După ce am terminat de citit romanul Doctor Jivago, imediat, dar imediat m-am apucat să-l recitesc. Ceea ce îmi scăpase la prima lectură, la a doua îmi devenise foarte clar, pentru că nu pe sofisticării, stil, artă si preţiozităţi mizează romanul, ci pe reconstituirea destinului unui om. Haosul din istoria rusă se insinuează în viaţa lui Jivago, în biografia sa, în familia sa, în relaţiile sale cu oamenii, în intimitatea sa, în relatiile cu cele trei femei iubite, atât de diferite între ele, toate oglindid ipostaze diferite ale femeii providenţiale, salvatoare, dar haosul se furişează hoţeşte, dar implacabil, spulberând totul în calea sa, făcându-l pe Iurii Jivago, să cunoască toate grozăviile iluziei (minciunii) ruse din secolul XX ( “enigma vieţii, enigma morţii, farmecul geniului, farmecul dezgolirii, astea-s lucrurile pe care le înţelegem. Iar zâzaniile meschine de felul reconstituirii globului pământesc- scuzaţi, scutiţi-ne, astea nu sunt pentru noi” ), dar şi să devină o victimă a acesteia: “am apucat timpurile când încă mai erau valabile valorile moştenite din paşnicul secol precedent. Oamenii ascultau de glasul raţiunii. Considerau firesc şi necesar tot ce le sugera conştiinţa. Moartea unui om de mâna altuia era o raritate, un eveniment excepţional cu totul în afara ordinii lucrurilor. Se credeau că uciderile puteau fi întâlnite numai în tragedii, în romanele poliţiste, în rubricile de fapt divers de prin ziare. Nimeni n-ar fi crezut că se pot întâlni în existenţa noastră obişnuită. Şi, deodată, din acest ritm calm nevinovat, s-a produs saltul în sânge şi vaiete, a apărut această nebunie şi sălbăticie a uciderii de fiecare zi, de fiecare ceas, a crimei ligeferiate şi elogiate. (…) Atunci a pătruns minciuna pe pământ rusesc. Marea nenorocire, rădăcina tuturor relelor care a urmat a fost pierderea încrederii în forţa părerii proprii.” Doctor Jivago îşi dă prea bine seama că schimbarea pe care o proclamase revoluţia din octombrie era o mare minciună şi să fugă din calea bulboanele istoriei, fără succces însă, devenind un prizonier al haosului rusesc (ca în scena aia când partizanii roşii îl capturează şi-l forţează să-i urmeze şi să-i slujească în calitate de medic). Dar, cu toate astea, doctorul şi poetul Iurii Jivago reuşeşte să-şi păstreze demnitatea şi lumina interioară în cele mai umilitoare şi mai fără de scăpare situaţii, când oamenii deveniseră cu mult mai periculoşi decât lupii.

Orice întâmplare a romanului poate fi citită şi într-o cheie simbolică sau metafizică. Încă din debutul romanului aflăm că tatăl lui Iurii Jivago, un milionar petrecăreţ şi scăpătat, şi-a părăsit familia. După moartea mamei sale, Iurii Jivago rămâne orfan. Dar acest lucru, dacă-l anexăm contextului romanului, vom vedea că are şi o funcţie simbolică. Adică, încă din copilărie, pe Iurii nu mai avea cine să-l protejeze şi să-l apere. Dar acesta nu e numai destinul său, ci şi al generaţiei sale, pe care nu mai avea cine s-o apere de furtuna care se apropia. Nu întâmplător, în prima noapte fără mama sa, Iurii nu e lăsat să doarmă de un viscol turbat care s-a dezlănţuit afară, un viscol prevestind marile furtuni care se vor abate asupra sa şi a ţării sale şi-l vor hărţui fără milă.

Cât de bine stie Pasternak să fie ironic, fără a fi parodic, să prezinte oameni amestecaţi (în fruntea armatelor albilor şi roşilor din roman sunt nişte prieteni din copălirie) , fără a fi satiric, să vorbească despre revoluţie şi război civil, fără a face un roman politic, să vorbească despre haosul din istoria rusă, fără a deveni patetic, să vorbeasca despre capcanele din relaţiile umane, fără a plăti tribut unei singure perspective.

După ce-l citeşti, iluzia comunistă pare o mare bulă de săpun.

Mânia şi agresivitatea, violenţa şi intoleranţa, nu pot fi oprite, atunci când se dezlănţuie. Un singur lucru mai poţi face atunci când începe să bubuie ura, să te izolezi din calea ei în artă. Aşa s-a salvat doctor Jivago într-un roman excepţional, pentru care autorul lui a plătit cu viaţa.