Cuvânt înainte
Dragă cititor,
Pe paginile acestei cărți
vei găsi brodat în dantela fină a cuvântului ornamente, semne și simboluri
desprinse din destinele copiilor emigranților din zece localități ale raionului
Rîșcani. Proiectul socio-cultural „Singur Acasă” și-a propus să ofere Cuvântul
celor care își croiesc soarta din zile mai puțin fericite. Lucrările incluse în
carte constituie destăinuirile laureaților Concursului de eseuri și poezie
„Singur Acasă”, organizat de Centrul de Teatru din Moldova.
Tema migrației a fost
abordată în lucrări literare de către maturi: părinți și bunei care au luat
calea pribegiei. Această carte este unică în Republica Moldova, deoarece a
însumat pentru prima dată eseurile și poeziile scrise de copiii și adolescenții
crescuți în lipsa afecțiunii părintești. Întreaga societate trebuie să cunoască
ce simt și ce gândesc copiii cu privire la despărțirea de părinți și ce riscuri
semnificative implică acest fenomen în dezvoltarea lor.
Editând această carte,
facem apel către toți cetățenii Republicii Moldova care planifică să emigreze –
să o citească înainte da a lua decizia finală. Vă îndemnăm, dragi părinți, să
căutați soluții de a rămâne alături de copiii dumneavoastră.
Ținem să mulțumim primarilor,
directorilor de licee, profesorilor de limba română și bibliotecarilor din zece
localități ale raionului Rîșcani, care s-au implicat dezinteresat în realizarea
Concursului de poezie și eseuri „Singur Acasă”, ghidând copii cu atenție și
grijă părintească.
Proiectul socio-cultural
„Singur Acasă” este susținut de Ministerul Educației, Culturii și Cercetării,
Biroul de Cooperare al Elveției în Republica Moldova, Kaufland Moldova și
Consiliul raional Rîșcani. Suntem recunoscători și le mulțumim pentru implicare
și dorința de a schimba lucrurile în bine.
Prin afecțiunea și grija
pe care le oferim astăzi copiilor, dorim să cultivăm în inima acestora speranța
unui viitor mai bun acasă.
Alina
Lungu-Țurcanu,
Președinta Centrului de Teatru din Moldova
Acum... c-ați adunat toți banii
Și-ncărunțiți de griji, nevoi
Ce preț ați da să-ntoarceți anii
Și viața voastră înapoi?
(Burduniuc Tudorița)
Dar știu că nu
sunt singura. Suntem mulți. Uniți prin durere. Știm ce simțim. Știu foarte bine
cum e să crești fără părinți.
Să fii singur
acasă înseamnă să te simți neprotejat, neiubit, să ai mereu un dor în piept ce
te arde. Înseamnă să stai cu ochii pe ceas de parcă urmează ca părinții să vină
din oră în oră și nu din an în an, cum este în realitate. Și timpul trece atât
de greu! Iar dorul e mare, e atât de mare încât nu mai are loc în suflet!
(Galagan Valeria)
Atunci când
părinții se întorc pentru puțin timp acasă, ei se străduiesc să ne cumpere
multe lucruri, să facă reparație în casă și în ogradă. Dar sufletul meu nu-l
vor putea repara niciodată! Material vom avea de toate, dar o copilărie tristă
mă va urma pe tot parcursul vieții.
Sunt sigur, că
atunci când voi deveni matur și voi avea copiii mei, n-am să lipsesc niciodată
de lângă ei.
(Rusu Laurențiu)
Burduniuc Tudorița
Satul Borosenii Noi
17 ani
Singur acasă
De mic copil, rămasă singură cu gândul,
Cu chipul plâns și nedormit în nopți
Când se trezeau căsuțele de-a rândul...
Parcă-i zăream, aievea, pe la porți.
Dar rămâneam tăcută, stingheră și uitată
C-a fost doar un decor de mamă și de tată.
Și iar strângeam în palme și-n poala hainei mele
Un mănunchi de lacrimi și de doruri grele.
Au trecut ani la rândul și zile numărate
De unde pot eu, Doamne, să îmi adun dreptate?!
Să fac ca să dispară din lumea asta leul
Iar eu, la umbra lunii,
de-un pom să-mi reazem greul.
Rămas-am singură ca vântul
Că pot să înconjor pământul;
Să cer, să strig în gura mare
Că-mi vreau părinții la culcare.
Dar înțeleg cu disperare
Că am ajuns vremuri hoinare,
Căci cucul stă pe lângă pui
Și zboară omu-n locul lui.
Acum... c-ați adunat toți banii
Și-ncărunțiți de griji, nevoi
Ce preț ați da să-ntoarceți anii
Și viața voastră înapoi?
„Caut două suflete la capătul pământului...
și sper să le găsesc”.
Rusu Laurențiu
Satul Corlăteni
12 ani
Copilărie departe de părinți
Eu sunt fiul părinților mei, am și un frate, deci ar trebui să avem și o familie. Dar familia noastră mai mult este prin rețelele de socializare decât adevărată. Părinții mei lucrează peste hotare, iar eu și fratele mai mic suntem în grija bunicii, și bunica e familia noastră, iar cel mai bine ar fi dacă mama și tata ar fi permanent în viața noastră, să ne vadă real cum creștem, să se bucure alături de noi de succesele noastre la învățătură, să-i povestesc mamei cum am petrecut ziua, să se bucure...
Lipsa mamei o înlocuiește bunica. Ea e bună și ne alintă în măsura pe care o merităm. Ea face tot ca să nu simțim mult absența părinților, dar ea e bunica!
De fapt nimeni nu o poate înlocui pe mama, pentru că ea este unica. Cât de tare ar vrea bunica să ne protejeze de greutățile vieții, dar ... Eu o iubesc mult, o ajut în toate și îi sunt recunoscător, dar pe mama nu o înlocuiește.
Cu mama vorbim zilnic, dar e la distanță, ea e departe, nu poate internetul transmite dragostea pe care o am pentru ea și nici invers. Vreau să fie mereu lângă mine, că doar așa trebuie să crească copiii.
Când vine mama acasă îmi aduce multe cadouri, dar eu mă bucur, de fapt, de prezența ei mai mult decât de daruri. Cum să-i spun mamei că la vârsta asta mai mult n-am să fiu, că eu cresc. Aș vrea să mă sărute înainte de culcare, să-mi spună povești, chiar uneori și să mă certe, dacă greșesc. Asta nu o va mai putea face niciodată. Golul acesta din suflet nimic nu poate să-l umple, nici cadourile scumpe, nici surprizele.
Ca orice copil am dorințe. Aș vrea să întorc timpul și să nu mai plece mama și tata nicăieri. Sunt sigur că am trece toți împreună prin toate greutățile vieții, numai să nu plece mama de acasă. Colegii mei de clasă povestesc despre cum părinții îi ajută la teme, îi însoțesc peste tot, dar eu mă descurc singur la vârsta mea, iar atenția mamei doar seara o aud, în loc de poveste!
Când ea îmi spune că se simte rău, sunt foarte îngrijorat și mă rog pentru însănătoșirea mamei și vreau cât mai curând să-mi spună că totul este bine. Aceste zile sunt și mai triste, fiindcă mama e departe, iar eu nu o pot ajuta cu nimic.
Să fii departe de părinți nu este ușor deloc, e ca și cum ți-ar lipsi o parte din suflet și rămâi neputincios în fața vieții. Le sunt recunoscător părinților că au grijă de mine și fratele meu, ne educă, doresc să fim ascultători, harnici și cuminți. Ei fac tot posibilul ca să trăim bine, să nu ducem lipsuri, dar cel mai mare neajuns, de fapt, este lipsa lor.
Atunci când părinții se reîntorc pentru puțin timp acasă, ei se străduiesc să ne cumpere multe lucruri, să facă reparație în casă și în ogradă. Dar sufletul meu nu-l vor putea repara niciodată! Material vom avea de toate, dar o copilărie tristă mă va urma pe tot parcursul vieții.
Sunt sigur, că atunci când voi deveni matur și voi avea copiii mei, n-am să lipsesc niciodată de lângă ei.
Trihuc Stelian
Satul Borosenii Noi
12 ani
Mi-e dor de tine, tată
„Mi-e dor de tine tată,
Mi-e dor de brațul tău,
Te aștept să vii acasă,
Fără tine-mi este greu”.
A mai trecut o zi din calendarul așteptării, dar timpul e departe încă până a te revedea. Îți scriu din nou pe foaie de caiet, chiar dacă telefonul tocmai l-am închis, căci știi tată nu tot ce doare îți pot spune. Ești departe de noi și nu vreau să te fac să suferi, de aceea îmi aștern sufletul pe fila albă, nici mamei nu pot toate să i le spun. Și ea are sufletul uscat de dor.
Îmi amintesc câte ți le-am cerut: telefon, haine scumpe și altele, dar nu știam atunci, tată, cât o să mă coste ele. Azi am de toate și îți mulțumesc, sunt bine, sănătos, dar în suflet am un gol imens. Mama le reușește încet pe toate și are grijă ca eu și surioara mea să ne simțim iubiți și protejați, oricum lipsești dumneata și din ce în ce mai greu îmi este. Sunt mare, tată, pe toate le înțeleg, sunt bărbat în casă, căci așa mi-ai spus când ușa ai închis-o. Încerc să nu te dezamăgesc. În casă, tată, de tine toate îmi amintesc, iar când nimeni nu mă vede, iau parfumul tău și îmi parfumez perna, așa adorm și-mi imaginez că ești cu mine. Noaptea în vis te aștept să vii. Sora-i mică, nu le înțelege pe toate, ea încă visează la păpuși de cele mari. Cum să-i explic că nu asta este important? Când văd cum pleacă fiii cu tații lor la pescuit sau la fotbal, sufletul îmi plânge și chiar de sunt „bărbat”, așa cum obișnuiești să-mi zici, uneori nu-mi pot stăpâni lacrimile. De-aș putea să întorc timpul, nu ți-aș mai cere nimic, doar un lucru mi-aș dori, să stai acasă lângă noi, să nu mai pleci nicăieri. Am învățat pe toate să le fac: să tai lemne, să fac focul în sobă, pe mama o ajut în toate, la școală depun efort să învăț bine, dar știi de ce? Fiindcă vreau să am și eu o profesie, să lucrez aici în țară, căci atunci când voi avea și eu un fecior, să scrie pe hârtie doar cât de fericiți suntem împreună. Bunica la fel plânge în năframă și ne întreabă când o să te întorci. Sărbătorile de Paște se apropie și cu cine va merge la bunelul la mormânt?
A mai trecut o zi din calendarul așteptării... Tată, noi cu mama și cu surioara te așteptăm să vii acasă!
Dovgani Carina
Satul Șaptebani
14 ani
Formular
‒ Numele și prenumele?
‒ Eu, cea cu o copilărie trăită departe de părinți.
‒ Locul de naștere?
‒ Moldova. Țara-leagănul copiilor cu lacrimi în ochi din cauza lipsei părinților. Țara sfâșietorului dor al părinților ce și-au lăsat odraslele acasă.
‒ Părinții?
‒ Am numai mamă.
‒ Ocupația ei?
‒ Muncește într-o țară străină în sudoarea frunții, doarme cu capul sprijinit în palmele trudite pentru somnul meu dulce.
‒ Tata?
‒ Semnificația acestui cuvânt o găsesc doar în DEX.
‒ Rudeniile cele mai apropiate?
‒ Buneii – ființele care-mi veghează fiecare clipă din viața mea.
‒ Cum îți petreci zilele de naștere?
‒ Din cele 13 zile de naștere pe care le-am avut, mama a fost alături de mine de 4 ori: când am împlinit 4, 6, 8 și 14 ani. Când lipsea în această zi, mă suna și mă felicita, dar buneii de fiecare dată se străduiau să transforme această zi într-o adevărată sărbătoare.
‒ Ce rol joacă buneii în viața ta?
‒ Bunica m-a învățat cum să țin corect lingura, acul, creionul, cum să spăl vesela și să-mi aranjez hainele. Are niște mâini de aur; croșetează, coase, brodează, știe să amenajeze cu gust rafinat masa de sărbătoare și mi-a transmis aceste deprinderi ce-mi vor fi de folos. Bunicul făcea totul astfel încât să fiu încălțată, îmbrăcată și bine hrănită. Îmi amintesc că nu-l vedeam zile întregi, pentru că lucra.
‒ Care a fost cea mai tristă zi din viață?
‒ În seara de Revelion, cu doi ani în urmă, am împodobit pomul de
Crăciun, iar a doua zi bunica s-a îmbolnăvit subit. După ce chemasem ambulanța,
a fost internată în secția de reanimare, necesita transfuzia sângelui și o
operație urgentă. Medicul a spus că ea nu are șanse de însănătoșire, dacă va fi
supusă unei intervenții chirurgicale. Dar Dumnezeu face minuni... Peste două
luni bunica a revenit acasă.
‒ Prin ce greutăți ai trecut în acea perioadă?
‒ Au venit zile triste. Bunica stătea la pat, toate grijile casnice au căzut pe umerii mei. Eram nevoită să prepar mâncarea, să spăl hainele, să aprind focul și să am grijă de bunel.
‒ Dacă ar fi posibil să întoarcem timpul, ce ți-ai dori?
‒ Dacă aș putea întoarce timpul, mi-aș dori ca mama să nu plece din
țară, fiindcă toți avem nevoie de ea. Am înțeles că nici un lucru nu poate fi
mai scump decât familia. Banii sunt niște hârtii ce au valoare materială, dar
sănătatea, familia și iubirea sunt valorile spirituale care nu pot fi
înlocuite.
‒ Cum îți imaginezi viitorul?
‒ Încă nu știu pe care drumuri mă va purta soarta. Dar visul meu cel mai
mare este să-mi întemeiez o familie. Doresc să am doi copii gemeni (mama are o
soră geamănă) și să fiu alături de ei la bine și la greu. Visez să devin un
cetățean demn de a face schimbări în țara mea. Moldova mi-o imaginez liberă,
prosperă, civilizată, cu copii și adolescenți fără lacrimi în ochi din cauza
lipsei părinților. O copilărie trăită departe de părinți este dureroasă.
Fiecare copil nu trebuie să fie singur acasă.
(Impresionată de creația lui Grigorie Vieru și inspirată de poezia „Formular”).
Perju Vladimir
Satul Șaptebani
15 ani
Mi-au furat copilăria
Mă numesc Perju Vlad și am cincisprezece ani. Părinții mei lucrează în Rusia. În ultimii ani mama mea, Stela, pleacă peste hotare doar pe timp de vară, când eu sunt în vacanță și nu merg la școală, iar tata Ian aproape tot anul se află la Moscova, acolo el lucrează în domeniul construcției. Tata vine rar acasă. Până la pandemie venea o dată la trei-șase luni acasă. Acum, din cauza COVID-19, nu l-am văzut de un an și opt luni. El lucrează mult pentru a întreține familia. Îl văd și aud doar la telefon. Când mama pleca mai des peste hotare, rămâneam cu buneii de pe tată, părinții mamei nu i-am cunoscut.
O zi obișnuită din viața mea începe cu treburile casnice. De obicei, o ajut pe mama. Dis-de-dimineață îl telefonez pe tata și vorbesc puțin cu el, nu vreau să-l sustrag de la lucru. Apoi revin la treburile casnice, străduindu-mă să fac totul cum ar fi făcut tata dacă era acasă. De exemplu: tai lemne, fac curățenie prin ogradă, mă duc la bunei pentru ai ajuta, fiindcă ei sunt deja în vârstă și le vine greu să muncească fizic. Seara vorbesc cu tata pe diferite teme. Așa mă educă, la telefon.
Ziua mea de naștere, de obicei, o petrec cu mama, sora și buneii. Dar totuși prima felicitare o aud de la tăticul meu, chiar dacă este departe de mine. Alte sărbători, precum Anul Nou, Crăciunul și Paștele trec la fel, dar niciodată nu rămân fără atenția tatălui.
Când ambii părinți sunt plecați peste hotare, buneii și sora nu mă lasă să mă simt trist. Apelurile telefonice mă ajută să depășesc această stări, fiindcă părinții îmi umplu sufletul cu emoții pozitive, de parcă ar fi alături de mine.
Dacă aș putea schimba ceva în viața familiei mele, aș face așa ca părinții să nu se ducă departe și să fim mereu alături. Vreau să pot să-mi îmbrățișez strâns părinții și să le spun tot ce am pe suflet. Dacă ar fi să mă teleportez în trecut și să-l găsesc pe tatăl meu, i-aș spune să învețe mai bine, ca să se poată angaja la un lucru în țară, cu un venit mai bun. Să-i spun ce simte un copil când părinții sunt departe.
Aș vrea să transmit un mesaj tuturor copiilor, părinții cărora sunt lângă ei: nu pierdeți momentele în care puteți fi cu toată familia și puteți face împreună lucruri frumoase. Ajutați-vă părinții și buneii, doar acum încă sunteți cu ei. Apoi vă veți duce la studii undeva departe, vă veți crea familiile voastre și nu veți avea astfel de ocazii. Aș face orice pentru ca toți membrii familiei mele să fie grămăjoară. Dar totuși sunt fericit că trăiesc timpuri în care îi pot vedea pe cei dragi la telefon. În trecut acest lucru era imposibil.
Mi-e nespus de greu. Poate anume aceste greutăți mi-au sensibilizat sufletul, m-au făcut milos, blajin, sentimental. Au fost momente când a trebuit să fiu, la vârstă fragedă, și stâlp în casă, și confident surorii, și nepot cuminte buneilor, și să fiu gospodar.
Eu știu să gătesc, să meșteresc, învăț cum pot și mi-am acumulat un bagaj mare de răbdare. Pot orice, doar copil nu pot să fiu. Mi-au furat copilăria...
Stănescu Vladislav
Satul Șaptebani
16 ani
Pentru binele meu
Sunt singur. Părinții mei sunt plecați în Germania de 3 ani. Înainte veneau acasă pe rând de două ori pe an, reținându-se nu mai mult de două săptămâni. Acum nu i-am văzut de un an întreg. Cu regret, și altă ființă dragă mie, fratele meu mai mare, a fost nevoit să ia drumul străinătății.
Eu stau la bunici. Într-o margine de sat, departe de școală, de casa unde m-am născut și departe de ceea ce-am visat.
Sărbătorile nu sunt ca odinioară, iar zilele de naștere nu mă mai bucură. Îmi amintesc de fiecare dată că a mai trecut un an.
Muncesc mult. Îmi ajut bunicii. Ei au gospodărie mare: două vaci, porci, păsări, iepuri, capre, nutrii. Toate necesită îngrijire, afecțiune. Mă apropii de fiecare și încerc să le împart dragoste – ceea de ce duc eu lipsă. Deseori, mă gândesc cum mi-aș motiva părinții să nu mai plece. Nu murim de foame, dar ducem lipsa banilor, motiv pentru care nu doar părinții mei, dar și ai multor prieteni de-ai mei au plecat. Am câteva ore libere pentru temele de acasă, în care nimeni nu mă deranjează și mi le rezolv singur. Ahhhh... Și de ar fi posibil să întorc timpul înapoi, să-i pot opri din a pleca peste hotare, măcar pe unul dintre ei, dar nu cred că mă vor asculta, pentru că părinții mei au plecat pentru binele meu, ca să devin un cineva.
Le duc dorul zi de zi, îi visez, vorbesc cu ei în gând, îmi imaginez întâlnirea noastră. Trei ființe dragi: mama, tata și fratele meu mai mare m-au lăsat cu ochii înlăcrimați la poartă. Ce știu ei? Sufletul meu îi cheamă în șoaptă și-i strigă neîncetat. Deseori vreau să plâng, dar îmi înăbuș lacrimile. M-am prins cu gândul că mă simt trădat. Dar oare pot fi ei numiți trădători?
Vă iubesc, părinți! Reveniți la vatră!
Schitovici Anastasia
Satul Șaptebani
16 ani
Nu pot...
Am uitat cum e să te mângâie o mamă,
Cum e să-i simți privirea aruncată pe creștet,
Plecarea ei cu mine e de-o seamă
Și totul este rece, dezgolit și veșted.
Bunica nu mai e în viață, a plecat,
Sunt văduvit-acum de amândouă,
Mă doare mult chiar lipsa-i de oftat,
Cu plumb de lacrimi peste mine plouă.
Sunt singură-n odaie și ascult
Cum buburuze îmi izbesc suflarea.
Măicuță dragă, foarte de demult
Nu-ți mai aud nici glasul, nici chemarea.
Ți-am scris scrisori și versuri ți-am compus,
De vorbă-am stat nu-aevea, ci în gând,
Când m-au rănit, eu, mamă, nu ți-am spus,
Ci doar mi-am plâns durerile oftând.
Fiorul dragostei m-a prins oricum
Și nu erai să-mi spui ce-i de făcut,
Pășind timid pe neștiutul drum,
N-ai fost să simți ce tare m-a durut!
Nu pot s-adun tot plânsul la un loc,
Nu pot să șterg ce încă nu s-a scris,
Nu pot să sting, fiindcă nu e foc,
Nu pot să-ncap în vis, că nu e vis.
Covaliuc Victoria
Satul Șaptebani
16 ani
Dialog
Mamă, singură-s la masă, dor îmi e de tine!
Ai plecat demult de-acasă, tata tot nu vine.
Primăvara înverzește frunzele-n grădină,
Florilor de-atâția ani, dor le e de tine,
Mamă, norii se adună peste casa noastră,
Zarea cerului cu stele nu mai e albastră.
Mamă, tată, unde sunteți? Eu nu vreau nimic,
Vreau doar ca să am în viață mamă și tătic.
Mamă, știi, de când te-ai dus, am crescut mai mare.
Hainele ce le trimiți, sunt de aruncare.
Uite, eu din an în an mă usuc de dor,
Nu mai pot să vă privesc la calculator!
Vreau în brațe să vă strâng, cum era odată.
Nu știu, mamă, ce să fac, am crescut la poartă.
Zi și noapte vă aștept cu ochii la drum,
Toate lacrimile-am plâns, nu mai am de-acum.
Mamă, vino, cât mai e timp în viața noastră,
Mă topesc de dor cumplit, simt miros de astră.
Dor îmi e de tine, mamă, lasă tot și vino,
Eu nu pot să înțeleg care-mi este vina...
Cine-a pus pe greu cântar soarta mea de mică?
Ai plecat, iar eu acasă stau cu multă frică.
Singură acasă stau, viața mi-i deșartă.
Vino, mamă, te aștept lângă-a noastră poartă.
Ropot Gabriel
Satul Șaptebani,
15 ani
Quo Vadis?
Toată copilăria mea credeam că trebuie să stau acasă cu mama sau cu tata, deoarece unul din ei neapărat era plecat peste hotare.
Deseori se întâmpla că rămâneam cu buneii, fiindcă ambii părinți erau plecați. Cel mai des pleca de acasă tata, iar eu aveam nevoie de un bărbat, de la care să pot să iau exemplu și pe care să-l urmez. Chiar dacă tata nu a fost alături de mine întotdeauna așa cum îmi doream, sunt recunoscător pentru educația ce mi-a dat-o și continuă s-o facă în prezent. Tatăl meu a fost și este un exemplu bun pentru mine: model al hărniciei, răbdării, bunătății, omeniei și mărinimiei. De iubirea și bunătatea lui nu mă îndoiesc nicio clipă, nu oricine poate să muncească din greu mai bine de doi ani departe de proprii copii, casă și soție. Nu mă supăr pe tata, îl înțeleg, așa sunt timpurile. Când părinții erau plecați vorbeam prin Messenger, WhatsApp și prin alte rețele de socializare. Mă educau la telefon, îmi spuneau cât de mult le este dor. Simțeam cum își înăbușă plânsul, dar nu arătau pe față ca să nu ne întristeze pe mine și pe sora mea mai mică.
Îmi este greu să scriu acest eseu, fiindcă sunt conștient că la moment părinții nu ne pot asigura traiul decent decât plecând peste hotare.
Pot mărturisi un adevăr care mă doare. Presupun că alți participanți la
acest concurs vor scrie cât de triști erau în momentul plecării părinților lor,
dar spre deosebire de ei (jur că nu mint), prima plecare a mamei m-a bucurat,
iar primul gând al meu a fost: „Ura! Libertate!”. Părinții nu mă limitau cumva
în acțiuni, dar la acel moment noțiunea de libertate o înțelegeam altfel decât
acum. Credeam atunci că jocurile până la ore târzii la calculator, mă vor face
fericit, dar nu a fost așa. M-am plictisit foarte repede.
Plecarea mamei m-a făcut un foarte bun culinar, fiindcă gătesc, cred eu, foarte bine. Am înțeles cât de important este să păstrezi curățenia și am înțeles-o pe mama cât de greu îi era să deretice prin casă. Iar cel mai important lucru este conștientizarea faptului că nu are cine să facă treburile casnice în locul meu. Am devenit bărbat, m-am maturizat precoce. Foarte repede s-a epuizat senzația de bucurie. Jocurile, plimbările, distracțiile nu mi-au putut înlocui părinții. Înțelegeam cât de mult îmi lipsesc și cât de mult îmi era dor de cuvintele gingașe ale mamei, de dojana tatălui, de îmbrățișările lor. Cum să-i explic surorii mai mici că mama e nevoită să stea departe de noi? Ea îl cunoaște pe tata din fotografie, plânge mereu, iar eu o consolez. Același lucru îl face și tata, mama plânge, iar el o încurajează. Un adevărat exemplu al bărbăției.
Și acum mă întreb „Quo Vadis?”, societate care își alungă cetățenii, îi mână în hăul despărțirii de oamenii dragi. Oare când în țara noastră lucrurile se vor schimba spre bine? Păstrez în memorie cântecul de leagăn, blândețea, smaraldul privirii mamei, brațele puternice ale tatălui și mă întreb: „Quo Vadis?”.
Carabulea Denisa
Satul Sturzeni
13 ani
Kilometrii sunt dureroși
Motto:
Singurul lucru important în viață
este familia.
Unele persoane au impresia că este foarte ușor să ai părinții departe.
Niciodată lumea nu va cunoaște starea când ai nevoie de o vorbă bună, de o îmbrățișare a persoanei care ți-a dat viață.
Copiii, dacă sunt lăsați cu bunicii de la o vârstă fragedă, încep să le spună mamă sau tată.
Iar atunci când părinții se întorc acasă, copilul este confuz și nu știe cine sunt persoanele care stau în fața lui cu brațele deschise. Nimeni niciodată nu-i va putea înlocui părinții. Nu doar copiilor le este greu, dar și părinților. Ei trebuie să înfrunte aceasta durere enormă. Niște bucăți de hârtie nu pot înlocui prezența părinților.
Un ecran nu poate reda afecțiunea părintelui care face absolut totul pentru un viitor decent copiilor săi.
Copilul poate intra într-o lungă depresie, din care nici psihologul nu-l poate scoate.
Nimeni nu-și poate imagina durerea copilului.
Copiii rămași singuri acasă trebuie să înfrunte jignirile și bârfele inconștienților care au părinții alături.
Orice sărbătoare își pierde farmecul, dacă nu ai părinții lângă tine.
Ziua de naștere este deja o zi obișnuită.
Copiii se maturizează mult mai repede decât ar trebui.
Părinții când se întorc sunt foarte mirați cât de mare a crescut copilul lor de altădată. Fetele înfruntă mult mai greu singurătatea, mai ales când se maturizează.
Copiii spun că urăsc avioanele pentru că le duc părinții departe.
Când părinții au venit acasă le-am spus că nu am mers la școală de mai multe ori, deoarece plângeam și nu eram în stare să ajung la ore.
Li se scurge tinerețea printre străini.
Mai ții minte, mamă? Eram mică și te sunam să vii acasă. Aveam nevoie de tine! Nici acum nu pot accepta ideea despărțirii, să nu-mi fii alături la serbare, să mă suni la ziua mea de naștere cu o voce tremurândă...
Dar m-am obișnuit.
Știu cât de mult ați luptat pentru mine.
Fără părinți îmi este greu. Toate responsabilitățile și greutățile le iau asupra mea.
Viața e grea și nemiloasă.
La școală, când sunt ședințe și văd părinții celorlalți copii cum îi ceartă că nu învață, mi-aș dori și eu să fiu certată, atât de mult îmi lipsiți.
Banii nu pot umple golul din sufletul meu.
De multe ori părinții cred că nu conștientizăm multe lucruri, dar noi simțim mai mult decât lăsăm să se vadă.
Trebuie să apreciem fiecare minut trăit alături de părinți.
Îi aștept cu nerăbdare, aștept să-i strâng în brațe.
Gaidău Cleopatra
Satul Mihăileni
13 ani
Dor de părinți
Au mai trecut trei luni
Și iarăși nu mai vin,
Tu stai și-aștepți cuminte lângă poartă,
Dar norocul te-a pășit de astă dată.
Tu stai și-aștepți să vină,...
...Când dorul te copleșește –
Cine te mai alină?
Când părinții nu-s alături
Cu ce te ajută copilăria?
Cu al tatălui dor,
Ce pare sfâșietor.
Părinții ar trebui să fie
Pe fiecare foaie din cartea vieții mele
Din ziua în care m-am născut
Și pân-acum, când mare m-am făcut.
Ei mă călăuzeau
Și mă-ndrumau la lucruri bune,
Eu al lor sfat mereu îl ascultam,
Să-mi fie de folos în lume.
Părinții mei sunt o comoară
Și chiar de nu sunt lângă mine
Eu pot cu demnitate să rostesc
Unul e tata, mama e una și îi iubesc.
Sajin Marian
Satul Mihăileni
13 ani
Copilărie fără părinți
Copilăria e o lume de poveste, o lume plină de farmec, dar nu și copilăria fără părinți.
Se spune că această perioadă e cea mai frumoasă din viața fiecăruia. Cred că a spus-o cel care a crescut într-o familie împlinită. Deși nu am dreptul să mă plâng de o copilărie săracă, săracă material spun, de căldura brațelor mamei și cuvintele de încurajare ale tatei duc lipsă mereu.
Îmi amintesc perfect un vis ce mi-a dat cumva de înțeles că vârsta copilăriei ia sfârșit. Îi visasem pe mama și tata rătăciți într-o pădure întunecată și strigau spre mine „Ajutor!”. M-am dus la ei și i-am salvat. Mergeam cu ei la braț, trăgându-i după mine. Eram mai mic în acel vis, înconjurat de buruieni înalte, animale și insecte înfricoșătoare. A doua zi am înțeles că nu vârsta înseamnă maturitate, ci numărul responsabilităților care ne revin. Circumstanțele m-au învățat să fiu responsabil, însă dincolo de aparențe există o lume a sentimentelor și trăirilor intense, de unde noi, copiii, extragem cel mai puternic dor.
De la început dorul îmi era alinat de faptul că tata face tot posibilul ca să-mi cumpere jucării și cărți. Cu timpul, aceste lucruri nu mai erau importante. Le vedeam deja ca pe un motiv ce-mi duce părinții departe. Nu mai aveam nevoie de ele, îmi doream părinții alături. Aveam nevoie de ei, de atenția lor. Noi, copiii, avem felul nostru de a vedea lumea alături de părinți și doar așa nu ne este frică de viitor.
Am trăit momente triste de ziua mea, sărbătorind-o cu părinții printr-un amărât apel telefonic. Cea mai mare dorință de Revelion era să-mi aducă părinții acasă, aceasta îl rugam pe Moș Crăciun.
În ultimul timp am înțeles că banii mă despart de părinți. Aștept momentul când voi fi înstărit ca să-mi motivez părinții să stea lângă mine.
Vreau părinții să mă alinte cu cuvinte dulci, să-mi ofere ajutorul și chiar să ne jucăm împreună. Sper ca acest moment să nu întârzie.
Cioruța Adriana
Satul Aluniș
16 ani
Mare dor de voi m-apasă
Când ai inimă și-ți pasă
De părinții mult iubiți,
Și de soarta noastră „proastă”
Vrei să strigi: „Vă rog, veniți!”
Mare dor de voi m-apasă,
Dragii mei părinți plecați!
Vreau mereu să fiți acasă
Și să nu mai îndurați.
Vremea-i, uneori, nedreaptă
Ne răpește, ea, părinții
Pleacă, ei, și se îndreaptă,
Unde pot găsi soluții!
Viața să ne-o ușureze,
Lacrimile să lipsească,
Traiul să ne-ndestuleze,
Să revină iar acasă!
Nu-mi trebuie palate,
Nici averi și haine moi.
Doar o strângere în brațe,
Un sărut cu dor de noi!
Goală-i casa părintească,
Grea e viața fără voi,
Nostalgia mă apasă,
Am în ochii mei noroi...
Dragi părinți plecați departe!
Timpul trece, lumea-i rea,
Mai țineți-mă în brațe
Ș-apoi, singur, voi lupta!
Cocîcea Victoria
Satul Aluniș
14 ani
Copilărie trăită departe de părinți
Copilăria este paradisul magic, tărâmul fericirii, a clipelor minunate petrecute cu cei dragi sufletului, departe de griji. Copilăria este casa părintească, unde facem primii pași, rostim primul cuvânt, unde descoperim lumea. Când ești copil totul pare ușor, dar cu timpul totul se schimbă. Părinți mei sunt nevoiți să plece la munci peste hotare pentru a face rost de bani, de a ne oferi un viitor mai bun mie și surorii mele mai mari, un viitor unde vom avea tot ce ei n-au avut, și vom deveni oameni mari datorită părinților. O zi petrecută fără părinți este o zi cu un soare acoperit de nori. Îmi petrec zilele alături de sora mai mare și soțul ei care mă iubesc și au grijă de mine, mă ajută să îmi fac temele, îmi explică momentele care nu le pot înțelege singură. Ei mi-au înlocuit pe un timp părinții, dar oricum părinții sunt pe primul loc și îi iubesc mult. Plecăm de sărbători la bunica, petrecem momente frumoase, vorbim cu părinții prin telefon, zâmbim împreună și pe un moment ne teleportăm la ei, de parcă am fi alături. Mama plânge mereu, spunând că la toate momentele importante din viața mea, cum ar fi carnavalul de Revelion sau Adio, drag Abecedar, ei n-au reușit să fie lângă mine. Nevoile îi duc departe, lipsind părinții de copii și copiii de părinți, furând clipele frumoase pe care ar putea să le petreacă împreună.
Copiii prezentului trăiesc într-o lume imaginară, virtuală în fața calculatorului și a telefonului performant, uitând de bucuria lumii din jur. Cel mai trist este că părinții privesc din depărtare la toate acestea, neavând posibilitatea de a fi prezenți fizic lângă ei. De nu erau nevoiți să plece, nu plecau de bună voie. În țara noastră, cu părere de rău, este greu să îți găsești un post de muncă bun, cu un salariu decent. De aceea mulți sunt nevoiți să-și câtige existența peste hotarele țării.
Nimeni nu-și poate imagina cum ar fi copilăria fără glasul duios al mamei, fără sfatul înțelept al tatei. Din fericire, părinții mi-au fost alături când eram mică, m-au iubit, m-au învățat ce e bine, ce e rău. Apoi au plecat. Și acum îmi amintesc câte șotii făceam, iar sora îmi lua apărarea ca să nu fiu certată de mama. Oricum era interesant să ne jucăm, să ne primblăm împreună, fiind o familie fericită. Crescând mai mare, înțeleg că viața nu este ca în povești. Motivul copilăriei este cunoscut și în basmele lui Ion Creangă, autorul a adus în atenția cititorului lumea specială a copilăriei cu zbuciumul și cu bucuriile sale.
Dacă aș putea întoarce timpul, aș spune părinților că nu am nevoie de telefon, de nimic. Le voi fi recunoscătoare pentru tot ce am, doar să fie lângă mine.
Copilăria nu trebuie petrecută cu gândul la mama și tata, ci avându-i alături, ținându-i de mână, mergând împreună spre viitor.
Pleșca Cristian
Satul Borosenii Noi
15 ani
Singur cu bunica
Am rămas cu bunica de la vârsta de trei luni, cu părinții plecați peste hotare. Bunica îmi e ca mamă, chiar dacă mama mă ajută financiar.
De mic copil viața m-a învățat foarte multe: să trec singur peste greutăți, să am grijă de mine, să respect oamenii. Până la moartea bunicului meu, acum 4 ani, bunicii îi era mai ușor, dar după trecerea din viață a acestuia s-a schimbat totul. Bunica este nevoită să lucreze pe câmp pentru a aduce un venit în casă. Eu rămânând acasă ca stăpân, trebuia să îndeplinesc lucrul bărbătesc: să dau apă și să hrănesc animalele domestice, să tai lemne și multe altele. Când bunica nu este acasă, fac și munca ei: fac curat în casă, pregătesc bucate, uneori aprind focul în sobă. Acum animale nu mai avem, ne-au rămas doar păsări.
Cu mama vorbesc aproape în toată ziua, iar tatăl meu nu mai este în
viață. Îmi este foarte dor de tata, îmi lipsește mult sprijinul și sfatul lui.
Îl port mereu în suflet. Pe mama o văd de două, trei ori pe an, de la mama nu
aștept absolut nimic, dar vreau ca Domnul să-i dea multă sănătate pentru a-mi
fi alături când e posibil. Părinții îi fac pe copii fericiți, iar absența lor
sfâșie inima de durere și provoacă tristețe.
Sărbătorile le petrec alături de bunica mea, doar ziua de naștere este diferită, căci îmi sunt alături și prietenii. Timpul liber mi-l colorează prietenii, care mă înveselesc și mă încurajează. Când sunt acasă, deseori stau cu ochii în telefon, pentru a-mi omorî timpul. Când vin de la școală, mănânc bucate gustoasă pregătită de bunica și îmi pregătesc temele pentru acasă. Mi le fac singur, fără niciun ajutor. Bunica mai vrea să mă ajute uneori, dar nu-i permit, pentru că vreau să mă descurc singur.
Îmi bucur mama și bunica cu notele. Viața mea fără părinți e dificilă, dar bunica, prietenii, profesorii mă susțin și mă încurajează. Mi-aș dori mult să-i ușurez viața bunicii, care e în vârstă și pentru asta o voi ajuta în tot ce face.
Mă simt foarte fericit că am o bunică așa de bună și mă susține în toate. Iar pe mama o iubesc enorm și îi mulțumesc pentru că mi-a dat viață, pentru grija pe care mi-o poartă, deși e departe. Bunica e un înger păzitor și mă rog Domnului s-o aibă în pază, să-mi fie alături mulți ani înainte.
Stratulat Domnica
Satul Văratic
15 ani
Un dor crâncen
Ca niște păsări călătoare
Migrați din loc în loc.
Zburați în căutarea
Unui tărâm bogat.
Nu mai știți ce înseamnă
Acasă, cuib, meleag,
Dar anii trec în graba
Vieții de briceag.
Nu mai trăiți prezentul
Gândind la viitor,
Purtați doar sentimentul
Unui amarnic dor.
Un dor crâncen v-apasă,
Iar timpul trece greu,
Când departe ești de casă
Cu chipul copiilor în suflet mereu.
E o liniște ce se aprinde,
O lacrimă pe față curgând,
Ai vrea în brațe să-i poți cuprinde,
Alinându-le tristețea zâmbind.
E un dor ce te omoară
Să nu-ți vezi copiii plecând la școală,
E un dor ce te rănește
Când un copil îți spune cât de mult mama îi lipsește.
Galagan Valeria
Satul Recea
18 ani
Floarea din suflet
Cu adevărat, copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viața fiecărui
om, deoarece este timpul lipsit de tristețe, inundată fiind de bucurie și
culoare. Copilăria este o lume aparte, una magică, miraculoasă, dar acest
miracol este întreținut de părinți, lucru ce reiese din nevoia de părinți, or,
nevoia, trebuințele și necesitățile îndeplinite împlinesc fericirea copilului,
ei fiind siguri că au floarea protecției alături.
Apropo, de floare... Am auzit că în fiecare om există o floare. Una care poate să-și țină petalele larg desfăcute spre a dărui lumina, frumosul. Această floare poate, dimpotrivă, să se ofilească, să nu mai fie capabilă de a dărui. E trist, e foarte trist când moare floarea din noi și mai trist e când ea moare doar pentru că nu a fost la timp udată, afânată, pur și simplu, iubită!
Am trecut și eu printr-o astfel de perioadă, când totul mi se părea bine și frumos. Aveam nevoie de părinți să mă alinte, să mă ferească de pericole și obstacole, nevoie de căldură sufletească și de iubire. Știam că mulți copii din satul meu sunt lipsiți de aceste minuni ale vieții. Știam să prietenii mei cu care mă jucam în drum își văd părinții doar în timpul convorbirilor telefonice. Eram empatică cu prietenii mei, știam că sunt triști. Dar nu-și învinuiau părinții și nu se supărau pe ei, nu se complăceau în propria tristețe.
Apoi a venit ea... ziua când am rămas și eu fără floarea din suflet. Trăiesc și duc dorul. Fiecare zi mă face mai mare. Aș vrea să devin înțeleaptă alături de mama, dar... Înțeleg că părinții mei pleacă din dragostea pentru mine și pentru fratele meu. Îmi amintesc de prima despărțire. Plâng. Apoi îmi amintesc de celelalte multe despărțiri. Plâng. Apoi îmi amintesc de toate amintirile. Plâng... Când a plecat tata, eram prea mică ca să înțeleg. Țin minte una din zilele mele de naștere. Mi-am pus o dorință – să vină părinții: minune, adu-i! N-au venit... Sunt cele mai grele momente din viața mea. Dar știu că nu sunt singura. Suntem mulți. Uniți prin durere. Știm ce simțim. Știu foarte bine cum e să crești fără părinți. Da, alături ne sunt buneii, vecinii, rudele, avem toate cele necesare, dar nu avem mângâierea părintesască.
Nu poate nimeni să-mi înlocuiască ochii mângâioși ai tatălui și nici vorba duioasă a mamei. Buneii mei au devenit părinții mei. De multe ori în situații grave, nu vreau să ascult opinia bunicilor. Da, ei sunt înțelepți, dar e o distanță între generațiile noastre și perceperea e alta. Nu sunt un copil neascultător, sunt o adolescentă care „a prins la minte”, cum spune bunica. Îmi pare rău pentru copiii care apucă pe căi greșite în viață. Cunosc prieteni care-și urăsc părinții, nu apreciază munca, efortul și jertfa lor.
Sunt fericită pentru părinții mei că au reușit să vadă cum am făcut primii pași, au fost în preajmă când mi-a ieșit primul dinte și l-am aruncat împreună la coțofană, când am zis stâlcit prima dată „mamă”. Să fii singur acasă înseamnă să te simți neprotejat, neiubit, să ai mereu în piept un dor ce te arde. Înseamnă să stai cu ochii pe ceas de parcă urmează ca părinții să vină din oră în oră și nu din an în an, cum este realitatea. Și timpul trece atât de greu! Iar dorul e mare, e atât de mare încât nu mai are loc în suflet!
Am spus ce cred, ce simt. Desigur că nu am spus totul. Nu se îmbracă
chiar totul în cuvinte. Știu exact ce vreau pentru mine, știu ce vreau pentru
fratele meu, pentru prietenii mei, știu ce vreau pentru copiii mei care vor fi.
Vreau să nu fie singuri acasă! Să trăiască aproape de părinți!
Iurii Mirella
Satul Costești
17 ani
Inspirație pierdută
Desigur, e greu când unul din părinți e plecat peste hotare și rămâi numai cu unul...
Ești norocos dacă în afară de părinte mai ai o soră sau un frate, nu îți este așa de trist.
De obicei, pleacă tații. Așa a fost și în situația mea. Majoritatea copiilor sunt strâns legați de mamele lor, însă eu duc dorul tatălui.
Pentru mine tata nu este pur și simplu un sprijin, ci prietenul meu cel
mai apropiat, care mă susține și crede în toate încercările și începuturile
mele.
Tata îmi este și sursă de inspirație. Datorită caracterului său ambițios de a merge înainte, de a trece orice obstacol, îmi voi atinge și eu visul de a deveni profesoară de Limba și Literatura Română.
Comunic cu el în fiecare zi despre succesele mele în domeniul literaturii sau discutăm despre cărțile citite în ultimul timp.
Ziua de naștere nu am sărbătorit-o ca de obicei... Fără tata și glumele lui hazlii atmosfera e cu totul alta.
Și surorii mai mici la fel îi este dor de tata. Ne întreabă în fiecare zi pe mine și pe mama, când se va întoarce acasă.
Uneori nu știu ce să-i răspund și mă închid în cameră, înghițind nodul din gât, reținându-mi cu greu lacrimile.
Lipsa tatei mă face să mă simt neprotejată, în nesiguranță, disprețuită de unii oameni.
Mai țin minte și acum cuvintele ce mi le spunea uneori: „Draga mea, ține minte ce-ți spun, ia tot ce îți pare impprtant pentru viață, nu toți băieții te pot asculta și susține ca mine”.
Nu voi uita niciodată orele când stăteam de vorbă, iar el îmi povestea despre copilăria sa, despre bunelul meu care era la fel de înțelegător, blând și iubitor și a crescut trei fii, unul dintre care e tatăl meu.
Încă cu tine.
Glasul tău, cel slăbit cu venin,
Abia mă ajunge tremurând pe mine.
Te rog să mă mai strigi o dată, cu glas întins,
M-ai atins sub apusul stins.
Și pașii mă vor conduce spre dulcile afine,
Cu gânduri senine
Și încă cu tine.
Voi ține minte bine,
Cum amurgeau zorile în lumină,
Fiind încă cu tine.
Asta a fost prima mea poezie, pe care am scris-o plângând de dorul tatei.
Ascultând aceste versuri, tata a lăcrimat, zicând oarecum rușinat că lacrimile sunt din cauza oboselii, dar în sine, cu siguranță, ar fi spus că vrea acasă la familie...
De-aș putea întoarce timpul, i-aș spune că „fără el, eu nu sunt însumi”.
Cîșlaru Andreea
Satul Corlăteni
15 ani
Tu departe, eu aici...
Tu departe, eu aici, tot gândindu-mă la tine,
Îmi imaginez că-ți zic: „Bună, tată, mă simt bine”.
Deși mint, ochii mei nu pot ascunde adevărul,
Cade-o lacrimă de dor, ce-mi acoperă-ntreg cerul.
Lângă noi, aici, acasă când tu ești, sunt mulțumită,
Dăruindu-mi un sfat bun sau o vorbă chibzuită.
Să vorbim în limba noastră de pe plaiul sfânt și drag,
Ce îl porți cu tine-n suflet pe acel străin meleag.
Tu departe, eu aici am rămas în așteptare,
Tu să vii, să-mi dai un zâmbet și o strânsă-mbrățișare,
Să îmi spui că ți-a fost dor, încât sufletul te doare,
Și să te pornești acasă, inima din piept îmi sare...
Mama-i luna, tu un soare, fără tine-i mereu noapte.
În clipa-n care ai plecat,
din mine s-a desprins o parte,
Ai plecat să ne-ntreții, căci simți iubire infinită
Pentru noi, dragostea-ți fiind în ochii tăi citită.
Trece timpul: ninge, apoi floarea înflorește,
Clepsidra așteptării mele greu se golește
Copilăria mea mă uimește și-ncetișor șoptește:
„Supărată să nu fii, că
tatăl te iubește.”
Umbra despărțirii se lasă peste ale mele gânduri,
Fiecare clipă-a noastră e amintită-n rânduri...
Dumbrăveanu Mihaela
Satul Corlăteni
12 ani
Mamă, te vreau acasă
Ori de câte ori mă pomenesc în fața unei probleme, mă întreb: „Oare să fi fost mama alături, ar fi fost altfel?”. Cu gândul acesta mă culc și mă trezesc de când mama este plecată la muncă peste hotarele Republicii Moldova. Odată ce deschid ochii o văd pe bunica, grijulie și atentă, care a rămas să se dăruiască dublu: în rolul ei de bunică, dar și în rol de mamă, înțelegătoare și deschisă.
‒ Și totuși, mamă, te vreau acasă să-mi decodifici misterul fericirii!
Credeam că a fi copil e o fericire, e o primăvară veșnică-n pridvor, e murmur dulce de izvoare, e un șopot dulce de amor, asemeni copilăriei lui Nică din „Amintiri din copilărie” de I. Creangă. Însă aceste impresii nu coincid cu percepțiile colegilor mei de clasă. Deseori îi regăsesc la școală copleșiți de nemulțumire: azi unul se plânge că ai săi n-au de unde să-i cumpere telefon, altul – că părinții au refuzat să-i cumpere trotinetă, pe motiv că abia de le ajunge să plătească lumina, gazul și alte necesități casnice. Alte două colege se plâng și înjură că-și urăsc părinții pentru veșnica lor frază: „Și-așa nu ne ajunge!”. Șirul ar putea continua, însă problema mea e cum să le explic și să-i conving că eu, deși le am pe toate, oricum sunt necăjită:
‒ Mamă, te vreau acasă!
Ei, colegii, nu mă înțeleg și aceasta devine, pentru mine, o problemă și mai mare, și mai intensă, și mai apăsătoare.
Încerc să le explic că ei se adună seara la cină, mulți, în jurul mesei. Acolo discută, se laudă, plâng, zâmbesc, se încurajează reciproc. Și aceasta se întâmplă nu programat, la o anumită oră, ci oricând e nevoie.
Și eu trăiesc, parcă, aceeași poveste, și totuși alta – una, programată, ascunsă pe alocuri, căci la masă sunt doar eu și buneii, cuminți așteptând când ne va face semn computerul sau telefonul să auzim vocea mamei care de peste mări și țări „se aruncă” în valurile dorului și e gata să ne completeze discuțiile. Chipul mamei îmi zâmbește întotdeauna, ascunzând după vorba-i liniștită toată truda zilei, tot dorul de casă, toate câte le-a adunat într-o zi să ni le spună. Și toată această desagă de gânduri potrivite se rezumă la inocenta idee: „Să mai răbdăm un pic, curând voi veni acasă! Mama te iubește foarte mult!”.
N-o-ntrebăm niciodată când v-a reveni acasă, căci ni se pare dur pentru tuspatru inevitabilul răspuns. Privesc în ochii bunicii care nu mă scapă din priviri, cercetându-mi jocul sufletului, privesc în văpaia celor doi ochi din „televizorul” fericirii și culeg răbdare, smerenie și dulceața dragostei în familie.
– Și totuși, mamă, te vreau acasă!
Fiecare zi, parcă seamănă una cu alta, la școală, pregătirea temelor care-mi ia mult timp. Nu trece nici o zi să nu discut cu mama prin intermediul rețelelor de socializare. Îi simt dragostea și dorul. Mereu cu mine sunt ochii ei albaștri și-i simt îmbrățișările și mângâierile.
‒ Mamă, te vreau acasă!
Sărbătorile de iarnă sunt preferatele mele, căci vine mama, împodobim bradul, mergem cu colindul, pregătim bucate. Îl aștept cu nerăbdare pe Moș Crăciun. Îmi place să sărbătorim și zilele de naștere cu rudele și cei apropiați.
Parcă nu duc lipsă de nimic.
‒ Și totuși, mamă, te vreau acasă!
Părinții îmi oferă tot de ce am nevoie. Unicul lucru ce-mi lipsește este prezența lor fizică. Bineînțeles, e mai trist, mereu le duc dorul și-i aștept cu nerăbdare să revină.
Mă mir de puterea, înțelepciunea și curajul bunicăi de a le reuși pe toate.
Cred că nu-i în puterile mele să schimb ceva în țară. Îmi doresc conducerea de vârf a Republicii Moldova să facă schimbarea, astfel încât părinții noștri să revină acasă. Să le ofere salarii decente, condiții de muncă și de trai. Prea greu de acceptat, dar asta e realitatea...
‒ Mamă, te vreau acasă! Revino cât de curând, să ne plimbăm pe străzile satului, să simțim bucuria reîntâlnirii și vibrațiile adevăratei fericiri!
Ursache Mădălina
Satul Costești
15 ani
Vise de îngeri cu ochi de peruzea
A obosit portița de atâta zbucium. Casa stă pitulată sub căciula de zăpadă, privind spre cărărușa dinspre fântână. Demult nu a scârțâit așa zăpada sub pașii grei ai așteptării...
Cățelul a început să înțeleagă că se întâmplă ceva, uitându-se întrebător spre portiță. Piroteala în care au căzut pomii sub plapuma caldă a iernii a început să dispară pe neobservate, liniștea distonată a fost întreruptă de lătratul câinelui...
Încărcat cu dragoste și dor, plin de daruri și emoții, un suflet pribeag a pășit în ogradă... Era tata... Sub pașii lui fierbinți și nerăbdători s-a topit zăpada.
Cât de încăpător a devenit pragul casei, unde dragostea, dorul, așteptarea, speranța, bucuria și nădejdea s-au întâlnit! Cuvintele au devenit de prisos, privirile intersectate s-au aciuat sub pleoapele obosite de atâta căutare. Inimile au început să bată în unison, parcă voind să iasă din piept, câteva noduri s-au oprit neclintite în gât, uitând să treacă mai departe...
Înțelegem din propria experiență că cele mai frumoase clipe sunt cele petrecute împreună cu familia, alături de cei dragi. Iar nucul din poartă, cărărușa din fața casei, sunt cele mai sacre locuri din lume, unde timpul își pierde scurgerea și însemnătatea. Filele vieții nu le putem transcrie de două ori, iar timpul nemilos nu face cale întoarsă niciodată, viața fiind numai una...
Spiritul Crăciunului a umplut îndată casa, aducând pace și lumină în suflete. În aceste zile luminate, casa care părea pustie și tristă s-a umplut cu bucurie, dragoste, voie bună, căldură, belșug și armonie.
Magia și miracolul sărbătorilor ne-au tămăduit rănile, ne-au umplut golul din suflet, ne-au făcut mai buni, dar cicatricile despărțirii vor rămâne în inima noastră pentru totdeauna.
Într-un colțișor de suflet, undeva, mai trăiește frica că despărțirea își va face cuib din nou în casa mea, rătăcindu-se printre pozele cu mama și tata, dar și speranța că cele mai sfinte și sincere dorințe în Ajunul Crăciunului se împlinesc.
Fie ca bunul Dumnezeu să binecuvânteze fiecare copil, fie ca părinții să trăiască nu doar în inimile și așteptările copiilor săi, dar și alături de ei, pentru totdeauna ca niște icoane vii!
Eșanu Nina
Satul Grinăuți
13 ani
Lacrimi de copil...
Trecut-a timpul cu asalt,
Lăsând plăceri în spate,
Dar lacrimile mele sfinte
Îneacă-n rugăminte.
Rostiri cu dor și suferință
Cu lacrimi și durere:
„Gata, mămico, nu mai vreau
A ta nefericită avere!”
Nu mai suport singurătatea
Și nu mai vreau tăcere,
Lipsește a tatei voce aspră
Și-a ta caldă mângâiere.
Chiar dacă avem de toate,
Bunici ce ne iubesc,
Eu sunt cu dor amar în suflet,
Ușor mă prăbușesc...
Și oare cât o să mai fie
Acest promis în sec?!
„Mai stau un pic, comoara mamei!”
Lacrimile mă podidesc...
Și azi așa, și mâine iară,
Și încă câte așa...
Trecut-au clipe neîntoarse,
Uscându-mi lacrima.
Dar timpul chiar e nemilos,
El trece în galop,
Necunoscând a mea durere,
Ce-i pare doar un joc.
Suntem o jertfă pe Pământ,
Cunoaștem doar tăcerea
Ce zace adânc în al meu gând,
Acoperind durerea.
Stici Susana
Satul Duruitoarea Veche
14 ani
Iubirea adevărată
Poftim? Ai fost ieri cu maică-ta la cumpărături? Ai fost vesel, zici? Eu cu mama nu am petrecut timpul atât de bine din două mii șaptesprezece, când a plecat în străinătate, printre clădiri înalte, cu oameni cu kipa albă pe cap, care vorbesc altă limbă, nu româna...
De atunci mama a venit acasă doar de două ori. De două ori! Pot spune că nicio despărțire de persoana iubită nu doare atât de tare ca atunci când îți vezi mama urcând în avion și ești conștient că nu va reveni degrabă acasă... Acum, de când cu virusul acesta, nu mai știu când vine mama. Aș da totul, doar ca să o am alături, să o privesc în ochi, să-i simt mâinile și să-i aud vocea.
În această viață, mama mi-a fost și tată și îi sunt foarte recunoscătoare pentru tot ce face pentru mine, îi mulțumesc pentru faptul că este prezentă în viața mea și mereu îmi este alături, oricât de departe ar fi. Mulți mă întreabă câți bani îmi trimite. De ce nu mă întreabă cât de mult muncește, cât de puțin doarme, când ne-am văzut ultima dată sau... de ce a plecat?
Acum stau cu bunica, care nu e în floarea vârstei, îi este greu. Iar eu, adolescentă deja, nu am chef de teme sau să fac curățenie. Mama ne trimite bani, dulciuri, haine. Însă toate aceste nu pot înlocui acel moment, când o îmbrățișez. Ador clipele când mama îmi spune cu vocea sa blândă, încercând să pară severă, să-mi îndrept spatele, să nu mă gârbovesc. Sună amuzant, însă mie chiar îmi lipsesc aceste observații ale mamei. Ieri am vorbit cu mama. Am discutat despre reparație în odaia mea. I-am mai povestit de-ale mele, despre acum, apoi... Despre ce a fost nu am vorbit. Doare... Fără mama îmi urăsc ziua de naștere, detest Revelionul și Paștele... Orice sărbătoare este tristă, sumbră...
Când ai plecat, mamă, mi-ai spus că pleacă și mama lui Gabriel, bunul meu prieten de copilărie. Însă maică-sa a revenit peste trei luni. Tu când revii?... Nu vreau nici la mare, nici la munte, vreau să vii acasă, mamă! Te vreau acasă!
M-am schimbat?... Da! Mi-am schimbat caracterul, eram mereu veselă, săritoare la nevoie. Acum, însă, nu-mi pasă de notele rele și sunt veselă doar ziua. Noaptea perna mea știe ce simt. M-am obișnuit să ascund sentimentele mele, m-am închis. Unii îmi zic că sunt alintată. Nu mă consider așa, deoarece în acest timp, petrecut fără mama, am învățat să trăiesc cu ceea ce am, să nu aleg sau să spun că nu-mi place ceva. Cred că anii trăiți fără mama sunt trăiți în van. Doare foarte mult atunci, când ieși noaptea afară și privești în gol, nu vezi nimic... Nici trecut, nici prezent, nici viitor... Absolut nimic. Și nu, nu pentru că e întuneric afară, este întuneric în suflet. Eu am lumea mea aparte: muzică, somn, poezie și puțină cafea dimineața. Rar sunt înțeleasă de oameni, umorul e negru, sarcastic... Așa sunt.
Mama mă învăța să nu mă dau bătută, să fiu mereu cu capul sus și să cred în mine. Chiar dacă este departe, îmi dă sfaturi și mă susține. Aștept cu nerăbdare să revină mama acasă, să o ospătez cu bucatele pe care am învățat să le gătesc, să-i recit poeziile scrise în nopțile nedormite, când îmi vine inspirația.
Anul acesta, de ziua mea, mama mi-a lipsit deosebit de mult, deoarece vârsta pe care am atins-o este foarte importantă pentru mine și mi-am dorit mult ca dânsa să-mi fie alături. Însă nu a fost să fie. Înțeleg că pentru cele mai multe lucruri este nevoie de bani și mama muncește pentru binele meu. Însă am spus-o și o voi spune mereu: nimic în această lume nu o va înlocui pe mama.
Iubește-ți mama, căci ea este unica persoană care te iubește cu adevărat.
Scutaru Ștefan
Satul Mihăileni
9 ani
* * *
Uneori mă uit în sus
La frumosul cer senin
Și mă rog eu la Isus
Chiar cu lacrimi și suspin.
Mă rog pentru mama mea,
Să-i dea Domnul sănătate,
Că-i cea mai luminoasă stea,
Cea mai înțeleaptă carte.
Mă rog, pentru tatăl meu,
Când e dus în cursă lungă.
Să-l ajute Dumnezeu,
Sănătate să-i ajungă.
Mă rog pentru frățiori,
Chiar de mă supăr pe ei.
Eu le sunt de ajutor,
Căci ei sunt mai mititei.
Și pentru bunei mă rog,
Dă-le Doamne zile lungi,
Celor ce îmi dau povață
Și bomboane-mi dau și nuci.
Eu mă rog de pace-n țară.
Și de toate cele bune.
Ca să fim cu toți acasă,
Dar nu-mprăștiați prin lume!
Cvasniuc Cristina
Satul Costești
14 ani
Împreună
Azi nu am sentimentele ce le simțeam acum trei ani, mama e lângă mine.
Comunicarea în realitate aduce mai multă plăcere decât cea de la distanță. Cina la masă cu toată familia trece mult mai vesel decât cu familia pe bucăți. Cu siguranță pot spune că buneii mi-au alinat dorul, dar totuși părinții sunt dintr-o generație mai apropiată și vor înțelege mai bine sentimentele mele. Îmi făceam singură temele pentru acasă, chiar dacă nu înțelegeam prea bine, dar m-am descurcat și am fost eminentă o vreme.
Odată mi-am petrecut ziua de naștere doar cu bunicii, să vă spun sincer, a decurs trist. Peste o zi a venit Anul Nou, dar nu am avut dorință să aștept miezul nopții, deoarece îmi doream să mă trezesc mai repede în alt an. Și vacanța trecea lent, deoarece nu aveam cu ce să mă ocup. Cu părinții vremea trece mai repede și mai vesel. Vacanța de vară era cea mai plictisitoare perioadă din cauza lipsei părinților. Nu are cine merge cu mine la râu, rămânea doar să-i invidiez pe cei care se duceau cu cercuri gonflabile, râzând și bucurându-se de vară în totalitate, dar nu pe bucăți. Posibil din acest considerent nimeni nu m-a învățat să înot.
Ce argumente le-aș putea aduce părinților? Le-aș spune să se astâmpere într-un loc. Banii sunt necesari, sunt conștientă de asta, dar de ce unii pot să facă bani aici? Poate nu le ajunge pentru tot ce le dorește sufletul, dar sunt pe loc, cu familia, în țara lor, unde se vorbește limba maternă. Trăiesc rău sau bine, nu contează, cel mai important e că sunt împreună și sunt fericiți. În 33.846 km² nu se va găsi un loc de muncă? Nu e mai bine să întârziem la serviciu și la școală împreună, decât separat? Poate nici nu o să întârziem, măcar cineva își va aduce aminte să pună deșteptătorul de cu seară.
Aș dori ca acest text să-l citească părinții. Posibil să-și schimbe părerea... Sau doar eu cred așa?...
