nevoia de autenticitate pe care o tot vînturăm deasupra capului este următoarea: nu poţi să determini naşterea unei stări fără să ai experienţa ei sau măcar experienţe apropiate (chiar numai mentale, adică obsesii, dar ele să existe).

Fracturismul propune de fapt un model poetic perfect adaptat atît cerinţelor adevărate ale artei, cît şi lumii de azi. Cînd vorbeşte despre postmodernism, Alexandru Muşina observă că acest curent nu are nici o legătură cu realitatea românească, lucru în bună parte adevărat (voi reveni cu o povestioară). Partea proastă e că aproape nimic din ce se scrie azi în poezie nu mai are legătură nu doar cu situaţia actuală, ci nici cu posibilităţile poetice ipotetic generate de ea. Or, România s-a schimbat enorm în ultimii zece ani: locul discursului unic a fost preluat de cacofonia de mesaje care ne asaltează zilnic, paradigma culturală s-a fărmiţat etc. etc. Aceste schimbări, care nu au nici o legătură cu postmodernismul, nu au marcat de loc literatura actuală. Pentru noi, postmodernismul nu mai există. După cum a observat domnul Muşina, e vorba doar de un curent al proezei americane a anilor 60, 70 (poate nici măcar cel mai reprezentativ). Cît despre postmodernitate, da, s-ar putea vorbi de o anumită înclinare a civilizaţiei occidentale spre enterteinement şi produsele sub-culturale, o abandonare a finalităţilor supra-individuale. Şi? Ce-i
cu asta? Încă nu am văzut nici un muzeu al trupei Iris la Bucureşti, încă n-am auzit vreun om în România care să nu mai aibă probleme cu situaţia economică / politică / spirituală a. ţării. Cît despre drepturile minorităţilor, daţi-mi voie, ce drepturi are fracturismul în actuala mare de culturnici mafioţi şi scriitoraşi alternativi? Fracturismul declară: postmodernismul este un curent prozaic ajuns în anii 80 în România şi dispărut tot atunci. Restul e literatură.

Şi nu pot să înţeleg ce aveţi împotriva unui curent care încearcă să redea adevăratele dimensiuni ale mecanismelor lumii de azi? Ca să ajungem la asta folosim o tehnică stranie, premergătoare complexului fracturist, pe care aş numi-o capcană existenţială. (Denumirea mi-a venit dintr-un articol pe care l-a scris Alexandru Matei despre poezia mea, articol care zace de trei luni într-o redacţie Ocultă.) Dudu defineşte această tehnică, poate, dacă o voi descrie şi eu, imaginea asupra ei va fi mai clară. Premisa ei este că un poet nu trebuie să lucreze doar la nivelul tehnicilor de scriitură, ci, în primul rînd, la perfecţionarea (legăturii cu) stărilor psihice / sufleteşti, în sensul intensităţii trăirii şi capacităţii de receptare a lor. Pentru a ajunge la asta, poetul trebuie să se pună veşnic în ipostaze extreme (la Braşov nimeni nu înţelegea de ce îşi cheltuie Dumitru Crudu salariul de ziarist în două zile), trebuie să-şi potenţeze sentimentele spre nivelul maxim. Lucru relativ uşor de realizat în România. Dar greu de întreţinut. Poezia fracturistă este una dintre cele mai atroce forme de artă. Te consumă infinit. De fapt, nici nu cred că se poate face prea mult fracturism. Poeţii din grupul nostru fac pauze lungi . şi mă gîndesc la cei mai buni dintre ei, Ştefan Baştovoi, Ruxandra Novac, Dumitru Crudu, cele trei vîrfuri ale generaţiei mele, pe care le invidiez enorm - nu pot să reziste ritmului de viaţă cerut de acest tip de poezie (poate nici nu ar trebui să-i spun aşa).
Ideea de bază a fracturismului (neputinţa creării unor efecte emoţionale de lectură din simpla fabulaţie, fără substrat existenţial), şi problema lui, capătă o rezolvare chiar în aceaste teorii ale capcanei psihice şi complexului fracturist. De fapt, dacă stăm bine să ne gîndim, sînt nişte cerinţe pe care orice cititor de azi ar trebui să le aibă faţă de orice text literar subiectiv / liric. Ne-am săturat (vorba lui Dudu) de obiectivare senzaţiilor, imagini suprarealiste (în cel mai rău sens al cuvîntului, căci făcute fără nici o urmă de implicare a autorului), lălăială metaforică şi zdrăngănele. A venit vremea poeziei trăite, asumate, adevărate.







Fracturismul în proză
Ionuţ Chiva

Dacă Marius Ianuş şi Dumitru Crudu puneau bazele fracturismului într-o noapte când au fost bătuţi, pe mine m-a păscut gândul unei proze cel puţin entorsiste în condiţii mai paşnice. Tremurând pe terasă la .Argentin. în faţa a două pahare cu rom, Marius Ianuş îmi vorbea de fundătura textualistă şi caracterul perdant al unei proze franceze orientată pe direcţia .le nouveau roman., de melanjul nefericit pe care majoritatea optzeciştilor români l-au făcut încercând să împace această primă direcţie cu influenţele .hard. primite de la americani.
Fracturismul are în momentul de faţă o formă de manifestare exclusiv poetică, revendicându-se oarecum de la Ginsberg, Frank O. Hara şi alţii (nu mai ştiu câţi şi cine) şi având, iată!, chiar reprezentanţi. Nu voi vorbi aici, din lene şi oarecare lipsă de timp şi spaţiu, despre caracteristicile fracturismului în poezie: cel interesat poate urmări materialul care urmează, a treia versiune a manifestului fracturist (el reia un exemplar, unicat, până azi greu de procurat - întrucât necesita un drum în Berceni şi alte cheltuieli suplimentare - al unei reviste peste tipăritura căreia Ianuş îşi exprima, cu pixul, multiplele obiecţii).
Voi vorbi în schimb despre cum mi-au surâs mie câteva idei fracturiste şi, gelos pe monopolul poeţilor (care sunt toţi nişte efeminaţi şi scot o capodoperă între două halbe), am vrut să-l adaptez la proză. Primul şi cel mai abstract loc comun în care mă întâlnesc cu Ianuş este credinţa în sinceritatea scrierii. N-are rost, de altfel, să mai spun ceva aici, ideea că aceasta este o condiţie sine qua non. Pentru a face literatură bună a ajuns aproape un truism şi, în principiu, unde nu-s bani, glorie sau femei la mijloc nu-şi prea găseşte loc nici dulcea inducere în eroare. Mai cred în scrisul exorcist: să nu scrii pentru că vrei sau pentru că îţi place, ci pentru că trebuie, dă afară. Cred în scriitorul care nu poate scrie despre orice, scriitorul care scrie despre obsesiile sale şi prin urmare evită întâlnirea cu foaia de hârtie pentru că procesul creaţiei îl poate duce la demenţă. Acestea sunt bazele, asta vreau eu de la literatură în general şi de la proză în special . lucruri deştepte sau frumoase pot face mulţi, dar nu asta e literatura, nu delirul imaginaţiei şi nici textul despre text. Dar consideraţiile astea mă pot, la o adică, privi doar pe mine, altceva înţeleg prin .fracturismul prozaic. Proza postbelică românească e neinteresantă nu pentru că nu e scrisă frumos, ci pentru că e scrisă fals. Romanul obsedantului deceniu are o schemă extrem de vizibilă: bestiile lozincarde şi omul care le priveşte, inadaptabilul moralist (împănat uneori cu false cinisme) şi sincer, pentru că îşi face un lucid proces de conştiinţă şi are impulsuri masochiste. Când strungarii lui Buzura discută în pauza de masă despre nelinişti ezistenţiale eu încetez să-i mai cred. Marin Preda rămâne între cei buni, dar mă doare faptul că ar fi putut fi foarte bun, prin ceea ce are autobiografic în Moromeţii sau Marele singuratic. Se pierde însă, dincolo de compromisuri precum Delirul, despre care n-o să vorbesc, în aceeaşi schemă, drăguţă altfel (nimic mai interesant decât un om care s-a luptat şi a fost învins). Ce mă miră este că toţi născătorii unor astfel de personaje (D. R. Popescu, Ţoiu, Ivasiuc, toţi) sunt (sau au fost, cât au fost) bine. Aş fi vrut (Doamne, iartă-mă!) să-i văd şi eu pe la balamuc sau plângându şi neputinţele omeneşti pe bordura unui trotuar într . o noapte, cum fac eroii lor, să-i văd pierduţi, învinşi de claustrarea şi obscurantismul din lumea lor. Dar asta nu avea cum să se întâmple deoarece ei au făcut .literatură., adică au scris mincinos despre lucruri străine lor, suferinzi fiiind de .sindromul Alecsandri. (scriitorul care descrie iarna din camera sa călduroasă). Au scris toţi despre o lume căreia, oricum, cei ce vin n-o să-i mai înţeleagă mecanismele: s-au pierdut în specific, în accident şi când au vrut să fie general-umani au fost doar conceptuali, abstracţi, mai mult eseişti decât prozatori.

Optzeciştii ar fi putut fi mai mult dacă n-ar fi cedat laturii deştepte a grupărilor lor. Textualismul, deconspirarea mecanismelor, jocul cu teztul pot da lucruri interesante, amuzante, spirituale chiar, dar care nu spun nimic despre nimic. Când Cortasar (absolut întâmplător) povesteşte pe patru pagini cum îşi dă un tip plovărul jos, poţi să spui multe despre acele pagini, dar nu că te-ar atinge cumva. De atins te atinge Dostoievski, când o curvă îi citeşte din .Biblie. unui criminal. Mircea Cărtărescu, de pildă, are o singură carte de proză bună: Nostalgia. Restul sunt jocuri pe aceeaşi clapă, construcţii de un baroc delirant care te pot fura, dar nu te vor convinge la o a doua lectură. Fracturismul e mai mult o stare (chiar şi de lucruri) provocată de mesajele discordante ale lumii de azi (filmele proaste, întrerupte de reclamele oribile, spuneau poeţii în manifestul lor). Vorbim de o lume informatizată, deci o lume a pseudo (aş zice eu) comunicării, o lume pe care Mircea Cărtărescu o vede caleidoscopic, dar asta e o viziune foarte optimistă.

Fracturismul o vede mai degrabă ca o lume sfredelitoare la cap, născătoare de nevroze şi, în final, alienare. Proza fracturistă trebuie să fie una a nebuniei şi / sau a inocenţei infantile. Ruperea dintre eu şi rest, dintre înconjurat şi înconjurător, duce în final la fracturarea sinelui. Proza fracturistă e una a leului lui Nietzsche, a nihilismului total, un balans între distrugere şi autodistrugere. dar acestea făcute nu programatic, ci bazându-se pe puritatea unui sentiment enuin. Spleenul, greaţa, semnificate de tensiunile marilor sfâşieri ţin cumva de paradigma fracturismului. Aş putea spune că Bacovia (poetul) este primul mare fracturist român. Din păcate mi-e greu să-mi aleg modelele în proză . cel puţin în proza contemporană românească (citită atunci când am timp), nu găsesc pe nimeni care să se apropie de ceea ce-mi doresc. Puţin curios, parcă, parcă. cu ceva eforturi şi nişte bunăvoinţă aş vorbi de Fântâneru cu Interior şi Blecher, dar numai cu. Întâmplări din irealitatea imediată.. Referinţele sunt însă prea fragile pentru a crea o descendenţă. Ambele romane fac parte din micile bijuterii ale underground-ului literaturii interbelice şi sunt totuşi mult mai apropiate de ce se făcea în Europa timpului lor decât ce realiza mainstream-ul.

Tot ca străbunici ai fracturismului, dintre străini acum, i-aş adopta pe Le Clezio ( Proces verbal e singurul roman pe care i l-am citit . şi mia plăcut f. f. mult), puţin Salinger ( The catcher in the eye) şi Jack Kerouac. nu ştiu, s-ar putea să mai fie. oricum, cred că s-a înţeles cât de cât (şi s-ar putea reveni - pentru completări şi sugestii sunaţi la 093757514). Dar, cel mai important, probabil: fracturismul nu e poezie, proză, filosofie etc., fracturism e să umbli beat, să fii laş şi slab şi murdar, mă rog, chestii. oboseală, muzică grunge (sau nu), sictir, extaz. şi să trăieşti cum scrii.
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu