miercuri, 24 aprilie 2013

Poezie



                                                            Ion Dudca
                     


???...



Ce simte  un pumnal înfipt în piept?

Cum plînge fierul, dînd de carne dulce?

Cui se roagă atesitul?

Și ce tărîmuri vede-n somn un orb?

Unde se termină universul mai este oare vre-un atom?

Ce cîntă mutu în pădure?





Eu Sînt!!!



Eu sunt aici și acum!
În tine și-n mine,
Eu sunt azi și sunt mîine,
Un întreg în neant,
Lumină și întuneric,
Viitor și trecut,
Plăcere-n dezgust,
Dragoste-n ura,
În viața întreagă, lumină obscură,
Adevăr neștiut, de lume vîndut.

Sunt Alfa și Omega!
Sunt aici și acum,
Sunt veșnicul și unicul drum,
Eu sunt Tu și tu ești Mine,
Eu sunt speranța  de mîine.





Un gînd în întuneric.



În umbrele nimicului absurd
din mii și mii de întrebări ce n-au raspuns,
se lase plumb un gînd și în tăcere
te face să auzi bătaia inimii în întuneric.

Te îngrozești cît ești de singur
și ce bizar e rolul care-l joci
în teatrul cu păpuși marionete 
unde se joaca pentru-n singur spectator.

Și acest gînd te urmărește și lovește
ca picătura chinezeasca.
Răneste !
Te intrebi.
Ce este aia libertate?
Și ce înseamnă a iubi?
Cu ce curaj ar trebui, să lupt pentru a nu înnebuni?
Probabil toate astea le voi afla în următoarea zi!









                   ****

Strig, și nimeni nu m-aude!

Vorbesc cu mine, să m-audă alții,

Spun adevăru-n glumă,

Ca un nebun zîbesc într-una,

Vorbesc cu luna,

Se-aud în inimă ecouri, înec în ele a mea privire,

Pe buze zîmbet, în inimă taifun,

Păcat!!

Păcat că e nebun!!

Spun tot ce pot.

Strig!

Dar nu m-aude nimeni.





           Tărîm uscat.



Tărîm uscat, în piept nisip

E arșiță și sufletul mi-e dezvelit

Drum lung pietros, mă clatin,

Mai să cad pe jos.



Mi-e ruptă încălțămintea,

Și brațul e zdrobit,

Vin după tine!

Lumină

Ma orbit!

Pe buze se repetă acela-și gînd

Am să te găsesc curîn!




                   Bushido



Trupuri de piatră, spirit încins

Cad fulgii tristeței pe sufletul nins

Dîre de sînge, pumnii zdrobiți

Secunde întinse ca-n ultimul vis.



Ochii în lacrimi și păru e-n vînt

Chipuri arhaice cu noduri în gît

Săbii tocite, sleiți de puteri

Două stafii din ziua de ieri.



Trupuri de piatră, pe buze un gînd

Sub cerul albastru prielnic mormînt











                        Acolo



În punctul unde oceanul se transformă-n cer

Acolo sunt eu!

Picioarele murdare de colbul drumurilor de țară

Sunt ale mele!

Mînile crăpate de vînt, șterg sudoarea

De pe fruntea mea!

Trupul ars de soare și uscat de ger

E al meu!

Dar eu vreau!

Vreau să fiu acolo unde grîul se macină în morile de piatră,

Unede corăbiile plutesc în albia cerului,

unde părul femeii miroase a ierburi sălbatice,

și brațul bărbaților e plin de forță.

Unde roua dimineții e cel mai bun leac,

și vîntul de seară  îți răcorește trupul ostenit.

Unde turta coaptă e mai dulce și laptele băut lasă musteți.

Eu aș vrea!

Dar eu nus!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu