„Ca să
trezesc soarele, m-am urcat pe o scară”, explică autorul chiar din 1984
originea textelor sale; o scară ce duce din „Muzeul semințelor” până „Printre frații mai sinceri” , ale cărei
trepte urcă spre sine și ceilalți, spre lume și Dumnezeu și e ridicată „...pe
dealurile.../ Care-și privesc ridurile-n oglinda noului lac,”, dar nu e o
scară ridicată la nimereală, exact cum nu e un simplu text de citit acoperământul
poemelor lui Victor Pânzaru.
Trebuie
să îți vibreze sufletul la o frecvență
înaltă, să fii sincer în lectură, cum este poetul în scriitură, căci „...este/
Un paznic:/ TREMURUL MATERN/ Al țărânei,/ Care simte/ Când sunt eu/ Și când o
calcă/ Străinul.”, pentru că suntem un neam căruia „de veacuri ni se zbate țărâna sub piele/ .../ Dar inimile parcă numai
cu rouă ni-s pline./ /.../ Ne-ar trebui și adâncituri în țărna asta/ .../Ca să
avem în ce ne ascunde fața.”.
Îmi ascund fața între paginile acestei antologii,
ca-ntre palme, „Pân' văd ce fac semințele
în pământ,/ (...) ”; „Și aud prin
geam: în apa caloriferului/ Cu disperare mi se zbat peștii.”, „Fâlfâie
o pasăre în loc de aer,”, „Cade
precum o povară/ Cea mai luminoasă stea. ”; toate se întâmplă firesc,
natural și în natură, dar fiecărui vers îi reușește să intre în rezonanță cu
copilul din tine, casa și satul din care pornești.
Autorul
spune: „Mă-ntorc acasă pe o cărare/ Și pașii îmi sunt tot mai grei.”,
pentru că pașii/ textele lui parcurg distanțe imateriale - „Distanțele sufletului” unde ne îndeamnă: ,„Hai să vorbim despre ceva exact:/ despre
armă, despre inimă ori despre caiet-/ ca și cum am semna un contract/ dintre
cititor și poet.”. De pe această treaptă a creației poezia sa privește
adânc tristețea, „...această tristețe/ ce bate-n fereastră, în ușă, în piept./”, resimte
durerosul contur al condiției umane, căci
„ne-afundăm treptat în moarte/ ca
în cel mai ieftin dar.”.
Parcurgând
aceste „triste distanțe”, „Pe cea mai simplă stradă”, „între zilele când savurăm versuri de iubire/
create în închisori.”poetul împletește cuvântul cu simțirea , durerea
pentru decadența frumosului cu repulsia și indigna față de urâtul cotidian,
cugetul cu sufletul, despre care spune: „îmi
duc sufletul ca pe un copil la culcare.” De fapt, ne duce sufletele ca pe
niște copii, ne mângâie și ne salvează căci „Dacă mă salvezi” (2003) nu este un titlu ordinar, este iarăși o
treaptă pentru a ajunge mai sus, pentru a ne apropia de cuvânt și de Spiritual.
„Te
rog, nu intra în Biserică la fel ca în muzeu” (2013) este titlul sub care
poetul motivează necesitatea noastră „..de bunătate, de bunătate multă”, unde
fiecare poem e cicatrizat de o singurătate profund conștientizată: „Ah, câtă singurătate în oase îmi pătrunde...”,
o singurătate devastatoare a viziunii, a
durerii, a pustiului din chilie și inimă, a nopților care „...
par depozite pentru păcate”.
Dar
o singurătate ce nu-l suprimă: „nu accept nici o distanță”, „în fiecare zi iau viața de la început”, „Și dau
numai în gând lumea toată cu Mir/ și fiecăruia – pâine.” Pentru că „Vreau doar Credință” și „Azi
vreau să spun ceva frumos ca niciodată”.
Și
spune, își poartă cuvântul ca pe un steag, ca pe o lacrimă, ca pe o hartă
pentru a ajunge „Printre frații mai
sinceri”, titlu sub care recunoaște: „Și plâng printre cărți ca printre icoane,/
disper printre oameni ca printre îngeri./ O, măcar azi ajută-mă, Doamne, / să
rămân printre frații mai sinceri.”. Pe această treaptă de la sfârșitul
antologiei se aplanează tumultul de mai sus, poetul vine în fața noastră mai
încrezător în oameni și în puterea
cuvântului.
Vedem
un eu liric căruia nu-i mai trebuie scară pentru a ajunge la sine, pentru a
depăși cotidianul, un suflet împăcat și independent de frică, de moarte, de
trup; din care se trage ca un fir roșu cugetarea asupra celor făcute și
nefăcute, se conturează vârsta unei maturități spirituale, a unei tihne
dobândite, căci spune: „În mine a început
să miroasă a cer- / ” , „stau în fața
bisericii ca un tei./ .. timpul intră în mine ca acul/”.
Indubitabil,
antologia de versuri „Muzeul semințelor” e una pentru inimi, pentru că a o citi
cu retina este imposibil, trebuie să te poți apropia de fiecare vers, cum te-ai
apropia de o lumânare, să respiri și să auzi prin poet, să lași o semință de
cuvânt să ți se deschidă în simțire cu grandoarea unui mare muzeu, în care ești
singurul vizitator cu singurul ghid, în care după vitrinele de texte se vede
bine, se înțelege tot și se întrepătrunde ochiul de pe filă cu cel de dincolo
de filă. E poezia care își este sieși suficientă pentru a se expune, pentru a
se tălmăci, și de ce nu pentru a se
critica, e textul ce se cunoaște, iar orice încercare de a-l analiza, de a
scrie despre cele citite este un metatext, un intertext extras și el din
„Muzeul semințelor”.
Rodica
Gotca
