Atelierul Iovita si Revista CLIPA!
Voi reveni cu detalii
duminică, 31 iulie 2011
Cenaclul KONTUR
Motou
Un cenaclu permite parcurgerea mult mai rapida a unor etape obligatorii in calea devenirii unui autor. (Moni Stanila)
Ideea constituirii Cenaclului universitar Kontur s-a născut și din rațiunea că studenții, împătimiți de cuvântul frumos, au nevoie, complementar cu domeniile de interes profesional, facultatea aleasă, de un spațiu, o atmosferă benefică și parteneri ideali pentru disociri și opinii permanente vis-a-vis de propriile producții litertare, fie ele și compoziții modeste, ca la început.
Textele studenților de la Universitatea ‘’Alecu Russo’’ (proză, poezie, traduceri ) sînt, în mare, exerciții care certifică o suficientă cunoaștere a metereologiei artistice actuale. Nu lipsesc nici caligrafii după moda și modelele altor timpuri estetice. Salut aceste temerare tentative, provocări artistice și le doresc competitorilor să obțină (prin perseverență și lecturi abisale) brevete de autori și noi alfabete artistice. ( Anatol Moraru )
Istoria cenaclului
Prima ședință , experimentală, a cenaclului Kontur s-a produs la 23 septembrie 2004. Începînd cu ziua de 7 octombrie a aceluiași an. Cenaclul universitar, la propunerea studentei Irina Pînzari, se numește Kontur, desfășurîndu-se, de obicei, de două ori pe lună, în zi de joi.
Pe parcursul celor șapte ani de existență, membrii ai cenaclului Kontur, au devenit numeroși studenți ai mai multor facultăți de la Univeritatea ‘’ Alecu Russo ‘’, dar și elevi, liceeni din orașul Bălți.
Ședințele au loc, de regulă, în clubul centrului ONU din incinta Bibliotecii Științifice Universitare, sau sînt găzduite de una din sălile de curs ale blocului de studii pentru Facultatea Filologie. Este predominantă o atmosferă colegială, liberă, totuși productivă în intenție, or, în zona aceasta s-ar situa și scopul acestor întruniri, care contribuie substanțial la formarea personalității fiecărui membru, întrucît au meritul de a stimula gîndirea, spiritul de opservație, de a îndruma spre noi lecturi, precum și a înnobila atitudenea față de cuvîntul scris, prin consolidarea importanței imaginii actului creator, cunoașterii și comunicării prin emoție.
Texte ale autorilor-membri a cenaclului au apărut în paginele unor publicații, precum : Conflențe bibliologice, Nota Bene, Vocea Bălțiului, Timpul, ș.a. Am fost onorați, în repetate rânduri, cu prezența unor nume de referință în domeniul literar, dar și universitar, profesorii și sciitorii Maria Șleahtițchi, Margareta Curtescu ( Abramciuc) sau Diana Vrabie.
De asemenea, a devenit fructoasă și colaborarea cu membrii Atelierului de creație “Vlad Ioviță ‘’ din Chișinău, condus de Dumitru Crudu, printre aceștia Ecaterina Bargan, Ion Buzu, Carolina Vozian, Elena Boguș, Nina Caraman și alții.
Printre proiectele literare de viitor, care se infiripă în cadrul cenaclului Kontur, țin de organizarea unor recitaluri, lansări de carte, stabilirea unor legături cu alte cluburi literare, organizarea unor întâlniri cu diferiți autori, etc.
Cu această ocazie, invităm la colaborare persoanele care scriu poezie, proză, eseu, pentru a-și prezenta producțiile în cadrul cenaclului.
Persoana de contact: Virgil Botnaru (Tel: 069207668, e-mail: virgil.botnaru(at)gmail.com)
Vă așteptăm cu mult drag la viitoarele ședințe ale cenaclului Kontur!
Motou
Un cenaclu permite parcurgerea mult mai rapida a unor etape obligatorii in calea devenirii unui autor. (Moni Stanila)
Ideea constituirii Cenaclului universitar Kontur s-a născut și din rațiunea că studenții, împătimiți de cuvântul frumos, au nevoie, complementar cu domeniile de interes profesional, facultatea aleasă, de un spațiu, o atmosferă benefică și parteneri ideali pentru disociri și opinii permanente vis-a-vis de propriile producții litertare, fie ele și compoziții modeste, ca la început.
Textele studenților de la Universitatea ‘’Alecu Russo’’ (proză, poezie, traduceri ) sînt, în mare, exerciții care certifică o suficientă cunoaștere a metereologiei artistice actuale. Nu lipsesc nici caligrafii după moda și modelele altor timpuri estetice. Salut aceste temerare tentative, provocări artistice și le doresc competitorilor să obțină (prin perseverență și lecturi abisale) brevete de autori și noi alfabete artistice. ( Anatol Moraru )
Istoria cenaclului
Prima ședință , experimentală, a cenaclului Kontur s-a produs la 23 septembrie 2004. Începînd cu ziua de 7 octombrie a aceluiași an. Cenaclul universitar, la propunerea studentei Irina Pînzari, se numește Kontur, desfășurîndu-se, de obicei, de două ori pe lună, în zi de joi.
Pe parcursul celor șapte ani de existență, membrii ai cenaclului Kontur, au devenit numeroși studenți ai mai multor facultăți de la Univeritatea ‘’ Alecu Russo ‘’, dar și elevi, liceeni din orașul Bălți.
Ședințele au loc, de regulă, în clubul centrului ONU din incinta Bibliotecii Științifice Universitare, sau sînt găzduite de una din sălile de curs ale blocului de studii pentru Facultatea Filologie. Este predominantă o atmosferă colegială, liberă, totuși productivă în intenție, or, în zona aceasta s-ar situa și scopul acestor întruniri, care contribuie substanțial la formarea personalității fiecărui membru, întrucît au meritul de a stimula gîndirea, spiritul de opservație, de a îndruma spre noi lecturi, precum și a înnobila atitudenea față de cuvîntul scris, prin consolidarea importanței imaginii actului creator, cunoașterii și comunicării prin emoție.
Texte ale autorilor-membri a cenaclului au apărut în paginele unor publicații, precum : Conflențe bibliologice, Nota Bene, Vocea Bălțiului, Timpul, ș.a. Am fost onorați, în repetate rânduri, cu prezența unor nume de referință în domeniul literar, dar și universitar, profesorii și sciitorii Maria Șleahtițchi, Margareta Curtescu ( Abramciuc) sau Diana Vrabie.
De asemenea, a devenit fructoasă și colaborarea cu membrii Atelierului de creație “Vlad Ioviță ‘’ din Chișinău, condus de Dumitru Crudu, printre aceștia Ecaterina Bargan, Ion Buzu, Carolina Vozian, Elena Boguș, Nina Caraman și alții.
Printre proiectele literare de viitor, care se infiripă în cadrul cenaclului Kontur, țin de organizarea unor recitaluri, lansări de carte, stabilirea unor legături cu alte cluburi literare, organizarea unor întâlniri cu diferiți autori, etc.
Cu această ocazie, invităm la colaborare persoanele care scriu poezie, proză, eseu, pentru a-și prezenta producțiile în cadrul cenaclului.
Persoana de contact: Virgil Botnaru (Tel: 069207668, e-mail: virgil.botnaru(at)gmail.com)
Vă așteptăm cu mult drag la viitoarele ședințe ale cenaclului Kontur!
IN curand, o tabara de proza la Orheiul Vechi, prima editie
12/13/14 august!
Detalii intr-o alta postare!
Detalii intr-o alta postare!
CONCURS
Joi, 4 august, la ora 18.00, Mihail Vakulovski lanseaza rockmanul Student la Chisinau, primul din trilogia Tovarasi de camera. La intalnirea de la Libraria Humanitas Lapusneanu, cei trei castigatori - alesi de autor - ai concursului organizat de AltIasi impreuna cu editura Cartea Romaneasca vor primi cate o carte cu autograf.
Concursul consta in a povesti (postand un comentariu la acest articol) cu cea mai savuroasa intamplare (traita sau auzita) legata de viata de camin. Termenul limita este miercuri, 3 august, ora 24. In dimineata lansarii, Mihail Vakulovski va alege personal cei trei castigatori, carora le va acorda un exemplar cu autograf al rockmanului in libraria care gazduieste evenimentul.
Cu ocazia acestei lansari, AltIasi a pregatit (in premiera!) doua recenzii: Student la Chisinau a Elenei si Rockmanul anului a lui Iosif. Dupa ce actrita Andreea Stafie va citi fragmente din carte, autorul (fratele mai mare al lui Alexandru Vakulovski) va raspunde intrebarilor lui Liviu Antonesei si celor din partea publicului.
Mihail Vakulovski este autor al volumelor de poezie: Nemuritor in papusoi, Caiet cu zmei de care n-am mai ridicat niciodata nici macar in copilarie, TU (cu Al. Vakulovski), Tatuaje, Odada, Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene, ИЛЬ ПЛЁ, Autobiografie. A mai publicat: Nicolae Manolescu (monografie), Holocaustul evreilor romani. Din marturiile supravietuitorilor (istorie recenta), nEUROCHIRURGIE (teatru), Portret de grup cu generatia „optzeci". Poezia (critica literara), Tiuk! (antologie de proza Klu) (cu Al. Vakulovski).
Concursul consta in a povesti (postand un comentariu la acest articol) cu cea mai savuroasa intamplare (traita sau auzita) legata de viata de camin. Termenul limita este miercuri, 3 august, ora 24. In dimineata lansarii, Mihail Vakulovski va alege personal cei trei castigatori, carora le va acorda un exemplar cu autograf al rockmanului in libraria care gazduieste evenimentul.
Cu ocazia acestei lansari, AltIasi a pregatit (in premiera!) doua recenzii: Student la Chisinau a Elenei si Rockmanul anului a lui Iosif. Dupa ce actrita Andreea Stafie va citi fragmente din carte, autorul (fratele mai mare al lui Alexandru Vakulovski) va raspunde intrebarilor lui Liviu Antonesei si celor din partea publicului.
Mihail Vakulovski este autor al volumelor de poezie: Nemuritor in papusoi, Caiet cu zmei de care n-am mai ridicat niciodata nici macar in copilarie, TU (cu Al. Vakulovski), Tatuaje, Odada, Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene, ИЛЬ ПЛЁ, Autobiografie. A mai publicat: Nicolae Manolescu (monografie), Holocaustul evreilor romani. Din marturiile supravietuitorilor (istorie recenta), nEUROCHIRURGIE (teatru), Portret de grup cu generatia „optzeci". Poezia (critica literara), Tiuk! (antologie de proza Klu) (cu Al. Vakulovski).
Atelierul de proza a INTRAT IN VACANTA
Atelierul de proza a intrat in vacanta. O sa reiau sedintele la mijlocul lui septembrie. Dar intr-o alta formula si dupa un alt sistem.
Cu oameni mai putini. Dar cu o eficienta mai mare.
Ceea ce a fost pana acum a fost o etapa.
O sa incercam si altceva!
Cu oameni mai putini. Dar cu o eficienta mai mare.
Ceea ce a fost pana acum a fost o etapa.
O sa incercam si altceva!
Mihail Vakulovski la REPUBLICA
Lansarea rockmanului 'Tovarasi de camera. Student la Chisinau' de Mihail Vakulovski la Iasi, Chisinau si Sibiu
Joi, 4 august, la ora 18.00, la Librăria Humanitas din Iaşi (lîngă Str. Lăpuşneanu - Str. Banu, nr. 8, Bl. 8, mezanin), Mihail Vakulovski vine să povestească despre rockmanul Student la Chişinău, primul din trilogia Tovarăşi de cameră (Cartea Românească, 2011).
Actriţa Andreea Stafie va citi un fragment din carte, iar autorul va răspunde la întrebările lui Liviu Antonesei. Şi nu numai. Cei din public sînt aşteptaţi, de asemenea, cu întrebări şi curiozităţi.
Vineri, 5 august, la ora 18.30, la Cenaclul Republica, Biblioteca Naţională, Chişinău, vor discuta despre rockman, alături de autor, tovarăşi de nădejde: Constantin Cheianu, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan şi Emilian Galaicu-Păun. Retrăieşte un fragment: Alexandru Vakulovski.
Moderator: Moni Stănilă.
Sîmbătă, 13 august, la ora 18.00, în cadrul Festivalului ArtMania de la Sibiu (scena VIP, Piata Mare), Radu Vancu şi Dragoş Varga îl vor chestiona pe autor cu privire la primul său rockman.
Vor citi fragmente din carte: Alexandru Vakulovski & Moni Stănilă.
Discuţia va fi moderată de Veronica D. Niculescu.
Student la Chişinău de Mihail Vakulovski este primul rockman din trilogia Tovarăşi de cameră. O trilogie prin care trece Prutul odată cu anii de ucenicie ai studentului Hai – anii marilor schimbări social-politice din Estul Europei, cu efectele lor imprevizibile, supuse capriciilor istoriei. Amestecul de umor, ironie şi realitate brută, neîndurătoare – uneori lipsit de pudoare, dar niciodată gratuit – descrie rostogolirea acestui rockman colţuros peste graniţele de cuvinte şi forţa lui subtilă de celebrare a vieţii.
Joi, 4 august, la ora 18.00, la Librăria Humanitas din Iaşi (lîngă Str. Lăpuşneanu - Str. Banu, nr. 8, Bl. 8, mezanin), Mihail Vakulovski vine să povestească despre rockmanul Student la Chişinău, primul din trilogia Tovarăşi de cameră (Cartea Românească, 2011).
Actriţa Andreea Stafie va citi un fragment din carte, iar autorul va răspunde la întrebările lui Liviu Antonesei. Şi nu numai. Cei din public sînt aşteptaţi, de asemenea, cu întrebări şi curiozităţi.
Vineri, 5 august, la ora 18.30, la Cenaclul Republica, Biblioteca Naţională, Chişinău, vor discuta despre rockman, alături de autor, tovarăşi de nădejde: Constantin Cheianu, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan şi Emilian Galaicu-Păun. Retrăieşte un fragment: Alexandru Vakulovski.
Moderator: Moni Stănilă.
Sîmbătă, 13 august, la ora 18.00, în cadrul Festivalului ArtMania de la Sibiu (scena VIP, Piata Mare), Radu Vancu şi Dragoş Varga îl vor chestiona pe autor cu privire la primul său rockman.
Vor citi fragmente din carte: Alexandru Vakulovski & Moni Stănilă.
Discuţia va fi moderată de Veronica D. Niculescu.
Student la Chişinău de Mihail Vakulovski este primul rockman din trilogia Tovarăşi de cameră. O trilogie prin care trece Prutul odată cu anii de ucenicie ai studentului Hai – anii marilor schimbări social-politice din Estul Europei, cu efectele lor imprevizibile, supuse capriciilor istoriei. Amestecul de umor, ironie şi realitate brută, neîndurătoare – uneori lipsit de pudoare, dar niciodată gratuit – descrie rostogolirea acestui rockman colţuros peste graniţele de cuvinte şi forţa lui subtilă de celebrare a vieţii.
sâmbătă, 30 iulie 2011
azi, ultima sedinta a atelierului din vara asta
DIn toamna am sa fac un alt fel de atelier. Dar va fi tot pe proza. Va fi un atelier de proza. Exclusiv de proza. Acum scriem.
Scriem proza.
Dupa 17.00 vom discuta ce am scris.
Scriem proza.
Dupa 17.00 vom discuta ce am scris.
vineri, 29 iulie 2011
Dragi prieteni!
Va rog sa completati acest chestionar si sa mi-l retrimiteti pe una din urmatoarele adrese: dannicu@gmail.com, dannicu1989@yahoo.com, dannicu2009@yahoo.com. De raspunsurile dumneavoastra vor depinde, in mare parte, proiectele culturale subventionate de statul roman prin intermediul DRRP in urmatoarea perioada, in Republica Moldova. Va rog sa-mi trimiteti chestionarul completat pana maine la ora 16.00. Nu va va lua mult timp, si e in interesul culturii romanesti in Republica Moldova
Va multumesc mult.
Cu respect,
Dan Nicu, voluntar in cadrul proiectului
CHESTIONAR
Bună ziua!
Asociaţia Pro Democraţia Club Tîrgu Neamţ doreşte să evalueze nevoile culturale ale tinerilor din Republica Moldova, în cadrul proiectului „Cultura româna în viziunea tinerilor români din Republica Moldova”. Vă rugăm să răspundeţi la întrebările de mai jos prin evidenţierea răspunsului ales prin roşu. Confidenţialitatea răspunsurilor dumneavoastră este garantată.
Nevoile culturale constituie manifestarea valorilor materiale şi spirituale create de civilizaţia românească.
Prin produse culturale româneşti înţelegem Dansul, Muzica, Teatru-Arte performative, Traduceri, Arhitectură şi design, Arte vizuale, Arte plastice (sculptură, gravură, desen, gravură), Cinematografie, Literatură, Televiziune, Radio şi altele.
CONTEXTUL ACTUAL AL CULTURII ROMÂNE ÎN R. MOLDOVA
1. Cât de bine comunicaţi în limba română:
1. Foarte bine
2. Destul de bine
3. Moderat (nici foarte bine, nici foarte rău)
4. Rău
5. Foarte rău
9. Nu ştiu/ Nu răspund
2. Cât de des utilizaţi produsele culturale româneşti în viaţa de zi cu zi?
1. Foarte des
2. Destul de des
3. Moderat (nici foarte des, nici foarte rar)
4. Rar
5. Foarte rar
9. Nu ştiu/ Nu răspund
3. Ce părere aveţi despre produsele culturale româneşti care ajung pe piaţa din R. Moldova?
1. Foarte bună
2. Bună
3. Nici bună, nici rea
4. Rea
5. Foarte rea
9. Nu ştiu/Nu răspund
4. Care sunt produsele/creaţiile culturale româneşti din RM cunoaşteţi? (pot fi încercuite mai multe variante).
1. Dans
2. Muzică
3. Teatru-Arte performative
4. Traduceri
5. Arhitectura si design
6. Arte vizuale-Arte plastice (sculptură, gravură, desen)
7. Cinematografie
8. Literatură
10. Televiziune
11. Radio
12. Altele, care .............................................................................................................
9. Nu ştiu/Nu răspund
5. Pe care dintre produsele/creaţiile de mai sus le folosiţi?
1. Dans
2. Muzică
3. Teatru-Arte performative
4. Traduceri
5. Arhitectura si design
6. Arte vizuale-Arte plastice (sculptură, gravură, desen)
7. Cinematografie
8. Literatură
10. Televiziune
11. Radio
12. Altele, care .............................................................................................................
9. Nu ştiu/ Nu răspund
NEVOILE CULTURALE ALE TINERILOR
6. În ce măsură postul/funcţia pe care o ocupaţi vă solicită să utilizati produse culturale româneşti?
1. Foarte mult
2. Mult
3. Moderat
4. Foarte puţin
5. Deloc
9. Nu ştiu/ Nu răspund
7. Colaboraţi cu instituţiile culturale româneşti?
1. DA 2. NU
Daca DA, care sunt acestea?
1. Ziare
2. Reviste
3. Unităţi de învăţământ
4. Posturi de radio
5. Posturi de televiziune
6. Altele ...............................................
8. În ce domenii colaboraţi sau aţi colaborat cu instituţiile române în cadrul unor proiecte culturale?
1. Literatură/jurnalism
2. Dans
3. Muzică
4. Teatru-Arte performative
5. Traduceri
6. Arhitectura si design
7. Arte vizuale şi plastice (sculptură, gravură, desen)
8. Cinematografie
10. Televiziune
11. Radio
12. Altele, care .............................................................................................................
9. Cât de des frecventaţi evenimente culturale organizate în R. Moldova de către statul român?
1. Foarte des
2. Destul de des
3. Moderat (nici foarte des, nici foarte rar)
4. Rar
5. Foarte rar
9. Nu ştiu/ Nu răspund
10. Vă rugăm să daţi exemple de minim 3 produse/creaţii culturale româneşti pe care le-aţi utilizat recent.
1. _________________________________________________________________
2. _________________________________________________________________
3. _________________________________________________________________
4. Altele __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
11. Vă rugăm să vă autoevaluaţi cunoştinţele şi interesul referitor la următoarele produse/creaţii culturale româneşti acordând un scor fiecărei categorii (se va bifa cu X categoria ce corespunde nivelului de cunoştințe)
Nivel de cunoştinţe Nivel de interes
Scor Scor
Slab Bine Foarte bine Scăzut Mediu Ridicat
Dans
Muzica
Teatru-Arte performative
Traduceri
Arhitectură şi design
Arte vizuale, Arte plastice (sculptură, gravură, desen)
Cinematografie
Literatură
Televiziune
Radio
Altele...
...
12. Cât de des investiţi resurse (bani, timp etc.) în produsele culturale româneşti?
1. Foarte des
2. Destul de des
6. Moderat (nici foarte des, nici foarte rar)
7. Rar
8. Foarte rar
9. Nu ştiu/ Nu răspund
SOLUŢII PRIVIND SATISFACEREA NEVOILOR CULTURALE ALE TINERILOR DIN R. MOLDOVA
13. Cât de mult vă interesează să promovaţi produsele/valorile culturale române în contextul globalizării valorilor culturale?
1. Foarte mult
2. Mult
3. Moderat
4. Rar
5. Foarte rar
12. Nu stiu/ Nu raspund
15. Care sunt obstacolele pe care le întîmpinaţi şi care reduc accesul la produsele/creaţiile culturale romanesti?
1. ________________________________________________________________
2. ________________________________________________________________
3. ________________________________________________________________
16. Care sunt aşteptările referitoare la ajutorul cultural pe care Romania ar trebui sa i-l ofere tinerilor romani din RM?
1. __________________________________________________________________
2. __________________________________________________________________
3. __________________________________________________________________
17. Cum ar trebui să se implice România pentru a sprijini cultural comunităţile româneşti din R. Moldova?
1. Organizarea de tabere, excursii tematice în România pentru tinerii din R. Moldova
2. Sprijinirea materială şi financiară a initiaţivelor culturale româneşti din R. Moldova
3. Înfiinţarea de instituţii, precum şi deschiderea filialelor instituţiilor culturale româneşti în R. Moldova
4. Mediatizarea intensă a produselor/creaţiilor/valorilor culturale româneşti în R. Moldova
5. Organizarea în parteneriat a festivalelor şi evenimentelor culturale
6. Facilitarea accesului la publicaţii româneşti prin reţele de distribuţie în R.Moldova
7. Regim prioritar pentru proiectele realizate în parteneriat de ONG-uri din R.Moldova şi România
9. Altele ___________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
Date despre respondenti:
Categoria de vârstă
1. 18 - 20 ani
2. 21 - 24 ani
3. 25 – 29 ani
4. 30 - 35 ani
Sex
1. Masculin
2. Feminin
Nivelul veniturilor (pe lună)
1. sub 100 Euro
2. între 100 şi 250 Euro
3. peste 250 Euro Studii
1. fără şcoală
2. şcoala primara
3. şcoala gimnazială
4. şcoala profesională sau şcoala de ucenici
5. liceu (10 sau 12 clase)
6. şcoală de maiştri sau şcoală postliceală
7. studii universitare (de licenţă)
8. studii postuniversitare (de masterat)
10. studii de doctorat
9. NR (nonrăspuns)
Mediu de provenienţă
1. Rural
2. Urban Ocupaţie
.............................................................................. Localitate, Raion
........................................................................
Va rog sa completati acest chestionar si sa mi-l retrimiteti pe una din urmatoarele adrese: dannicu@gmail.com, dannicu1989@yahoo.com, dannicu2009@yahoo.com. De raspunsurile dumneavoastra vor depinde, in mare parte, proiectele culturale subventionate de statul roman prin intermediul DRRP in urmatoarea perioada, in Republica Moldova. Va rog sa-mi trimiteti chestionarul completat pana maine la ora 16.00. Nu va va lua mult timp, si e in interesul culturii romanesti in Republica Moldova
Va multumesc mult.
Cu respect,
Dan Nicu, voluntar in cadrul proiectului
CHESTIONAR
Bună ziua!
Asociaţia Pro Democraţia Club Tîrgu Neamţ doreşte să evalueze nevoile culturale ale tinerilor din Republica Moldova, în cadrul proiectului „Cultura româna în viziunea tinerilor români din Republica Moldova”. Vă rugăm să răspundeţi la întrebările de mai jos prin evidenţierea răspunsului ales prin roşu. Confidenţialitatea răspunsurilor dumneavoastră este garantată.
Nevoile culturale constituie manifestarea valorilor materiale şi spirituale create de civilizaţia românească.
Prin produse culturale româneşti înţelegem Dansul, Muzica, Teatru-Arte performative, Traduceri, Arhitectură şi design, Arte vizuale, Arte plastice (sculptură, gravură, desen, gravură), Cinematografie, Literatură, Televiziune, Radio şi altele.
CONTEXTUL ACTUAL AL CULTURII ROMÂNE ÎN R. MOLDOVA
1. Cât de bine comunicaţi în limba română:
1. Foarte bine
2. Destul de bine
3. Moderat (nici foarte bine, nici foarte rău)
4. Rău
5. Foarte rău
9. Nu ştiu/ Nu răspund
2. Cât de des utilizaţi produsele culturale româneşti în viaţa de zi cu zi?
1. Foarte des
2. Destul de des
3. Moderat (nici foarte des, nici foarte rar)
4. Rar
5. Foarte rar
9. Nu ştiu/ Nu răspund
3. Ce părere aveţi despre produsele culturale româneşti care ajung pe piaţa din R. Moldova?
1. Foarte bună
2. Bună
3. Nici bună, nici rea
4. Rea
5. Foarte rea
9. Nu ştiu/Nu răspund
4. Care sunt produsele/creaţiile culturale româneşti din RM cunoaşteţi? (pot fi încercuite mai multe variante).
1. Dans
2. Muzică
3. Teatru-Arte performative
4. Traduceri
5. Arhitectura si design
6. Arte vizuale-Arte plastice (sculptură, gravură, desen)
7. Cinematografie
8. Literatură
10. Televiziune
11. Radio
12. Altele, care .............................................................................................................
9. Nu ştiu/Nu răspund
5. Pe care dintre produsele/creaţiile de mai sus le folosiţi?
1. Dans
2. Muzică
3. Teatru-Arte performative
4. Traduceri
5. Arhitectura si design
6. Arte vizuale-Arte plastice (sculptură, gravură, desen)
7. Cinematografie
8. Literatură
10. Televiziune
11. Radio
12. Altele, care .............................................................................................................
9. Nu ştiu/ Nu răspund
NEVOILE CULTURALE ALE TINERILOR
6. În ce măsură postul/funcţia pe care o ocupaţi vă solicită să utilizati produse culturale româneşti?
1. Foarte mult
2. Mult
3. Moderat
4. Foarte puţin
5. Deloc
9. Nu ştiu/ Nu răspund
7. Colaboraţi cu instituţiile culturale româneşti?
1. DA 2. NU
Daca DA, care sunt acestea?
1. Ziare
2. Reviste
3. Unităţi de învăţământ
4. Posturi de radio
5. Posturi de televiziune
6. Altele ...............................................
8. În ce domenii colaboraţi sau aţi colaborat cu instituţiile române în cadrul unor proiecte culturale?
1. Literatură/jurnalism
2. Dans
3. Muzică
4. Teatru-Arte performative
5. Traduceri
6. Arhitectura si design
7. Arte vizuale şi plastice (sculptură, gravură, desen)
8. Cinematografie
10. Televiziune
11. Radio
12. Altele, care .............................................................................................................
9. Cât de des frecventaţi evenimente culturale organizate în R. Moldova de către statul român?
1. Foarte des
2. Destul de des
3. Moderat (nici foarte des, nici foarte rar)
4. Rar
5. Foarte rar
9. Nu ştiu/ Nu răspund
10. Vă rugăm să daţi exemple de minim 3 produse/creaţii culturale româneşti pe care le-aţi utilizat recent.
1. _________________________________________________________________
2. _________________________________________________________________
3. _________________________________________________________________
4. Altele __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
11. Vă rugăm să vă autoevaluaţi cunoştinţele şi interesul referitor la următoarele produse/creaţii culturale româneşti acordând un scor fiecărei categorii (se va bifa cu X categoria ce corespunde nivelului de cunoştințe)
Nivel de cunoştinţe Nivel de interes
Scor Scor
Slab Bine Foarte bine Scăzut Mediu Ridicat
Dans
Muzica
Teatru-Arte performative
Traduceri
Arhitectură şi design
Arte vizuale, Arte plastice (sculptură, gravură, desen)
Cinematografie
Literatură
Televiziune
Radio
Altele...
...
12. Cât de des investiţi resurse (bani, timp etc.) în produsele culturale româneşti?
1. Foarte des
2. Destul de des
6. Moderat (nici foarte des, nici foarte rar)
7. Rar
8. Foarte rar
9. Nu ştiu/ Nu răspund
SOLUŢII PRIVIND SATISFACEREA NEVOILOR CULTURALE ALE TINERILOR DIN R. MOLDOVA
13. Cât de mult vă interesează să promovaţi produsele/valorile culturale române în contextul globalizării valorilor culturale?
1. Foarte mult
2. Mult
3. Moderat
4. Rar
5. Foarte rar
12. Nu stiu/ Nu raspund
15. Care sunt obstacolele pe care le întîmpinaţi şi care reduc accesul la produsele/creaţiile culturale romanesti?
1. ________________________________________________________________
2. ________________________________________________________________
3. ________________________________________________________________
16. Care sunt aşteptările referitoare la ajutorul cultural pe care Romania ar trebui sa i-l ofere tinerilor romani din RM?
1. __________________________________________________________________
2. __________________________________________________________________
3. __________________________________________________________________
17. Cum ar trebui să se implice România pentru a sprijini cultural comunităţile româneşti din R. Moldova?
1. Organizarea de tabere, excursii tematice în România pentru tinerii din R. Moldova
2. Sprijinirea materială şi financiară a initiaţivelor culturale româneşti din R. Moldova
3. Înfiinţarea de instituţii, precum şi deschiderea filialelor instituţiilor culturale româneşti în R. Moldova
4. Mediatizarea intensă a produselor/creaţiilor/valorilor culturale româneşti în R. Moldova
5. Organizarea în parteneriat a festivalelor şi evenimentelor culturale
6. Facilitarea accesului la publicaţii româneşti prin reţele de distribuţie în R.Moldova
7. Regim prioritar pentru proiectele realizate în parteneriat de ONG-uri din R.Moldova şi România
9. Altele ___________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
Date despre respondenti:
Categoria de vârstă
1. 18 - 20 ani
2. 21 - 24 ani
3. 25 – 29 ani
4. 30 - 35 ani
Sex
1. Masculin
2. Feminin
Nivelul veniturilor (pe lună)
1. sub 100 Euro
2. între 100 şi 250 Euro
3. peste 250 Euro Studii
1. fără şcoală
2. şcoala primara
3. şcoala gimnazială
4. şcoala profesională sau şcoala de ucenici
5. liceu (10 sau 12 clase)
6. şcoală de maiştri sau şcoală postliceală
7. studii universitare (de licenţă)
8. studii postuniversitare (de masterat)
10. studii de doctorat
9. NR (nonrăspuns)
Mediu de provenienţă
1. Rural
2. Urban Ocupaţie
.............................................................................. Localitate, Raion
........................................................................
Andrei Burac
Andrei Burac
Adica, creatia
Oamenii care gandesc, oamenii care vor sa inteleaga ce e creatia, de ce nu oricine poate deveni un creator autentic, nu un manierist, au inteles ca sensibilitatea e ca un fundal pentru ca sa se nasca talentul in toata amploarea sa si sa devina un bun comun pentru consumatorii produsului creator. Talentul poate fi asemanat cu o scoica. Dar fara un fir de nisip in interiorul ei nu se poate naste perla. Nu orice scoica poate produce o perla. Doar scoicile blestemate de-a purta in soma lor un bob de nisip. Nu si cele obisnuite. Marea multume (nu si exceptiile) o duc bine-mersi pana la adanci batranete si se bucura de ceea ce le inconjoara exact ca foarte multi oameni din jurul nostru. Pana la urma,c a si oamenii, si scoicile mor, dar in urma unora ramane MINUNEA CARE SE NUMESTE perla. Daca n-ar fi firul de nisip ( suferintele, nu neaparat si cele trupesti) nu s-ar naste NICI perla. Adica, creatia, la om.
Adica, creatia
Oamenii care gandesc, oamenii care vor sa inteleaga ce e creatia, de ce nu oricine poate deveni un creator autentic, nu un manierist, au inteles ca sensibilitatea e ca un fundal pentru ca sa se nasca talentul in toata amploarea sa si sa devina un bun comun pentru consumatorii produsului creator. Talentul poate fi asemanat cu o scoica. Dar fara un fir de nisip in interiorul ei nu se poate naste perla. Nu orice scoica poate produce o perla. Doar scoicile blestemate de-a purta in soma lor un bob de nisip. Nu si cele obisnuite. Marea multume (nu si exceptiile) o duc bine-mersi pana la adanci batranete si se bucura de ceea ce le inconjoara exact ca foarte multi oameni din jurul nostru. Pana la urma,c a si oamenii, si scoicile mor, dar in urma unora ramane MINUNEA CARE SE NUMESTE perla. Daca n-ar fi firul de nisip ( suferintele, nu neaparat si cele trupesti) nu s-ar naste NICI perla. Adica, creatia, la om.
joi, 28 iulie 2011
Mihail Vakulovski ne spune!
Tiuk! nr. 31 (2011)
Daniil HARMS
TIUK!
(Traducere din limba rusă de Mihail VAKULOVSKI)
Vară. Masă de scris. În dreapta - o uşă. Pe perete - un tablou. Pe tablou - un cal care ţine în dinţi un ţigan. Olga Petrovna despică lemne. La fiecare lovitură de pe nasul Olgăi Petrovna alunecă pince-nez-ul. Evdochim Osipovici fumează pe un fotoliu.
Olga Petrovna (dă cu toporul în buturugă, care, însă, nu dă nici un semn că s-ar desface).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul, loveşte în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul, loveşte în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul, loveşte în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul): Evdochim Osipovici! Vă rog frumos: nu mai ziceţi cuvîntul acesta, "tiuk".
Evdochim Osipovici: Bine, bine.
Olga Petrovna (loveşte cu toporul în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul): Evdochim Osipovici! Mi-aţi promis că n-o să spuneţi cuvîntul acesta - "tiuk"!
Evdochim Osipovici: Bine, bine, Olga Petrovna! N-am să-l mai spun.
Olga Petrovna (loveşte cu toporul în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul): Ce nesimţire! Om matur şi nu poate să înţeleagă o simplă rugăminte!
Evdochim Osipovici: Olga Petrovna! Puteţi să vă continuaţi treaba liniştită. Eu n-am să vă mai deranjez.
Olga Petrovna: Vă rog, vă rog foarte tare, lăsaţi-mă să despic măcar buturuga asta!
Evdochim Osipovici: Despicaţi-o, despicaţi-o, fireşte!
Olga Petrovna (loveşte cu toporul în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna scapă toporul, cască gura, dar nu poate să spună nimic. Evdochim Osipovici se ridică din fotoliu, o priveşte pe Olga Petrovna din cap pînă-n picioare şi pleacă. Olga Petrovna stă încremenită cu gura căscată şi-l urmăreşte pe Evdochim Osipovici care se îndepărtează.
Din cuprins:
AncheTiuk
Ai avut vreo perioadă a foamei în viaţă? Cu ce asociezi foamea?
Veronica D. NICULESCU
Flori BĂLĂNESCU
Mugur GROSU
Stoian G. BOGDAN
Anca GIURA
Leo BUTNARU
Gheorghe IOVA
Răzvan ŢUPA
Augustin NACU
Liviu Antonesei, Dan Iancu, Cezar Nicolescu, Vali Deac, Marius Ianuş, Dan Someşan, Dumitru Crudu
Dialoguri Tiuk!
O.Nimigean (m. vklvsk)
Emilian Galaicu-Păun (m. vklvsk)
Emil Brumaru (c. arcu)
Alexandru Pecican (liliana moldovan)
TEO / Claudiu Teohari (m. vklvsk)
Marian Crişan (m. vklvsk)
Constantin Chiriac (vera nclsc)
Octavian Saiu (vera nclsc)
Dan Chişu (m. vklvsk)
Tudor Giurgiu (m. vklvsk)
Show Recent Messages
de Moni STĂNILĂ
Dumitru Crudu
Mugur Grosu
Alexandru Vakulovski
Toma (ex-Mauser)
Cosmin Moldovan
(ne)interviuri
Iris
Radu Afrim
Bun de tipar
Emilian Galaicu-Păun: Ţesut viu (roman)
Alexandru Potcoavă: Şoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli (roman)
Andrei Zbîrnea: Rock în Praga (versuri)
Dan Iancu: Anul şobolanului (roman)
A. R. Deleanu: Îmblânzitorul apelor (roman)
Mihail Vakulovski: 10 basarabeni pentru cultura română (dialog)
A!!
Emilian GALAICU-PĂUN – Nu am cădere să judec, cel mult – să înţeleg
Leo BUTNARU – Amicus Mircea V. Ciobanu, sed magis amica veritas
Savatie BAŞTOVOI – Poetului osetin Şamil Djigkaev i-au tăiat capul pentru un poem
Augustin NACU – Despre ignoranţă, fals şi rea-credinţă
Ioana Chichet-MACOVEICIUC – Festivaluri de vară: mici mulţi, acreditări foto puţine
Pagini basarabene
Alexandru VAKULOVSKI: O iubire imposibilă sau De ce iubim politicienii?
Emilian Galaicu-Păun: Prima dată la televizor
Dumitru CRUDU: Numai scriitorii ne mai pot ajuta să înţelegem vremurile de altădată
Emilian Galaicu-Păun: Povestea magului din Unţeşti
Iulian CIOCAN: Turism moldovenesc
Poveştiuci pe bune
Liviu Ioan STOICIU – Cînd subconştientul răbufneşte la masa de scris
Ruxandra CESEREANU – Control canonic periodic
Marius CONKAN – Omagiu lui Peter Pan și lumilor alternative
Adi DOHOTARU – Ochelarii roşii ai lui Matei Corvin
Anca Giura – Asceza şi arta discreţiei
(nu) mai citiţi!
Mihail VAKULOVSKI – LENINGRAD s-a întors!
White Noise – PdS: colecţia de vară
LecTiuk!
Dumitru CRUDU – În gura foametei
Mihail VAKULOVSKI – Rădăcina de bucsau
Alexandru VAKULOVSKI – Akutagawa
Veronica D. NICULESCU – Dan Perjovschi, doar o însemnare personală despre o carte
Mihail VAKULOVSKI – 150000 la peluze
Emilian GALAICU-PĂUN – Ernesto Sabato, Înainte de tăcere
Alexandru VAKULOVSKI – Steaua lui Bolano
Mihail VAKULOVSKI – Torrent
Emilian GALAICU-PĂUN – FEM
Mihail VAKULOVSKI – Asigurări de viaţă
Radu VANCU – ZEN
Mihail VAKULOVSKI – Iubirea e pagina lipsă din calendar
Alexandru VAKULOVSKI – Bîntuiţii
Veronica D. NICULESCU – În iad toate becurile sunt arse
Mihail VAKULOVSKI – Sînge satanic
Alexandru VAKULOVSKI – Tărâmul lui Saşa Kozak
Veronica D. NICULESCU – Integrala Cheever
Alexandru VAKULOVSKI – Interpretînd victima
Flori BĂLĂNESCU – Federeii
Alexandru VAKULOVSKI – Tata doar fotografii
Anti-chimbal
de Ruxandra CESEREANU
anti-chimbal 16
anti-chimbal 17
anti-chimbal 18
anti-chimbal 19
TiukFamilion
10 întrebări pentru 2 soţi scriitori
Daniel PIŞCU
&
Dina HRENCIUC
MăşTiuk!
FITS 2011 (vera nclsc)
Egoistul lui Radu Beligan (m.vklvsk)
Mai există oare Teatrul „Eugene Ionesco”? (d.crudu)
Modelul baltic şi asiatic în R.Md. (c. cheianu)
CinemaTiuk!
Biutiful, un film dedicat taţilor (m. vklvsk)
Periferic (m.vklvsk)
Mănuşi roşii (m. vklvsk)
Portretul luptătorului la tinereţe (alina muşătoiu)
Aurora (m. vklvsk)
My3
Lilia RUFANDA: Și astfel pînă-n pînzele albe…
Cristina NEMEROVSCHI: Cum am ars-o o lună ca scriitor de succes
Denisa Mirena PIŞCU: (Femeia prostituată…)
George MUREŞAN: Entomofagie întîmplătorie (in vino vermitas)
Diana CORCAN: aici la marginea patriei în care plouă
Dan SOMEŞAN: Gara Buşteni
Liviu ANDREI: Bordelul din saramură
Ioana ŞERBAN: Masca ce rîde, inițial a plîns
Sorin LUCACI: Sunt gata să depun armele
Mihai BĂDICĂ: Every 2 hours and 36 minutes
O fo
Kikinda Short, paradisul prozei scurte (vera nclsc)
STING, Symphonicity (m.vklvsk)
Harry TAVITIAN (liviu antns)
Versu-n stroi… pe hectare de hârtie (v. sprncn)
ALTERNOSFERA răscoleşte wamintirile... (m.vklvsk)
O apărut
Alexei VAKULOVSKI, În gura foametei (Ed. I.N.S.T.)
Mihail VAKULOVSKI, Tovarăşi de cameră (Ed. Cartea Românească)
Cosmin PERŢA, Fără titlu (Ed. Paralela 45)
Stoian G. BOGDAN – Torrent (Ed. Herg Benet)
Florin HĂLĂLĂU, Asigurări de viaţă (Ed. Brumar)
Mai am un singur doors (Ed. Blumenthal)
Zona nouă
Ştefan BOLEA, Gothic (Ed. Herg Benet)
Aleksandar STOICOVICI, Vineri (Ed. Herg Benet)
Marius SURLEAC, Zeppelin Jack (Ed. Herg Benet)
Răzvan T. COLOJA, Recolta roşie (Ed. Herg Benet)
’n curînd
Veronica D. NICULESCU – Concertele verii
Mihail VAKULOVSKI – TIFF 2011
Lucian MAREŞ, Jurnalul Răului (Ed. Herg Benet)
Michel MARTIN, Bărbat pe tocuri (Ed. Herg Benet)
Tăuşance – legende urbane (Ed. Herg Benet)
Dintr-a voastră într-a noastră (şi invers)
Kallia Papadaki – Perspective (trad.: vera nclsc)
Ilf & Evghenii Petrov – Columb trage la mal (trad.: igor mocanu)
Dumitru Crudu – Dimitrie (trad cat.: g. mureşan)
Mihail Vakulovski – Existeme (trad.: lilia rufanda)
Atelier Vlad Ioviţă (Chişinău)
Dumitru CRUDU: O nouă promoţie de prozatori
Cristi MĂRIUŢĂ: Circ cu coaie
Ion BUZU: Cicatrici din altă realitate
Sandu MACRINICI: 31 octombrie
Carolina VOZIAN: Covor moldovenesc
Ecaterina BARGAN: Se aude furtuna
Lectură faină!
Daniil HARMS
TIUK!
(Traducere din limba rusă de Mihail VAKULOVSKI)
Vară. Masă de scris. În dreapta - o uşă. Pe perete - un tablou. Pe tablou - un cal care ţine în dinţi un ţigan. Olga Petrovna despică lemne. La fiecare lovitură de pe nasul Olgăi Petrovna alunecă pince-nez-ul. Evdochim Osipovici fumează pe un fotoliu.
Olga Petrovna (dă cu toporul în buturugă, care, însă, nu dă nici un semn că s-ar desface).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul, loveşte în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul, loveşte în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul, loveşte în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul): Evdochim Osipovici! Vă rog frumos: nu mai ziceţi cuvîntul acesta, "tiuk".
Evdochim Osipovici: Bine, bine.
Olga Petrovna (loveşte cu toporul în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul): Evdochim Osipovici! Mi-aţi promis că n-o să spuneţi cuvîntul acesta - "tiuk"!
Evdochim Osipovici: Bine, bine, Olga Petrovna! N-am să-l mai spun.
Olga Petrovna (loveşte cu toporul în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna (aranjîndu-şi pince-nez-ul): Ce nesimţire! Om matur şi nu poate să înţeleagă o simplă rugăminte!
Evdochim Osipovici: Olga Petrovna! Puteţi să vă continuaţi treaba liniştită. Eu n-am să vă mai deranjez.
Olga Petrovna: Vă rog, vă rog foarte tare, lăsaţi-mă să despic măcar buturuga asta!
Evdochim Osipovici: Despicaţi-o, despicaţi-o, fireşte!
Olga Petrovna (loveşte cu toporul în buturugă).
Evdochim Osipovici: Tiuk!
Olga Petrovna scapă toporul, cască gura, dar nu poate să spună nimic. Evdochim Osipovici se ridică din fotoliu, o priveşte pe Olga Petrovna din cap pînă-n picioare şi pleacă. Olga Petrovna stă încremenită cu gura căscată şi-l urmăreşte pe Evdochim Osipovici care se îndepărtează.
Din cuprins:
AncheTiuk
Ai avut vreo perioadă a foamei în viaţă? Cu ce asociezi foamea?
Veronica D. NICULESCU
Flori BĂLĂNESCU
Mugur GROSU
Stoian G. BOGDAN
Anca GIURA
Leo BUTNARU
Gheorghe IOVA
Răzvan ŢUPA
Augustin NACU
Liviu Antonesei, Dan Iancu, Cezar Nicolescu, Vali Deac, Marius Ianuş, Dan Someşan, Dumitru Crudu
Dialoguri Tiuk!
O.Nimigean (m. vklvsk)
Emilian Galaicu-Păun (m. vklvsk)
Emil Brumaru (c. arcu)
Alexandru Pecican (liliana moldovan)
TEO / Claudiu Teohari (m. vklvsk)
Marian Crişan (m. vklvsk)
Constantin Chiriac (vera nclsc)
Octavian Saiu (vera nclsc)
Dan Chişu (m. vklvsk)
Tudor Giurgiu (m. vklvsk)
Show Recent Messages
de Moni STĂNILĂ
Dumitru Crudu
Mugur Grosu
Alexandru Vakulovski
Toma (ex-Mauser)
Cosmin Moldovan
(ne)interviuri
Iris
Radu Afrim
Bun de tipar
Emilian Galaicu-Păun: Ţesut viu (roman)
Alexandru Potcoavă: Şoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli (roman)
Andrei Zbîrnea: Rock în Praga (versuri)
Dan Iancu: Anul şobolanului (roman)
A. R. Deleanu: Îmblânzitorul apelor (roman)
Mihail Vakulovski: 10 basarabeni pentru cultura română (dialog)
A!!
Emilian GALAICU-PĂUN – Nu am cădere să judec, cel mult – să înţeleg
Leo BUTNARU – Amicus Mircea V. Ciobanu, sed magis amica veritas
Savatie BAŞTOVOI – Poetului osetin Şamil Djigkaev i-au tăiat capul pentru un poem
Augustin NACU – Despre ignoranţă, fals şi rea-credinţă
Ioana Chichet-MACOVEICIUC – Festivaluri de vară: mici mulţi, acreditări foto puţine
Pagini basarabene
Alexandru VAKULOVSKI: O iubire imposibilă sau De ce iubim politicienii?
Emilian Galaicu-Păun: Prima dată la televizor
Dumitru CRUDU: Numai scriitorii ne mai pot ajuta să înţelegem vremurile de altădată
Emilian Galaicu-Păun: Povestea magului din Unţeşti
Iulian CIOCAN: Turism moldovenesc
Poveştiuci pe bune
Liviu Ioan STOICIU – Cînd subconştientul răbufneşte la masa de scris
Ruxandra CESEREANU – Control canonic periodic
Marius CONKAN – Omagiu lui Peter Pan și lumilor alternative
Adi DOHOTARU – Ochelarii roşii ai lui Matei Corvin
Anca Giura – Asceza şi arta discreţiei
(nu) mai citiţi!
Mihail VAKULOVSKI – LENINGRAD s-a întors!
White Noise – PdS: colecţia de vară
LecTiuk!
Dumitru CRUDU – În gura foametei
Mihail VAKULOVSKI – Rădăcina de bucsau
Alexandru VAKULOVSKI – Akutagawa
Veronica D. NICULESCU – Dan Perjovschi, doar o însemnare personală despre o carte
Mihail VAKULOVSKI – 150000 la peluze
Emilian GALAICU-PĂUN – Ernesto Sabato, Înainte de tăcere
Alexandru VAKULOVSKI – Steaua lui Bolano
Mihail VAKULOVSKI – Torrent
Emilian GALAICU-PĂUN – FEM
Mihail VAKULOVSKI – Asigurări de viaţă
Radu VANCU – ZEN
Mihail VAKULOVSKI – Iubirea e pagina lipsă din calendar
Alexandru VAKULOVSKI – Bîntuiţii
Veronica D. NICULESCU – În iad toate becurile sunt arse
Mihail VAKULOVSKI – Sînge satanic
Alexandru VAKULOVSKI – Tărâmul lui Saşa Kozak
Veronica D. NICULESCU – Integrala Cheever
Alexandru VAKULOVSKI – Interpretînd victima
Flori BĂLĂNESCU – Federeii
Alexandru VAKULOVSKI – Tata doar fotografii
Anti-chimbal
de Ruxandra CESEREANU
anti-chimbal 16
anti-chimbal 17
anti-chimbal 18
anti-chimbal 19
TiukFamilion
10 întrebări pentru 2 soţi scriitori
Daniel PIŞCU
&
Dina HRENCIUC
MăşTiuk!
FITS 2011 (vera nclsc)
Egoistul lui Radu Beligan (m.vklvsk)
Mai există oare Teatrul „Eugene Ionesco”? (d.crudu)
Modelul baltic şi asiatic în R.Md. (c. cheianu)
CinemaTiuk!
Biutiful, un film dedicat taţilor (m. vklvsk)
Periferic (m.vklvsk)
Mănuşi roşii (m. vklvsk)
Portretul luptătorului la tinereţe (alina muşătoiu)
Aurora (m. vklvsk)
My3
Lilia RUFANDA: Și astfel pînă-n pînzele albe…
Cristina NEMEROVSCHI: Cum am ars-o o lună ca scriitor de succes
Denisa Mirena PIŞCU: (Femeia prostituată…)
George MUREŞAN: Entomofagie întîmplătorie (in vino vermitas)
Diana CORCAN: aici la marginea patriei în care plouă
Dan SOMEŞAN: Gara Buşteni
Liviu ANDREI: Bordelul din saramură
Ioana ŞERBAN: Masca ce rîde, inițial a plîns
Sorin LUCACI: Sunt gata să depun armele
Mihai BĂDICĂ: Every 2 hours and 36 minutes
O fo
Kikinda Short, paradisul prozei scurte (vera nclsc)
STING, Symphonicity (m.vklvsk)
Harry TAVITIAN (liviu antns)
Versu-n stroi… pe hectare de hârtie (v. sprncn)
ALTERNOSFERA răscoleşte wamintirile... (m.vklvsk)
O apărut
Alexei VAKULOVSKI, În gura foametei (Ed. I.N.S.T.)
Mihail VAKULOVSKI, Tovarăşi de cameră (Ed. Cartea Românească)
Cosmin PERŢA, Fără titlu (Ed. Paralela 45)
Stoian G. BOGDAN – Torrent (Ed. Herg Benet)
Florin HĂLĂLĂU, Asigurări de viaţă (Ed. Brumar)
Mai am un singur doors (Ed. Blumenthal)
Zona nouă
Ştefan BOLEA, Gothic (Ed. Herg Benet)
Aleksandar STOICOVICI, Vineri (Ed. Herg Benet)
Marius SURLEAC, Zeppelin Jack (Ed. Herg Benet)
Răzvan T. COLOJA, Recolta roşie (Ed. Herg Benet)
’n curînd
Veronica D. NICULESCU – Concertele verii
Mihail VAKULOVSKI – TIFF 2011
Lucian MAREŞ, Jurnalul Răului (Ed. Herg Benet)
Michel MARTIN, Bărbat pe tocuri (Ed. Herg Benet)
Tăuşance – legende urbane (Ed. Herg Benet)
Dintr-a voastră într-a noastră (şi invers)
Kallia Papadaki – Perspective (trad.: vera nclsc)
Ilf & Evghenii Petrov – Columb trage la mal (trad.: igor mocanu)
Dumitru Crudu – Dimitrie (trad cat.: g. mureşan)
Mihail Vakulovski – Existeme (trad.: lilia rufanda)
Atelier Vlad Ioviţă (Chişinău)
Dumitru CRUDU: O nouă promoţie de prozatori
Cristi MĂRIUŢĂ: Circ cu coaie
Ion BUZU: Cicatrici din altă realitate
Sandu MACRINICI: 31 octombrie
Carolina VOZIAN: Covor moldovenesc
Ecaterina BARGAN: Se aude furtuna
Lectură faină!
miercuri, 27 iulie 2011
Gheorghe Erizanu scrie pe blogul sau:
Caut librar. Domn
iulie 27th, 2011
Caut librar. Caut librar bun. Să poată zâmbi, fiind din Chișinău. Să poată vorbi despre orice carte, chiar dacă nu a citit-o. Să poată convinge fiecare al doilea vizitator să cumpere o carte din Librăriile Cartier. Acest vizitator să fie atât de mulțumit de recomandarea librarului încât peste două săptămâni să vină după altă carte. Pe care s-o recomande tot librarul. Și tot mulțumit să rămână. Să aibă caracter, dar și cei șapte ani de acasă. Să nu fi lucrat niciodată în ”Obșcepit” sau ”Knigotorg”. Să înțeleagă că librăria începe din fața ușii și se termină la ultima carte din polița de sus. Chiar dacă nu știe cele zece porunci, oricum să le respecte. Să iubească cartea. Și să fie sigur că meseria de librar e cea mai frumoasă din lume. Apropo, în nomenclatorul profesiilor din Republica Moldova noțiunea de ”librar” nu există. Există echivalentul ”vânzător”. Nu vreau vânzători.
Acest anunț a fost făcut demult. O parte dintre librarii pe care i-am angajat au ieșit în concediu de maternitate. Caut librar. Aceleași calități. Sună misogin, dar voi angaja un domn. De această dată.
Introduceți în nomenclatorul profesiilor din Republica Moldova și cea de librar. Încalc legislația. Nicidecum nu pot nota în carnetul de muncă „vânzător”. Ăștia sunt la aprozar. Iar proprietarii de aprozare sunt deputați.
iulie 27th, 2011
Caut librar. Caut librar bun. Să poată zâmbi, fiind din Chișinău. Să poată vorbi despre orice carte, chiar dacă nu a citit-o. Să poată convinge fiecare al doilea vizitator să cumpere o carte din Librăriile Cartier. Acest vizitator să fie atât de mulțumit de recomandarea librarului încât peste două săptămâni să vină după altă carte. Pe care s-o recomande tot librarul. Și tot mulțumit să rămână. Să aibă caracter, dar și cei șapte ani de acasă. Să nu fi lucrat niciodată în ”Obșcepit” sau ”Knigotorg”. Să înțeleagă că librăria începe din fața ușii și se termină la ultima carte din polița de sus. Chiar dacă nu știe cele zece porunci, oricum să le respecte. Să iubească cartea. Și să fie sigur că meseria de librar e cea mai frumoasă din lume. Apropo, în nomenclatorul profesiilor din Republica Moldova noțiunea de ”librar” nu există. Există echivalentul ”vânzător”. Nu vreau vânzători.
Acest anunț a fost făcut demult. O parte dintre librarii pe care i-am angajat au ieșit în concediu de maternitate. Caut librar. Aceleași calități. Sună misogin, dar voi angaja un domn. De această dată.
Introduceți în nomenclatorul profesiilor din Republica Moldova și cea de librar. Încalc legislația. Nicidecum nu pot nota în carnetul de muncă „vânzător”. Ăștia sunt la aprozar. Iar proprietarii de aprozare sunt deputați.
marți, 26 iulie 2011
La 17 Iulie 2011, ora 15:10
CRONICă DE CARTE
„fete tinere şi nu tocmai cuminţi”
*
Poezia Dianei Iepure din volumul O sută cincizeci de mii la peluze, apărut în 2011 la Editura Casa de Pariuri Literare, conţine, pe lângă multe altele, povestea maturizării unei tinere fete de la ţară. Tema e anunţată încă în primul poem al volumului, ostrovul cu jucării - două fetiţe conversează despre o insulă misterioasă unde bărbaţi şi „fete tinere şi nu tocmai cuminţi” fac fel de fel de chestii ruşinoase.
Cele două fetiţe prietene îi refuză pe băieţi să meargă pe insula rău-famată, spre deosebire de fetele cu mult mai mari, care îi urmează pe bărbaţi pe ostrovul cu cântec. S-ar putea însă ca, peste ani, fetiţele de acum să devină fetele care pleacă pe insulă. Adică, nu este exclus ca fetele care se duc, în finalul poemului, cu bărbaţi pe ostrov să fie un fel de oglindă în care se văd cele două fetiţe care, la începutul textului, discută cu jumătate de gură despre ceea ce se petrece pe insula deocheată. Alte două fete din poemul buncărul abia aşteaptă să cadă bomba, ca să se poată întoarce mai repede acasă şi să-i discute pe băieţi. Faptul că evenimentul se amână le plictiseşte şi le enervează, totodată, deoarece nu pot întoarce pe toate feţele subiectul lor preferat: „stăm în buncăr pe stadion/ aşteptăm să cadă bomba atomică/ afară plouă. //olica aprinde lanterna/ o îndreaptă spre mine/ dacă moare brejnev o să fie război // după o să mergem la ea/ să mâncăm agude/ şi să vorbim/ despre băieţi”. Tot despre maturizarea sexuală şi despre descoperirea propriei senzualităţi tratează şi poemul baia. Fireşte că e vorba despre „baia comunală” de la ţară, unde „ era puţină lumină/ mult abur” şi „multe funduri înroşite” şi unde „vuia sângele în obraji”, iar „sfârcurile/ ardeau în ceaţă ca beculeţele pe brad”. În acest poem, autoarea asociază erotismul adolescenţei unui lagăr de concentrare. Sexualitatea e încătuşată în corp ca deţinuţii în spatele sârmei ghimpate. Ieşirea din lagăr pentru tânăra fată de la ţară ar putea însemna descătuşarea sexuală.
Această temă se insinuează până şi în poemele care vorbesc despre cu totul şi cu totul alte lucruri. Chiar dacă poemul rochia de mireasă creionează portretul mamei autoarei, în finalul acestuia poeta revine la tema maturizării sexuale: „mai ţii minte (…)/ camionul şcolii ce ne ducea departe de sat prin hopuri şi colb/ zdruncinând sânii abia răsăriţi ai elevelor tale/ ce-aveau să vadă Ermitajul şi Neva, şi Zimnii Dvoreţ”. La fel procedează şi în poemul încercase cândva o ţigară cu filtru în finalul căruia, brusc, abandonează povestea cum a fumat prima ţigară şi se întoarce la chestiunea erotică - „sânii îmi ieşeau din strânsoare/ îmi strecuram pe sub maiou degetele şi îi aşezam înapoi”- o mare forţă, de care povestitoarea din poemele Dianei Iepure e conştientă, nu întâmplător aseamănă fericirea cu o tipă cu „fustă scurtă neapărat scurtă/ (…) dorită de toţi bărbaţii urbei”… În afara temei erotice, o altă temă pe care poeta o urmăreşte foarte bine în acest volum este cea consacrată rudelor trecute într-o altă lume. Aceste poeme în care sunt evocate mâca dochiţa, nananica, mămuca nina sau naşa gaşiţa nu pot să nu te mişte: „atunci când mă lipeam de ea/ şi-i adulmecam mirosul/ şi o lăsam să mă pieptene/ şi să mă împletească/ moartea era departe/ moartea nici nu exista/ moartea îi sufoca pe alţii/ cu izul ei de urină/ şi busuioc”. Anume poemele erotice şi cele unde sunt evocate rudele plecate într-o altă lume mă fac să cred că O sută cincizeci de mii la peluze e o carte care în mod cert o să atragă atenţia criticii literare şi a cititorilor de poezie.
* Un articol de: Dumitru Crudu
CRONICă DE CARTE
„fete tinere şi nu tocmai cuminţi”
*
Poezia Dianei Iepure din volumul O sută cincizeci de mii la peluze, apărut în 2011 la Editura Casa de Pariuri Literare, conţine, pe lângă multe altele, povestea maturizării unei tinere fete de la ţară. Tema e anunţată încă în primul poem al volumului, ostrovul cu jucării - două fetiţe conversează despre o insulă misterioasă unde bărbaţi şi „fete tinere şi nu tocmai cuminţi” fac fel de fel de chestii ruşinoase.
Cele două fetiţe prietene îi refuză pe băieţi să meargă pe insula rău-famată, spre deosebire de fetele cu mult mai mari, care îi urmează pe bărbaţi pe ostrovul cu cântec. S-ar putea însă ca, peste ani, fetiţele de acum să devină fetele care pleacă pe insulă. Adică, nu este exclus ca fetele care se duc, în finalul poemului, cu bărbaţi pe ostrov să fie un fel de oglindă în care se văd cele două fetiţe care, la începutul textului, discută cu jumătate de gură despre ceea ce se petrece pe insula deocheată. Alte două fete din poemul buncărul abia aşteaptă să cadă bomba, ca să se poată întoarce mai repede acasă şi să-i discute pe băieţi. Faptul că evenimentul se amână le plictiseşte şi le enervează, totodată, deoarece nu pot întoarce pe toate feţele subiectul lor preferat: „stăm în buncăr pe stadion/ aşteptăm să cadă bomba atomică/ afară plouă. //olica aprinde lanterna/ o îndreaptă spre mine/ dacă moare brejnev o să fie război // după o să mergem la ea/ să mâncăm agude/ şi să vorbim/ despre băieţi”. Tot despre maturizarea sexuală şi despre descoperirea propriei senzualităţi tratează şi poemul baia. Fireşte că e vorba despre „baia comunală” de la ţară, unde „ era puţină lumină/ mult abur” şi „multe funduri înroşite” şi unde „vuia sângele în obraji”, iar „sfârcurile/ ardeau în ceaţă ca beculeţele pe brad”. În acest poem, autoarea asociază erotismul adolescenţei unui lagăr de concentrare. Sexualitatea e încătuşată în corp ca deţinuţii în spatele sârmei ghimpate. Ieşirea din lagăr pentru tânăra fată de la ţară ar putea însemna descătuşarea sexuală.
Această temă se insinuează până şi în poemele care vorbesc despre cu totul şi cu totul alte lucruri. Chiar dacă poemul rochia de mireasă creionează portretul mamei autoarei, în finalul acestuia poeta revine la tema maturizării sexuale: „mai ţii minte (…)/ camionul şcolii ce ne ducea departe de sat prin hopuri şi colb/ zdruncinând sânii abia răsăriţi ai elevelor tale/ ce-aveau să vadă Ermitajul şi Neva, şi Zimnii Dvoreţ”. La fel procedează şi în poemul încercase cândva o ţigară cu filtru în finalul căruia, brusc, abandonează povestea cum a fumat prima ţigară şi se întoarce la chestiunea erotică - „sânii îmi ieşeau din strânsoare/ îmi strecuram pe sub maiou degetele şi îi aşezam înapoi”- o mare forţă, de care povestitoarea din poemele Dianei Iepure e conştientă, nu întâmplător aseamănă fericirea cu o tipă cu „fustă scurtă neapărat scurtă/ (…) dorită de toţi bărbaţii urbei”… În afara temei erotice, o altă temă pe care poeta o urmăreşte foarte bine în acest volum este cea consacrată rudelor trecute într-o altă lume. Aceste poeme în care sunt evocate mâca dochiţa, nananica, mămuca nina sau naşa gaşiţa nu pot să nu te mişte: „atunci când mă lipeam de ea/ şi-i adulmecam mirosul/ şi o lăsam să mă pieptene/ şi să mă împletească/ moartea era departe/ moartea nici nu exista/ moartea îi sufoca pe alţii/ cu izul ei de urină/ şi busuioc”. Anume poemele erotice şi cele unde sunt evocate rudele plecate într-o altă lume mă fac să cred că O sută cincizeci de mii la peluze e o carte care în mod cert o să atragă atenţia criticii literare şi a cititorilor de poezie.
* Un articol de: Dumitru Crudu
Alexandru Musina
Alexandru Musina mi-a fost profesor la Brasov. M-a invatat foarte multe lucruri. E un mare poet, caruia ii datorez enorm!
E un poet care evoleaza de la o carte la alta! E unul dintre cei mai mari poeti contemporani!
Domnule Musina, pe cand o carte noua?
E un poet care evoleaza de la o carte la alta! E unul dintre cei mai mari poeti contemporani!
Domnule Musina, pe cand o carte noua?
Interviul din "Timpul"
Interviu cu Mihail VAKULOVSKI,
realizat de Dumitru Crudu
- Cît de greu sau de uşor ai publicat romanul?
- Salutare, Dudu. Rockmanul „TOVARĂŞI DE CAMERĂ. Student la Chişinău” are o istorie mai stufoasă. Făcînd parte dintr-un proiect mai mare, care cuprinde trei romane, m-am gîndit să public în acelaşi timp trilogia, nu romanele pe rînd. Prima variantă a romanului a fost scrisă la Chişinău şi Bucureşti, fiind gata de mai mult de 10 ani, doar că de fiecare dată cînd mi-am zis să-i fac ultima corectură rockmanul mă prindea atît de tare în mrejele lui şi intram aşa de repede în atmosferă încît practic îl refăceam, în rescriam, ştii foarte bine despre e vorba. În minivacanţa de iarnă, traducînd o carte, am obosit şi mi s-a făcut o foame de scris incredibilă. Nu avea rost să încep ceva nou, pentru că nu aş fi avut timp pentru asta, apoi, mai am cîteva texte aproape gata, cum ar fi şi „Tot, aproape totul despre tati” sau „Footoaparatul”, la care ţin foarte mult şi tocmai de aceea nu-mi vine să le public, încă le ţin doar pentru mine. Am deschis iar „Tovarăşii...”, aşa, ca să văd cum sună, şi am picat din nou în capcana lui, aşa că... i-am mai făcut o rescriere. De data asta am fost uimit de cît de bine se leagă şi curge totul şi pentru prima oară am fost mulţumit întru totul de manuscris. Aşa că am hotărît – subit – să-l public, dar înainte de asta i-am mai făcut o operaţie estetică, adică am tăiat foarte, foarte mult din el, gîndindu-mă la cititori de data asta (aşa am făcut şi la „Nemuritor în păpuşoi”). Apoi am trimis manuscrisul la „Cartea Românească”, redactorului şef, Mădălina Ghiu, care a fost încîntată de text, acceptîndu-l imediat (cam toate mesajele dumneaei de după aceea au conţinut linkuri, aluzii sau faze din „Tovarăşi...”:), atenţie, e molipsitor!).
- Pînă acum, tu erai cunoscut ca poet şi eseist. De acum eşti şi romancier. În care dintre aceste ipostaze te simţi cel mai confortabil?
- Cînd scriu poezie sînt poet, cînd scriu proză – sînt prozator, iar cînd scriu o piesă de teatru tot scriitor sînt (ţin foarte mult la „nEUROCHIRURGIE”, piesa de teatru care mi-a apărut anul trecut la editura bucureşteană „Vinea”). Eu chiar mă simt bine cînd scriu, e adevărat că trăieşti stări diferite cînd scrii genuri literare diferite, dar caracteristica generală e plăcerea, în cazul meu. Cînd scriu, adrenalina mă cuprinde ca şi atunci cînd fac sport, e o plăcere din aceea dureroasă, cum spunea primul meu antrenor de karate, Valeriu Ciornei.
- În ce relaţie se află ficţiunea şi autobiografia în romanul tău?
- În relaţii de familie:). Ştii bine că propria biografie e foarte importantă pentru orice scriitor, chiar şi pentru un scriitor de romane SF. Dar romanul e literar, nu e documentar, e ficţiune, nu e jurnal, chiar dacă majoritatea personajelor sînt atît de vii şi pentru că au împrumutat trăsături şi chiar acţiuni ale multor cetăţeni cu care poţi să dai chiar acum mîna sau să schimbi două vorbe ori chiar amintiri.
- Pînă la urmă, despre ce e romanul tău?
- Dacă ţi l-aş povesti aş fi ca şi cocalarii care intră în sala de cinema cu pufuleţi şi cola şi comentează filmul în timp ce filmul rulează. De data asta nu sînt pe post de critic literar, aşa că vă las pe voi să descoperiţi despre ce e romanul...
- Unii dintre colegii tăi scriitori au fost deja traduşi în occident. Eşti invidios pe ei?
- Eu nu am sentimentul ăsta în program şi îi compătimesc pe oamenii invidioşi, invidia fiind un bumerang care îl loveşte pe cel care îl aruncă; e ca şi fumatul – îţi face doar rău. Altfel, poeziile mele au fost traduse în foarte multe limbi, au intrat în antologii, au fost publicate şi-n reviste literare, chiar acum o săptămînă au fost traduse şi citite de scriitori germani, de exemplu. Nu aş avea motive de invidie, dacă aş cunoaşte aşa ceva; din contra, eu mă bucur sincer de succesele scriitorilor români de pe ambele maluri, dacă sînt buni – şi îi susţin publicîndu-i la Tiuk, scriind despre ei şi promovîndu-i. Dar dacă aveai în vedere romanul, deşi a apărut abia joi, deja am propuneri concrete de traducere.
- Ce destin îi prevezi romanului?
- Unul luminos. A fost scris cu multă plăcere şi sper ca şi cititorii să se simtă bine în timpul lecturii, să se bucure, să se distreze şi să le fie şi folositoare cartea.
- Tu eşti şi critic literar: ce ai zice despre această carte?
- „Student la Chişinău” e primul rockman din trilogia „Tovarăşi de cameră” (care, de fapt, e un roman sută la sută şi poate fi citit şi fără ce va urma). O trilogie prin care trece Prutul, prima parte fiind despre studenţia chişinăuiană a personajului-narator, „tema” trilogiei fiind colegii lui de cameră din timpul studiilor. Personajul homodiegetic ţine scheletul „Tovarăşilor...” (în jurul lui învîrtindu-se cu graţie celelalte personaje, întîmplări, idei), el face facultatea la Chişinău exact în perioada marilor schimbări sociale, 1989 - 1993 (primul volum), apoi urmează 3 ani de muncă (perioada de tranziţie, cînd are loc trecerea dintr-o parte a Prutului în cealaltă parte); celălalt, al 3-lea volum, cuprinzînd perioada doctoratului la Bucureşti. 2 ţări frăţeşti, 2 lumi atît de apropiate şi totodată atît de diferite, lectura rockmanului te distrează, dar şi te pune pe gînduri, te face să te încrunţi, dar şi să izbucneşti în rîs, îţi face dor de locuri şi de (unele) personaje (muuulte şi pline de viaţă), există întîmplări reale, cum ar fi mitingurile de la Chişinău, personaje şi situaţii reale. Un anti-bildungsroman existenţial, scris cu umor şi ironie, într-un limbaj viu, autentic, cu elemente de roman epistolar, realist, istoric, naturalist, despre o lume plină de viaţă…
- Ai recitit-o tipărită? Eşti mulţumit?
- Nu a ajuns încă la mine obiectul, dar am citit ultima variantă, în pdf, pentru a da bunul de tipar, aranjată exact cum e acum în librării; am păţit ca şi-n vacanţa de vară, am vrut doar să mă uit un pic pe ea, dar m-am trezit re-citind-o. Dacă nu eram mulţumit n-o trimiteam la cea mai faină editură actuală. Rockmanu’ ăsta îmi place de mor!
(19 iunie 2011, Braşov)
Interviu cu Mihail VAKULOVSKI,
realizat de Dumitru Crudu
- Cît de greu sau de uşor ai publicat romanul?
- Salutare, Dudu. Rockmanul „TOVARĂŞI DE CAMERĂ. Student la Chişinău” are o istorie mai stufoasă. Făcînd parte dintr-un proiect mai mare, care cuprinde trei romane, m-am gîndit să public în acelaşi timp trilogia, nu romanele pe rînd. Prima variantă a romanului a fost scrisă la Chişinău şi Bucureşti, fiind gata de mai mult de 10 ani, doar că de fiecare dată cînd mi-am zis să-i fac ultima corectură rockmanul mă prindea atît de tare în mrejele lui şi intram aşa de repede în atmosferă încît practic îl refăceam, în rescriam, ştii foarte bine despre e vorba. În minivacanţa de iarnă, traducînd o carte, am obosit şi mi s-a făcut o foame de scris incredibilă. Nu avea rost să încep ceva nou, pentru că nu aş fi avut timp pentru asta, apoi, mai am cîteva texte aproape gata, cum ar fi şi „Tot, aproape totul despre tati” sau „Footoaparatul”, la care ţin foarte mult şi tocmai de aceea nu-mi vine să le public, încă le ţin doar pentru mine. Am deschis iar „Tovarăşii...”, aşa, ca să văd cum sună, şi am picat din nou în capcana lui, aşa că... i-am mai făcut o rescriere. De data asta am fost uimit de cît de bine se leagă şi curge totul şi pentru prima oară am fost mulţumit întru totul de manuscris. Aşa că am hotărît – subit – să-l public, dar înainte de asta i-am mai făcut o operaţie estetică, adică am tăiat foarte, foarte mult din el, gîndindu-mă la cititori de data asta (aşa am făcut şi la „Nemuritor în păpuşoi”). Apoi am trimis manuscrisul la „Cartea Românească”, redactorului şef, Mădălina Ghiu, care a fost încîntată de text, acceptîndu-l imediat (cam toate mesajele dumneaei de după aceea au conţinut linkuri, aluzii sau faze din „Tovarăşi...”:), atenţie, e molipsitor!).
- Pînă acum, tu erai cunoscut ca poet şi eseist. De acum eşti şi romancier. În care dintre aceste ipostaze te simţi cel mai confortabil?
- Cînd scriu poezie sînt poet, cînd scriu proză – sînt prozator, iar cînd scriu o piesă de teatru tot scriitor sînt (ţin foarte mult la „nEUROCHIRURGIE”, piesa de teatru care mi-a apărut anul trecut la editura bucureşteană „Vinea”). Eu chiar mă simt bine cînd scriu, e adevărat că trăieşti stări diferite cînd scrii genuri literare diferite, dar caracteristica generală e plăcerea, în cazul meu. Cînd scriu, adrenalina mă cuprinde ca şi atunci cînd fac sport, e o plăcere din aceea dureroasă, cum spunea primul meu antrenor de karate, Valeriu Ciornei.
- În ce relaţie se află ficţiunea şi autobiografia în romanul tău?
- În relaţii de familie:). Ştii bine că propria biografie e foarte importantă pentru orice scriitor, chiar şi pentru un scriitor de romane SF. Dar romanul e literar, nu e documentar, e ficţiune, nu e jurnal, chiar dacă majoritatea personajelor sînt atît de vii şi pentru că au împrumutat trăsături şi chiar acţiuni ale multor cetăţeni cu care poţi să dai chiar acum mîna sau să schimbi două vorbe ori chiar amintiri.
- Pînă la urmă, despre ce e romanul tău?
- Dacă ţi l-aş povesti aş fi ca şi cocalarii care intră în sala de cinema cu pufuleţi şi cola şi comentează filmul în timp ce filmul rulează. De data asta nu sînt pe post de critic literar, aşa că vă las pe voi să descoperiţi despre ce e romanul...
- Unii dintre colegii tăi scriitori au fost deja traduşi în occident. Eşti invidios pe ei?
- Eu nu am sentimentul ăsta în program şi îi compătimesc pe oamenii invidioşi, invidia fiind un bumerang care îl loveşte pe cel care îl aruncă; e ca şi fumatul – îţi face doar rău. Altfel, poeziile mele au fost traduse în foarte multe limbi, au intrat în antologii, au fost publicate şi-n reviste literare, chiar acum o săptămînă au fost traduse şi citite de scriitori germani, de exemplu. Nu aş avea motive de invidie, dacă aş cunoaşte aşa ceva; din contra, eu mă bucur sincer de succesele scriitorilor români de pe ambele maluri, dacă sînt buni – şi îi susţin publicîndu-i la Tiuk, scriind despre ei şi promovîndu-i. Dar dacă aveai în vedere romanul, deşi a apărut abia joi, deja am propuneri concrete de traducere.
- Ce destin îi prevezi romanului?
- Unul luminos. A fost scris cu multă plăcere şi sper ca şi cititorii să se simtă bine în timpul lecturii, să se bucure, să se distreze şi să le fie şi folositoare cartea.
- Tu eşti şi critic literar: ce ai zice despre această carte?
- „Student la Chişinău” e primul rockman din trilogia „Tovarăşi de cameră” (care, de fapt, e un roman sută la sută şi poate fi citit şi fără ce va urma). O trilogie prin care trece Prutul, prima parte fiind despre studenţia chişinăuiană a personajului-narator, „tema” trilogiei fiind colegii lui de cameră din timpul studiilor. Personajul homodiegetic ţine scheletul „Tovarăşilor...” (în jurul lui învîrtindu-se cu graţie celelalte personaje, întîmplări, idei), el face facultatea la Chişinău exact în perioada marilor schimbări sociale, 1989 - 1993 (primul volum), apoi urmează 3 ani de muncă (perioada de tranziţie, cînd are loc trecerea dintr-o parte a Prutului în cealaltă parte); celălalt, al 3-lea volum, cuprinzînd perioada doctoratului la Bucureşti. 2 ţări frăţeşti, 2 lumi atît de apropiate şi totodată atît de diferite, lectura rockmanului te distrează, dar şi te pune pe gînduri, te face să te încrunţi, dar şi să izbucneşti în rîs, îţi face dor de locuri şi de (unele) personaje (muuulte şi pline de viaţă), există întîmplări reale, cum ar fi mitingurile de la Chişinău, personaje şi situaţii reale. Un anti-bildungsroman existenţial, scris cu umor şi ironie, într-un limbaj viu, autentic, cu elemente de roman epistolar, realist, istoric, naturalist, despre o lume plină de viaţă…
- Ai recitit-o tipărită? Eşti mulţumit?
- Nu a ajuns încă la mine obiectul, dar am citit ultima variantă, în pdf, pentru a da bunul de tipar, aranjată exact cum e acum în librării; am păţit ca şi-n vacanţa de vară, am vrut doar să mă uit un pic pe ea, dar m-am trezit re-citind-o. Dacă nu eram mulţumit n-o trimiteam la cea mai faină editură actuală. Rockmanu’ ăsta îmi place de mor!
(19 iunie 2011, Braşov)
Liviu ANTONESEI
FALANGA BASARABEANA ( Adevarul)
5 iul 2011
1205 afişări
Înainte să ne apuce complexele de superioritate faţă de fraţii de peste Prut, n-ar fi rău să aruncăm o privire în oglindă.
Multă apă a curs pePrut de la vremea podurilor de flori încoace şi multe lucruri s-au schimbat în relaţiile româno-române. Şi nu toate în bine. Dacă relaţiile oficiale au evoluat, dacă unele dintre cele instituţionale - în varii domenii - s-au schimbat, impresia mea este că relaţiile interumane au cunoscut (şi) metamorfoze neaşteptate în acei ani ai entuziasmelor de tot felul, inclusiv ai unionismului spontan şi probabil naiv. În timp, mulţi dintre compatrioţi au început să privească la fraţii de peste Prut, ba cu neîncredere - din motive de rackeţi, de parcă pe malul cestălalt ar fi aglomeraţie doar de oameni cinstiţi! -, ba cu un aer de superioritate, când nu chiar de dispreţ, fraţii de dincolo fiind socotiţi un fel de români de mâna a doua. Unionismul a rămas mai degrabă conduita exaltaţilor, românii „normali", îndeosebi politicienii şi intelectualii, fie declarându- se împotrivă, fie practicând un fel de „dublu discurs" - pe dinafară se declară pentru, iar în sine lor se roagă nu cumva să se întâmple! S-ar putea ca ambele categorii să aibă dreptate! Pentru că percepţia noastră este falsă. Nu doar că „media antropologică" basarabeană este superioară mediei de dincoace de Prut, dar şi elitele lor ar putea privi de sus către ale noastre. Sigur, există şi cauze obiective în apariţia acestei situaţii. Pe când noi stăteam sub jugul tot mai apăsător al regimului comunismului dinastic, ei începuseră exerciţiul libertăţii cu glasnostul şi perestroika gorbacioviste. Când noi ne rugam la partidul unic, ei explorau deja pluralismul prin înfiinţarea Frontului Popular. Şi când protestul antitotalitar îşi adaugă o dimensiune naţională, de bună seamă că şi motivaţia este mai puternică.
Unii dintre reticenţii noştri, dacă vine vorba, evocă costurile unificării, de parcă aceasta s-ar produce instantaneu, nu treptat, odată cu integrarea Moldovei în UE. Ca să nu mai spun că agricultura - una dintre marile mize economice ale viitorului - de dincolo de Prut funcţionează mai bine decât a noastră. Revenind însă la elite, la cele politice, aş vrea să văd politruci de la noi care să semene cu politicienii lor, începând cu liderii Alianţei proeuropene şi sfârşind cu tineri precum Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului, sau Oleg Serebrian, lider liberal, cu remarcabilă pregătire academică internaţională, diplomat între 23 şi 29 de ani, profesor universitar şi parlamentar. Între altele, autor al „Geopoliticii spaţiului pontic", una dintre cele mai importante cărţi dedicate temei. Iar dacă mergem spre elitele intelectuale, ne întâlnim cu instituţii de genul revistei „Contrafort", editată de Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi mica lor echipă, de Editura Cartier, condusă de poetul Galaicu-Păun, de săptămânalul „Timpul", de o mulţime de alte edituri, publicaţii ce concurează de la egal la egal cu instituţiile similare de aici. Risc să transform articolul într-un pomelnic dacă aş aminti toţi marii scriitori, pictori, muzicieni, actori de dincolo, unii muncind aici, alţii acasă, dar măcar câteva nume trebuie evocate, de la scriitori din generaţia mea, precum Hadârcă, Dabija, Leo Butnaru, Aura Christi, Nicolae Leahu, până la mai tinerii fraţi Vakulovski, Mihai şi Alexandru, ambii repatriaţi, Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Iulian Ciocan, Vasile Ernu, animatorul siteului criticatac.ro, de stânga, ceea ce nu-l împiedică să fie inteligent!, până la regizorul Igor Cobileanski, actorul Ion Sapdaru sau doctorul Timică, unul dintre cei mai buni chirurgi de cord din ţară, ca să nu citez doar artişti. Şi n-am amintit monştrii sacri, cunoscuţi de toată lumea.
Senzaţia mea este că, înainte de a ne apuca complexele de superioritate faţă de transpruteni, n-ar strica să mai aruncăm câte o privire şi în oglindă!
5 iul 2011
1205 afişări
Înainte să ne apuce complexele de superioritate faţă de fraţii de peste Prut, n-ar fi rău să aruncăm o privire în oglindă.
Multă apă a curs pePrut de la vremea podurilor de flori încoace şi multe lucruri s-au schimbat în relaţiile româno-române. Şi nu toate în bine. Dacă relaţiile oficiale au evoluat, dacă unele dintre cele instituţionale - în varii domenii - s-au schimbat, impresia mea este că relaţiile interumane au cunoscut (şi) metamorfoze neaşteptate în acei ani ai entuziasmelor de tot felul, inclusiv ai unionismului spontan şi probabil naiv. În timp, mulţi dintre compatrioţi au început să privească la fraţii de peste Prut, ba cu neîncredere - din motive de rackeţi, de parcă pe malul cestălalt ar fi aglomeraţie doar de oameni cinstiţi! -, ba cu un aer de superioritate, când nu chiar de dispreţ, fraţii de dincolo fiind socotiţi un fel de români de mâna a doua. Unionismul a rămas mai degrabă conduita exaltaţilor, românii „normali", îndeosebi politicienii şi intelectualii, fie declarându- se împotrivă, fie practicând un fel de „dublu discurs" - pe dinafară se declară pentru, iar în sine lor se roagă nu cumva să se întâmple! S-ar putea ca ambele categorii să aibă dreptate! Pentru că percepţia noastră este falsă. Nu doar că „media antropologică" basarabeană este superioară mediei de dincoace de Prut, dar şi elitele lor ar putea privi de sus către ale noastre. Sigur, există şi cauze obiective în apariţia acestei situaţii. Pe când noi stăteam sub jugul tot mai apăsător al regimului comunismului dinastic, ei începuseră exerciţiul libertăţii cu glasnostul şi perestroika gorbacioviste. Când noi ne rugam la partidul unic, ei explorau deja pluralismul prin înfiinţarea Frontului Popular. Şi când protestul antitotalitar îşi adaugă o dimensiune naţională, de bună seamă că şi motivaţia este mai puternică.
Unii dintre reticenţii noştri, dacă vine vorba, evocă costurile unificării, de parcă aceasta s-ar produce instantaneu, nu treptat, odată cu integrarea Moldovei în UE. Ca să nu mai spun că agricultura - una dintre marile mize economice ale viitorului - de dincolo de Prut funcţionează mai bine decât a noastră. Revenind însă la elite, la cele politice, aş vrea să văd politruci de la noi care să semene cu politicienii lor, începând cu liderii Alianţei proeuropene şi sfârşind cu tineri precum Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului, sau Oleg Serebrian, lider liberal, cu remarcabilă pregătire academică internaţională, diplomat între 23 şi 29 de ani, profesor universitar şi parlamentar. Între altele, autor al „Geopoliticii spaţiului pontic", una dintre cele mai importante cărţi dedicate temei. Iar dacă mergem spre elitele intelectuale, ne întâlnim cu instituţii de genul revistei „Contrafort", editată de Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi mica lor echipă, de Editura Cartier, condusă de poetul Galaicu-Păun, de săptămânalul „Timpul", de o mulţime de alte edituri, publicaţii ce concurează de la egal la egal cu instituţiile similare de aici. Risc să transform articolul într-un pomelnic dacă aş aminti toţi marii scriitori, pictori, muzicieni, actori de dincolo, unii muncind aici, alţii acasă, dar măcar câteva nume trebuie evocate, de la scriitori din generaţia mea, precum Hadârcă, Dabija, Leo Butnaru, Aura Christi, Nicolae Leahu, până la mai tinerii fraţi Vakulovski, Mihai şi Alexandru, ambii repatriaţi, Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Iulian Ciocan, Vasile Ernu, animatorul siteului criticatac.ro, de stânga, ceea ce nu-l împiedică să fie inteligent!, până la regizorul Igor Cobileanski, actorul Ion Sapdaru sau doctorul Timică, unul dintre cei mai buni chirurgi de cord din ţară, ca să nu citez doar artişti. Şi n-am amintit monştrii sacri, cunoscuţi de toată lumea.
Senzaţia mea este că, înainte de a ne apuca complexele de superioritate faţă de transpruteni, n-ar strica să mai aruncăm câte o privire şi în oglindă!
luni, 25 iulie 2011
sambata a murit socrul-meu si nu am tinut atelierul
Sambata a murit a socrul meu Eugeniu ( cel care a jucat fotbal in faimoasa echipa Burevestnic) si nu am tinut atelierul. Urmatoarea sedinta o sa fie sambata care vine.
O sa fie ultima din aceasta vara.
Sper sa ne reintilnim intr-un numar mai mare.
S-ar putea sa organizam si o tabara de literatura.
Detaliile vi le dau sambata!
O sa fie ultima din aceasta vara.
Sper sa ne reintilnim intr-un numar mai mare.
S-ar putea sa organizam si o tabara de literatura.
Detaliile vi le dau sambata!
joi, 21 iulie 2011
Florin Hălălău- ASIGURARI DE VIATA
Două întîlniri literare, două biblioteci din Chişinău
A fost foarte bine la cenaclul rePubLicA. Întîlnirea moderată de Moni Stănilă la Biblioteca Naţională ne-a prilejuit revederea cu Silviu Tabac, Aurelia Corneţchi, Silvia Caloianu, Radmila Popovici. I-am cunoscut pe Leo Butnaru, Aurelia Borzin, Ecaterina Bargan, Ion Buzu, Alexandra, Silvia Goteanschii, Petru Molodiuc, Oleg Carp, Valerian Ciobanu, Elena Bogus. Au fost discuţii interesante, la obiect, fără încrîncenare. Victor Bucătaru a citit cîte o poezie din fiecare carte, alegerea textelor dovedindu-se inspirată. Cu Alexandru Vakulovski (absent motivat de la lansare) m-am întîlnit a doua zi la terasa Uniunii Scriitorilor şi m-am bucurat să văd că este bine şi că va ieşi curînd din spital (de data asta a avut bilet de voie). M-am simţit la Chişinău, ca de obicei, acasă şi le mulţumesc tuturor celor care au venit să ne asculte.
Florin Hălălău, scriitor,
Bucureşti, Romania
A doua zi, am mers la Atelierul de scriere creativă Vlad Ioviţă, organizat la Biblioteca B.P. Haşdeu. Ceea ce face Dumitru Crudu pentru tinerii aflaţi la început de drum literar este extraordinar. Majoritatea scriitorilor sînt egolatri. Puţini dintre ei au generozitatea să susţină necondiţionat şi dezinteresat nişte copii pe care să-i înveţe literatură. Dumitru Crudu a scris cot la cot cu ei şi i-a ieşit o bucată de proză foarte bună. Pot spune după lectură că este remarcabil nivelul scriiturii, dar şi al comentariilor critice de după. A lipsit de la această întîlnire Carolina Vozian, despre care Dumitru Crudu spune că este printre cele mai talentate. M-a impresionat proza scurtă a lui Ion Buzu, scriitor despre care se va vorbi cu siguranţă în viitorul apropiat.
A fost foarte bine la cenaclul rePubLicA. Întîlnirea moderată de Moni Stănilă la Biblioteca Naţională ne-a prilejuit revederea cu Silviu Tabac, Aurelia Corneţchi, Silvia Caloianu, Radmila Popovici. I-am cunoscut pe Leo Butnaru, Aurelia Borzin, Ecaterina Bargan, Ion Buzu, Alexandra, Silvia Goteanschii, Petru Molodiuc, Oleg Carp, Valerian Ciobanu, Elena Bogus. Au fost discuţii interesante, la obiect, fără încrîncenare. Victor Bucătaru a citit cîte o poezie din fiecare carte, alegerea textelor dovedindu-se inspirată. Cu Alexandru Vakulovski (absent motivat de la lansare) m-am întîlnit a doua zi la terasa Uniunii Scriitorilor şi m-am bucurat să văd că este bine şi că va ieşi curînd din spital (de data asta a avut bilet de voie). M-am simţit la Chişinău, ca de obicei, acasă şi le mulţumesc tuturor celor care au venit să ne asculte.
Florin Hălălău, scriitor,
Bucureşti, Romania
A doua zi, am mers la Atelierul de scriere creativă Vlad Ioviţă, organizat la Biblioteca B.P. Haşdeu. Ceea ce face Dumitru Crudu pentru tinerii aflaţi la început de drum literar este extraordinar. Majoritatea scriitorilor sînt egolatri. Puţini dintre ei au generozitatea să susţină necondiţionat şi dezinteresat nişte copii pe care să-i înveţe literatură. Dumitru Crudu a scris cot la cot cu ei şi i-a ieşit o bucată de proză foarte bună. Pot spune după lectură că este remarcabil nivelul scriiturii, dar şi al comentariilor critice de după. A lipsit de la această întîlnire Carolina Vozian, despre care Dumitru Crudu spune că este printre cele mai talentate. M-a impresionat proza scurtă a lui Ion Buzu, scriitor despre care se va vorbi cu siguranţă în viitorul apropiat.
Ion BUZU
Personajele sunt oameni transformaţi în păpuşi
„Fetiţa din avion a întors capul păpuşii să mă privească” –
îmi repet chestia asta ca pe o mantra, un koan zen,
o spun la fel ca rugăciunea inimii
pe care trebuie să o rosteşti în acelaşi ritm ca al inimii pînă cînd
devine o funcţie a organismului.
Repet chestia asta:
„Fetiţa din avion a întors capul păpuşii să mă privească”.
Următoarea replică nu o ştiu.
Simt o durere după gît,
de parcă un ţăruş îmi stă înfipt acolo.
Taxatoarea îşi mişcă buzele în faţa ochilor mei
parcă şoptindu-mi ceva,
următoarea replică.
Ies la următoarea staţie şi dau peste un vagabond
ce-şi ridică faţa şi mişcă din buze la fel ca şi taxatoarea.
Apoi îmi amintesc –
o piesă de teatru,
un fel de „Faust” adaptat la real,
personajele sunt cu toţii oameni transformaţi în păpuşi.
La spate îmi stă înfipt cîrligul de lemn apucat de o mînă
După un bloc văd 2 tipi,
împart fluturaşe cu invitaţie la spectacol.
„Eu mă car de aici!” – le zic personajelor, tipilor ce împart invitaţii, mînilor care ţin cîrligul şi sforile.
„Nu cunosc textul şi nu vreau să fac parte din afacerea asta,
păpuşarul să-şi găsească pe altcineva, nu-i sunt eu obiect pentru amuzament!”
dar mîna de sus mă ţine pe loc,
îmi mişc gura şi buzele la fel ca taxatoarea şi vagabondul,
o replică ce se vrea rostită de toţi,
pînă devine o funcţie a lumii.
Rahat, unica modalitate e să o tai de aici.
Un tip în fugă se apropie de mine pe la spate înfundîndu-mi un cuţit în buzunar
şoptindu-mi:
„urmează scena cu diavolul,
foloseşte asta ca să-ţi tai sforile”
Fuge mai departe.
Te-au băgat într-o piesă (variantă alternativă)
Trebuie să fii atent cînd mergi pe stradă,
să verific dublu,
să-ţi aminteşti
dacă nu cumva te-au prins,
te-au băgat într-o dubă s-au te-au tîrît într-o budă,
ţi-au pus un costum, o mască
sau poate doar ţi-au înfipt la spate un cîrlig ce ajunge pînă sus, e de ajuns şi asta,
apoi te-au băgat într-o piesă
jucată de oameni transformaţi în păpuşi,
o piesă la care s-au împărţit fluturaşe,
ai luat şi tu unul, l-ai privit şi l-ai aruncat la gunoi.
Trebuie să ştii ce urmează, mereu să ştii cu o scenă sau două înainte,
ai putea fi chiar Faust al lui Goethe
şi urmează scena cu diavolul,
trebuie să fii pregătit să-ţi rupi cîrligul ce-ţi atîrnă după gît.
Mi-am ratat accidentul
Este a 40-a lecţie practică la şcoala auto şi tot
nu am intrat într-un accident.
Unica şansă cînd puteam face un accident fără să fiu tras la răspundere.
O acceleraţie bruscă şi aş fi înţeles
despre ce vorbea tyler durden,
dar instructorul avea grijă să apese la timp pedalele, ticălosul,
cred că are reflexele bine antrenate,
nu cred că l-au instruit cum să se comporte cu tipii ca mine care caută să intre într-o coliziune,
dar mă poate opri mereu la timp,
şi acum e ultima mea lecţie
şi tot proiectul meu s-a dus la pîrău.
Am hotărît să iau lecţii de şofat cînd citeam Rant de Palahniuk,
doream să simt cum e să merg cu viteză în mijlocul traficului,
toată tensiunea aia cînd apeşi pedalele şi manevrezi cu volanul.
Apoi, îmi veni ideea că nu am fost niciodată într-un accident rutier,
mai ales unul provocat de mine în mod conştient,
să dau drumul controlului,
să simt cum viaţa îşi pierde statutul de seminar.
Dar în loc să caut maşina şi locul potrivit pentru coliziune
eram atent la indicatoare, trafic, semafoare şi pedale,
mă încordam, transpiram şi mi se usca gura de stresat ce eram
încercînd, să-i demonstrez instructorului că nu sunt un idiot.
„Deci, domnule buzu, cursul practic a luat sfîrşit!” – îmi spune în final instructorul.
Am ieşit încruntat din maşină.
Am scuipat într-o parte cu furie.
Ce risipă!
Mi-am luat geanta şi m-am cărat fără să dau mîna cu instructorul.
Poate că tipul vrea să îngroape un cadavru
Deschid încet poarta, păşesc în afara curţii şi o închid cu precizie milimetrică să nu scot zgomot,
e1 noaptea şi vreau să merg cît mai departe de casă.
Caut un tip care să mă pîndească cînd am să ies noaptea,
să se furişeze cu precizie milimetrică,
sau o maşină care să oprească, să mă bage înăuntru şi să mă ducă undeva,
aş accepta chiar şi o boală care să crească şi să-mi devieze funcţionarea regulată a organismului.
Merg pe lîngă copaci şi mă gîndesc că totuşi ar putea opri o maşină,
să coboare şoferul furios şi să înceapă a urla la mine; ce caut aşa tîrziu pe drumuri, de ce nu dorm, nu
cumva am furat ceva, ori mă ocup cu huliganismul, ori fac parte din vreo sectă ocultă;
că din cauza mea oamenilor ca mine care nu stau în casă la ora asta
el şi familia sa nu se simt în siguranţă...
atunci văd luminile unei maşini apropiindu-se;
mă ghemuiesc după un copac,
maşina opreşte;
drăcie!
să mă fi văzut?
aud zgomotul portierei închizîndu-se,
apoi o înjurătură,
în sfîrşit, o crimă, poate că tipul vrea să îngroape un cadavru,
în sfîrşit, ceva se întîmplă în noaptea asta,
dar nu mai văd nici un cadavru scos din portbagaj,
maşina porneşte motorul şi merge mai departe.
Ajung pe un pod şi văd farurile altei maşini,
Îmi amintesc de Căderea lui Camus, cînd personajul principal a văzut cum o femeie s-a
aruncat în rîul Sena şi acesta nu făcut nimic pentru a o salva;
decid să mă întorc cu faţa spre marginea podului
şi îmi vine deodată ideea să fiu eu femeia din romanul lui Camus,
să mă arunc de pe pod exact în momentul cînd maşina va trece pe lîngă mine,
să-l fac pe şofer martorul sinuciderii mele,
personajul principal,
poate viaţa lui nu va mai fi la fel după asta,
dar maşina încetineşte şi o ia în direcţia opusă,
presupun că şoferul nu dorea probleme.
La 3 a.m. pe un frig cumplit
„Ascultă Hank, ce-l face pe un om un scriitor?” – îl întreabă
pe bukowski un tip în cămaşă roşie.
„Păi, e simplu,
fie te aşezi deasupra unei
hîrtii,
fie te arunci peste un pod”:
Poate ar fi trebuit să scriu în
loc să-mi urlu la balcon orele insuportabile,
căutînd tot feful de pastile, chestii tăioase
să fie ultima mea
noapte pe Pămînt.
Poate ar fi trebuit totuşi să mă aşez deasupra
unei foi şi mi-ar fi reuşit cele mai bune texte
în loc s-o apuc la 3 a.m. pe un frig
cumplit
spre lac pentru a mă arunca în el
şi să-l găsesc îngheţat;
să sar cu picioarele, să lovesc cu pietre încercînd să sparg gheaţa
şi nimic,
„nenorociţii, mi-au tras-o şi de data asta!”
Să te caut pe google
Doream să ştiu cum îţi merge,
nu puteam da de tine,
nimeni din cunoscuţii tăi de aici nu ştiau nimic
şi
am hotărît să te caut pe google.
Am găsit numele tău pe facebook,
mi-am creat un cont şi am găsit nişte poze cu tine.
Nu mai erai îmbrăcată în verde, îmi spuneai că verdele e culoarea ta iubită
şi
în nici o poză
nu erai îmbrăcată în verde.
Într-una din fotografii prindeai împreună
cu alţii frunze ce cădeau;
zîmbeai
şi aveai privirea cuiva care ştia exact
ce urmează să facă după o oră /
după o zi / după o lună
şi
zîmbeai în timp ce eu mă înecam în propria confuzie.
Instrucţiuni prin început de Parkinson
Încă dau din picior în mod inconştient,
un cunoscut care s-a dovedit a fi şi psiholog
mi-a interpretat gestul ca fiind dorinţa de a scăpa dintr-un anturaj care mă calcă pe nervi,
eu dau din picior întotdeauna,
o fac cînd simt că sunt într-o capcană,
de fiecare dată cînd scap din ea dau în alta,
Huxley spunea că lumea asta ar putea fi iadul unei alte lumi.
Vecinii îmi spun să fiu atent cu chestia asta, ar putea fi un început de Parkinson,
dar nu pot controla datul ăsta din picior,
ştiu - capcana e acolo,
piciorul îmi transmite poate un cod cum aş putea s-o ocolesc
instrucţiuni cum aş putea dispărea fără urme.
Îşi pierde minţile gradat
Din fereastra lui se aude muzică clasică şi
un glas ţipînd:
„O minciună, aceşti doi ani au fost o minciună, trebuia să o termin cu afacerea asta murdară atunci, m-am lăsat dus de nas să o continui şi acum am rămas singur în rahat.
Nenorocita, mi-a lăsat doar rahat..”
M-am apropiat de geamul între-deschis să aud mai bine cum tipul ăsta îşi iese din minţi,
„căţeaua, căţeaua,
m-am săturat
de sticle, bomboane, plimbări, baruri,
sunt nişte gunoaie,
nici o putere de decizie nu mi-a rămas,
e putred tot,
şi pistolul, l-am pierdut undeva la fundul bălţii de rahat.”
Mă gîndesc că poate tipul îşi pierde minţile gradat,
dar deodată
se sparge fereastra şi sare un calculator care se sfarmă de pămînt.
„mai bine aţi fi mai atenţi cu chestiile şi oamenii pe care le aruncaţi în mine şi cu care mă lăsaţi singur,
următorul aş putea fi eu!”
calculatorul din care încă ieşeau scîntei era pus în priză.
3ml de Konfidor
Andruşa şi cu mine stropim cartofii.
Fiecare avem în spate maşina de stropit.
Gîndacii au format colonii pe
cartofii noştri,
de parcă au descoperit o nouă planetă,
sau o nouă existenţă lipsită
de agonie, durere, capcane şi absurditate.
Stropim curpenii de cartofi cu 3ml de Konfidor dizolvat în 10L de apă,
în curînd gîndacii vor cădea, unul cîte unul,
doar trei ore şi gîndacilor li se vor face rău şi vor muri;
ei nu pot vomita cînd li se face rău.
Mie şi lui Andruşa ne curge otrava pe spate,
nenorocitele de maşini de stropit sunt crăpate.
„Auzi Andruşa, nu ţi-a trecut prin cap
că acolo sus cineva încearcă să ne extermine la fel cum noi facem cu aceşti gîndaci,
să ne stropească şi el cu un fel de otravă,
nu chiar Konfidor,
dar ceva cu efect îndelungat,
să ni se facă rău de tot dar să nu murim îndată,
şi la rîndul lui să-i fie crăpată maşina sa de stropit,
să-i curgă şi lui otrava pe spate.”
În curînd o să mi se facă rău şi o să vomit
Cartofii au fost invadaţi de gîndacii de Colorado şi
trebuia să-i stropesc cu un fel de otravă, Konfidor,
maşina de stropit era fisurată
şi îmi curgea soluţie pe spate şi brusc m-a pălit gîndul
că în curînd o să-mi se facă rău,
după asta am urcat într-un microbuz ce mergea spre Chişinău
şi o femeie a spus şoferului să oprească,
şi-a luat copilul de mînă
şi acesta a vomitat în microbuz,
apoi a mai vomitat şi afară.
Cînd a intrat înapoi,
copilul s-a uitat ţintă la mine,
nu plîngea, nu avea faţa încreţită de durere sau greaţă,
avea o faţă foarte serioasă,
o faţă a cuiva care ştia ce avea de făcut şi a făcut-o,
fără împotrivire,
o faţă care-mi spune: „tu eşti următorul!”
Într-o noapte cînd mă simţeam stupid
Într-o noapte mă simţeam atît de stupid şi aveam nevoie de o
băutură, dar nu aveam nimic,
am verificat toate sticlele de kagor şi nu era nimic în ele,
m-am întors la calculator să-mi pun un film,
dar nu puteam să mă uit la el,
mă simţeam stupid cu totul,
ba chiar întreg universul mi se părea idiot,
stupiditatea lui stătea peste mine ca o carcasă de carne,
nu ştiam ce să mai fac;
nu ştiam dacă am simţit aşa ceva vreodată.
Apoi am pus cîteva căpşune într-o cană, am adăugat zahăr
şi le-am bătut bine,
am găsit o sticlă cu ţuică cu un gust oribil,
îmi venea să vomit cînd am mirosit-o,
dar nu aveam încotro,
aveam nevoie de o băutură pentru stupiditatea asta,
aşa că am turnat din sticlă în conţinutul de căpşune
şi am băut,
dar nu am putut să termin amestecul,
mi se făcuse greaţă şi l-am aruncat.
Mă simţeam pierdut.
M-am întins în pat încercînd să adorm,
dar gîndul că sunt un idiot care zăboveşte într-un univers
la fel de stupid
nu-mi dădea pace,
era ca nişte sticle aruncate în capul meu
şi eu nu aveam unde să mă feresc.
Sticlă goală
Simt cum ceea ce port în geantă nu mă mai protejează,
nu mă face să mă simt OK,
din cărţi trebuie să citesc forţat 15 pagini ca să intru în povestea de acolo.
Mă apuc să scriu ceva şi poate creez propria poveste,
dar nu prea am imaginaţie, nici entuziasm
şi de cele mai multe ori ratez,
privesc foaia pe care am scris numai chestii nasoale
din care fac parte şi eu,
o boţesc şi o îndes în buzunarul de la fund.
Plec să beau o bere în parc,
după ce o termin sticla rămîne goală lîngă mine,
o mîngîi, o duc la buze, dar e goală.
De frig ce-mi este intru în bibliotecă.
Îmi revine sentimentul abandonului,
sticla goală rămasă în urmă,
căutîndu-mi locul printre cei damnaţi,
pierduţi, neidentificaţi, deposedaţi de orice proprietate materială
şi de orice ataşament cu sforile care le dirijează viaţa;
un individ care nu e inclus în nici o categorie socială,
nici un segment din colectivităţile statistice existente
doar hoinărind, bînd, căutînd o poveste din care să fac parte,
o poveste reală, solidă şi care să dureze, pe care să o cred,
la fel cum liceul a fost o poveste solidă,
acum sunt respins de orice poveste;
cu cîteva luni în urmă îmi propunesem să mă fac alcoolic,
măcar pînă intru la filosofie,
îmi părea că ar fi o realizare,
dar nu a mers,
organismul nu coopera,
stomacul îmi făcea mari probleme şi nici nu reuşeam să mă ameţesc,
durerea rămînea
împreună cu sticla goală
şi atunci adevărata problemă apărea – care e următoarea mişcare;
iarna trecută mă trezeam pe la 13.00 şi tărăgănam sculatul din pat,
nu că mi-ar fi fost somn sau îmi plăcea să stau în pat,
dar nu ştiam care e următoarea mişcare.
Praful de pe masă
Lasă-i pe ei să scrie, lasă-i să ia toate premiile de la toate concursurile literare,
lasă-i să fie publicaţi în peste 1000 de exemplare,
lasă-i să cîştige de fiecare dată
şi să-şi păstreze pielea feţei fără vreo încreţitură a agoniei.
Nu te forţa,
lasă să crească în tine,
pînă cînd hainele ţi se vor zdrenţui muncind în cîmp,
pînă cînd pielea de pe braţe ţi se va înnegri de la soare,
pînă praful se va aşterne pe masă,
pînă te alegi cu defecţiuni la creier
şi rămîi blocat în acelaşi loc ani întregi,
pînă devii cineva privat de propria substanţă,
ca un ou în care nu ştii unde s-a făcut o gaură şi s-a scurs tot,
dar ai grijă să păstrezi aparenţele,
să stai întins ca un animal,
pînă se adună musculiţe şi ţînţari în jurul tău şi nu mai reuşeşti să scapi de ele,
pînă vei fi dus într-un subsol şi vei fi lovit cu barosul în creştet
şi carnea ta de tineret va fi trimisă la carmez, pegas şi chiar la fabrica de salamuri din Drăsliceni,
dar ai grijă să păstrezi aparenţele,
că lucrurile decurg cum trebuie
şi că eşti ok,
şi că nici un sentiment serios de alienare nu te bîntuie,
şi numai atunci cînd simţi că aluneci,
că nu o mai poţi ţine în tine,
iar ţînţarii şi musculiţele au luat-o razna cu totul,
atunci ia-ţi carnetul şi pixul
şi pariază,
poate că praful ăla de pe masă e mai norocos decît credeai.
Privat de propria substanţă
În lanul de cartofi smulg buruieni şi e din ce în ce mai greu.
Buruienele sunt mai mari, tulpinile mai groase, iar rădăcinile nu vor să cedeze.
Mă opresc şi-mi repet,
nu am avut aşa ceva în plan,
nu trebuia să accept gunoiul ăsta;
nu trebuia să accept,
nu trebuia;
voi rămîne blocat în lanul ăsta,
cu toate buruienele pe care să le smulg, care vor creşte mai repede decît le voi smulge;
azi nici măcar nu am avut bani de drum să ies în oraş,
nicio şansă pentru putere de decizie.
Nu-mi pot găsi un serviciu în oraş
şi iată-mă,
smulgînd buruiene,
simţindu-mă privat de propria substanţă,
la fel ca berea fără alcool,
cafea decafeinizată,
mîncare fără calorii,
ciocolată plină cu aer pe dinăuntru,
sau viaţă fără ceva viu în ea,
poate ar trebuie să cer explicaţii
şi mai ales compensaţii pentru neputinţa mea;
de la părinţi?
de la conducerea liceului în care am învăţat?
de la Stat?
de la Dumnezeu?
sau poate răspunsul e altul,
poate că trebuie să-i privez de putere asupra mea pe cei
responsabili de condiţia în care sunt.
Frecvenţă redusă
Stăm plictisiţi în auditoriu, e duminică dimineaţa,
căscăm şi respirăm a lehamite
de parcă am fi cu toţii mahmuri.
Profesorul intră căscînd de parcă ar fi mahmur şi el,
se opreşte în faţa noastră şi mirat ne spune:
„ia nebuni sunteţi, voi chiar aţi venit!”.
Dă din cap şi se apucă de scris pe tablă,
probabil o parte din termeni şi formule de pe tablă sunt inventaţi chiar de el,
doar aşa, ca să se amuze,
le copiem fără vreun interes,
fără să cerem explicaţii,
căscăm şi nu ne pasă,
proful mai strecoară şi cîte o eroare.
În auditoriu se simte un miros de cadavru,
adulmecăm, ne încreţim frunţile şi ne căutăm unii pe alţii cu privirea
de parcă am vrea să găsim cine cadavrul din noi,
sau poate cine a tras pîrţul,
întrebăm asta, dar ne dăm seama că ăsta era dintotdeauna aici,
cei de la zi ni l-au lăsat,
în mod special destinat nouă, cei de la frecvenţă redusă.
Pentru noi cantina nu e deschisă,
învăţăm noaptea, sîmbăta şi duminica, iar atunci nici încălzirea nu funcţionează.
Pentru a nu adormi în timp ce scriu inventez exerciţii,
Număr cacofoniile din ceea ce dictează proful,
îmi ţin respiraţia mai mult de 1 minut,
ghicesc troleibuzele care trec pe lîngă academie,
privesc de la etajul 7 şi îmi amintesc cum aşa înălţime
mă terifia mai înainte,
acum doar mă face să casc.
Inamicul are arme mai puternice decît mine
Nimic nu pare să funcţioneze în duminica aceasta,
iau cărţile una cîte una, o deschid şi după puţin timp o arunc iritat,
la fel cum aş arunca o armă blocată
în timp ce asupra mea se trage,
inamicul are arme mai puternice decît mine.
Părul meu are 1 an şi e timpul să scap de el.
Mă sună Ion şi îmi spune că e timpul să facă un space monkey din mine,
sau un space dog,
să mă tundă ca pe Laika
şi apoi să mă trimită în spaţiu.
E ritualul nostru, ca în fight club,
în fiecare an cînd îmi tunde părul
Ion e Tyler, mă pregăteşte pentru ca să fiu trimis în spaţiu,
undeva unde nu am mai fost niciodată,
mă pregăteşte pentru o nouă misiune din project mayhem.
Îi spun că îmi e frică, e frig şi voi prinde o răceală.
„Nu te temi de răceală, te temi să renunţi la părul tău de 1 an şi să fii trimis în spaţiu!”
Apoi mai iau o carte şi o arunc cu dezgust după ce m-am uitat prin ea.
„Hai să o facem!”
Fac curat pe masa mea, pun în rafturi cărţile, pun în ordine jurnalele şi carnetele mele,
mătur în camera unde urmează să fiu tuns,
aştept frizura ca pe o execuţie.
Am intrat în cameră amîndoi şi Ion a pus maşina de frizat în funcţiune,
cînd să-mi atingă capul cu ea am strigat „opreşte-te, poate facem o greşeală,
poate nu trebuie să renunţ la părul meu!”
„Altă cale nu există, numai după ce am pierdut totul putem fi liberi de a face orice!”
Mă aşez înapoi pe scaun şi termină repede cu tunsoarea.
„Ştii, am vrut să citesc Invisible Monsters, e despre reinventarea sinelui, cumva
ceea ce încerc să fac eu acum”
„Exact. Dar pentru asta nu e de ajuns să-ţi tai părul crescut timp de 1 an. Numai
degradîndu-ţi propria personalitate pînă la capăt te poţi reinventa.”
Apoi Ion a dispărut şi am rămas singur în cameră cu maşina de frizat în mînă.
După două ore am prins o răceală
şi o durere puternică în urechea stîngă.
Mă simţeam un personaj infectat din Ciuma lui Camus.
„Nu e de-ajuns!”
Am ieşit în stradă căutînd locuri întunecoase
în care aş intra în belele,
am nevoie să mă degradez mai adînc.
Ploua din norul venit din Fukushima infectat cu radiaţie nucleară,
picăturile îmi cădeau pe creştetul proaspăt tuns,
am început să rîd gîndindu-mă
că inamicul are arme mai puternice decît mine, nu am nici o şansă.
Frankenstein la plantat cartofi
A venit ziua în care trebuie să plantăm cartofii,
e prima zi din acest an cînd lucrez opt ore,
oasele şi muşchii riscă să cedeze,
e ziua cînd trebuie să fiu testat dacă voi rezista antrenamentului
în interiorul lotului de pămînt,
în sensul unui maestru zen ce spunea că iadul nu e o sentinţă, e un antrenament
dar ştiu ce va urma,
nu contează dacă trec sau nu, oricum voi lucra de acum înainte aici,
ziua asta e începutul
unei naraţiuni ştiute de mine din toate unghiurile,
care mi s-a repetat mulţi ani la rînd,
una ieftină şi ponosită
şi chinuitoare,
fără vreo deviere sau o armă îngropată care să o dea peste cap.
Aşa că mă dau într-o parte şi aştept cu lehamite.
La opt dimineaţa eram deja pe cîmp,
cartofii în lăzi pregătiţi,
vine un tractor, model T 82.5 din Bielorusia,
nu am mai văzut niciodată aşa ceva, nimeni din lucrătorii prezenţi acolo,
un tractor care să planteze cartofi,
ne apropiem cu frică de el,
femeile se tem să urce în locurile unde să pună cartofii într-un tub, unul cîte unul,
ele încep a panica, iau fiecare apucă sapa
şi zic că mai bine plantează cu propriile mîini ,
e prea periculos acest tractor,
nu ştim nimeni cum merge,
tractorul ăsta e un fel de monstru Frankenstein,
îl atingem şi apoi fugim repede de lîngă el speriaţi.
Şoferul rîde şi ne spune că totul e în regulă,
vom termina lucrul de patru ori mai repede şi
nu vom obosi prea mult;
credeam că e nebun,
la fel cum oamenii credeau că savantul Frankenstein e.
Femeile urcă,
începem a lucra.
După ceva timp şoferul opreşte tractorul şi coboară să bea apă,
brusc, tractorul împreună cu femeile în spate se porneşte de la sine,
femeile încep a ţipa, una din ele cade cu tot cu lada de cartofi,
fugim din urma tractorului, şoferul înjură, nu înţelege ce se întîmplă,
tractorul pare să meargă din ce în ce mai repede,
iese de pe teren şi se îndreaptă spre pîrău,
femeile rămase în tractor ţipă şi încep să sară,
din urmă noi strigăm să ia şi lăzile cu cartofi,
să nu le lase să cadă în pîrău împreună cu tractorul,
şoferul ajunge îl din urmă şi sare în cabină,
îl opreşte.
Într-o noapte cînd mă simţeam stupid
Într-o noapte mă simţeam atît de stupid şi aveam nevoie de o
băutură, dar nu aveam nimic,
am verificat toate sticlele de kagor şi nu era nimic în ele,
m-am întors la calculator să-mi pun un film,
dar nu puteam să mă uit la el,
mă simţeam stupid cu totul,
ba chiar întreg universul mi se părea idiot,
stupiditatea lui stătea peste mine ca o carcasă de carne,
nu ştiam ce să mai fac;
nu ştiam dacă am simţit aşa ceva vreodată.
Apoi am pus cîteva căpşune într-o cană, am adăugat zahăr
şi le-am bătut bine,
am găsit o sticlă cu ţuică cu un gust oribil,
îmi venea să vomit cînd am mirosit-o,
dar nu aveam încotro,
aveam nevoie de o băutură pentru stupiditatea asta,
aşa că am turnat din sticlă în conţinutul de căpşune
şi am băut,
dar nu am putut să termin amestecul,
mi se făcuse greaţă şi l-am aruncat.
Mă simţeam pierdut.
M-am întins în pat încercînd să adorm,
dar gîndul că sunt un idiot care zăboveşte într-un univers
la fel de stupid
nu-mi dădea pace,
era ca nişte sticle aruncate în capul meu
şi eu nu aveam unde să mă feresc.
IWW
De cîteva săptămîni adorm cu cartea în faţă,
se întîmplă să aţipesc cu pixul în mînă cînd încerc să scriu;
apoi îmi simt corpul tîrîndu-se în pat,
îi zic: „ce naiba crezi că faci? treci înapoi!”
dar acesta îmi dă de înţeles că nu, nu se va întoarce la masă,
se va întinde în pat şi va dormi, ticălosul!
Simt cum alunec,
golurile din conştiinţă se multiplică,
uit să închid aragazul,
să încui la casă.
Şi pe deasupra la asta, nu mai vreau să lucrez,
ba chiar am dat comandă pentru un tricou în care am scris
că sunt membru al organizaţiei IWW
I Won’t Work.
Şi, din cauza asta, mai mulţi cred că am luat-o razna.
Vreau să mă vezi înainte ca s-o iau pînă la capăt razna,
să mă ţii minte aşa.
Cînd voi vedea că suspiciunile despre refuzul meu de a lucra
vor fi luate în serios,
voi fugi din oraş înainte ca ei să mă bage în ospiciu
sau la oficiul de ocupare a forţelor de muncă.
Doar ştii că asta mi-am dorit,
toate sforţările în nopţile dormite pe jumătate,
durerile corpului după 10 ore de muncă
au sens pentru asta –
momentul în care detronarea civilizaţiei începe în capul meu,
atunci voi lua toţi banii care mi-au rămas pe cont
şi voi fugi înainte să bănuiască cineva.
Fază terminală
Sunt cîţiva oameni care îmi cer să votez,
probabil vor să trec de partea lor,
mă ameninţă pentru cazul că nu votez,
mă numesc trădător, prost, ţăran şi ignorant,
îmi spun că nu-mi pasă de rasa umană din această ţară,
nu-mi pasă dacă vom crăpa cu toţii sub guvernarea comunistă
şi îmi cer lucrul acesta exact în timpul cînd mă simt
ca dracul într-o cadă cu apă sfinţită,
să votez ar veni cumva ca un leac pentru arsurile mele nedepistabile,
dar e ca şi cum aş lupta să scap de fumat
în faza terminală de cancer.
Să pierd timpul
Cînd eram mic părinţii obişnuiau
să-mi dea popuşoi de dezghiocat,
îmi arătau să dezghioc doar cîte un grăunte
ca să mă ţină ocupat întreaga zi
să nu mă joc,
să nu fac stricăciuni,
să nu pun chestii în gură sau în priză,
să fiu obişnuit de mic să am ocupaţie – munca.
Acum învăţ la frecvenţă redusă şi nu este nimic de făcut,
oamenii îmi spun să-mi găsesc un serviciu,
că orice muncă, cît de chinuitoare nu ar fi
e preferabilă
pierderii timpului.
Mereu am gîndit că munca
te face îngheţat sau mai rău,
metalizat, mecanizat
(cineva spunea că prima maşinărie inventată
de capitalism a fost corpul uman).
Aş prefera să pierd timpul,
dar de mic am fost instruit să nu o
fac sub nici o condiţie.
Aş prefera să fiu unul
din Indienii care muncesc 3-5 ore pe zi
şi în rest
dorm, stau întinşi cu faţa îndreptată spre cer
imaginîndu-şi chestii,
inventează noi jocuri, cîntece,
picturi pe zidurile peşterilor,
mănîncă ciuperci halucinogene
şi fumează ierburi
avînd viziuni prea ciudate
ca să se apuce de dezghiocat popuşoi.
furioşi şi deprimaţi
ne radem pe cap şi
ne simţim ca nişte space monekys pregătiţi
în orice moment să ia controlul asupra istoriei
fără întrebări, fără scuze, fără minciuni,
fără frici şi fără distrageri.
deprimaţi şi nebuni
după libertate,
să se întîmple orice cu noi,
nu contează consecinţele, vrem să facem un singur lucru,
bun sau rău,
să fim salvaţi sau condamnaţi,
dar să ne aparţină în totalitate.
cu pumnii în aer ne cerem cerul înapoi,
stăm treji pînă dimineaţă,
unii cu sticlele pe care le ţinem strîns în mîini
de parcă ar fi arme din care tragem împotriva ideologiei
şi ne cerem cu strigăte straşnice
cerul interzis înapoi,
totul sau nimic!
furioşi şi deprimaţi că nici o intervenţie a realului nu are loc,
a doua zi va trebui să mergem la şcoală
sau la facultate
sau în cîmp să muncim şi nu avem
posibilitatea unui act spontan,
aceasta demult e îngropată,
nu mai avem putere să provocăm o întîmplare riscantă,
fiecare dintre noi a eşuat să devină o forţă liber voită
rămînînd o reacţie mediocră,
un produs al şefilor, părinţilor, supraveghetorilor.
ca nişte cerşetori după un sens.
întrebarea care ne roade pe noi nu e
dacă există viaţă după moarte,
ci dacă există viaţă înainte de moarte,
din ce în ce mai mult simţim cum trăim la frecvenţă redusă.
furioşi că orice sforţare este egală cu zero.
stăm pînă dimineaţă beţi, uzaţi,
ne aruncăm pe mînă acid
văzînd cum arde la 200˚C
încercînd să găsim răspunsul.
Singurul rămas online
Unul cîte unul, oamenii din lista mea de messenger fac sign out,
doar eu rămîn online la 2.20 noaptea,
acestea sunt raporturile mele sociale.
Îmi deschid fereastra mea de messenger
şi încep a-mi scrie
„you stupid asshole, doar
tu ai rămas,
doar nu ai pentru ce să te culci,
eşti la frecvenţă redusă la facultate
şi nu ai motiv să te trezeşti dimineaţă,
vei aştepta şi nu va veni,
te vei transforma în rahat,
nu te-ai învăţat din anul trecut,
ei, măcar atunci aveai ceva nervi antrenaţi din timpul verii.
Trebuie să îţi faci un plan,
toată scamatoria asta a lumii trebuie să se sfîrşească
în noaptea asta,
ştiu exact ce trebuie să faci pentru a izbucni ca un alien
din stomacul ordinii simbolice existente,
vei lua un…”
şi brusc, messengerul se întrerupe,
those motherfuckers!
cei de la yahoo sau moldtelecom au aflat despre complotul meu.
În locul unde aştept autobuzul
Băusem cred cel mai mult atunci
şi mai aveam în geantă o sticlă de 2L cu bere
şi chiar nu înţelegeam nimic, totul părea o înscenare,
mereu crezusem asta despre viaţa mea;
momentele calme şi primitoare erau prea dubioase,
nu îmi plăcea universul în acele momente,
prea drăguţ, prea suspicios,
ştiam că undeva pîndeşte o capcană.
Mă îndreptam spre troleibuz confuz şi înjurînd,
încercam să ascund sticla de 2L, părea că ascund
o armă sau o rană.
Îmi duc mîna la piept şi o simt, acea durere care mi se scurge apoi în stomac,
la naiba! iar sunt ciuruit pe dinăuntru!
În locul unde aştept autobuzul spre casă
în fiecare noapte arde un foc
şi în jurul lui se adună vagabonzi,
mă îndrept spre foc şi mă aşez printre ei,
scot sticla şi un tip îmi întinde o cană, torn în ea,
o duce la gură şi bea
apoi spune: „oamenii se pricep cel mai bine să-şi lase rahatul peste tot,
şi au grijă ca apoi să nu înţelegi nimic,
să te lase zdrenţuit şi sfredelit pe dinăuntru în mijlocul unei străzi în plină circulaţie
şi să dai din cap a neînţelegere”.
Am dus sticla la gură şi am tras cîteva înghiţituri,
şoferul autobuzului spre casă mă strigă şi-mi face semn să urc,
eu clatin din cap spunîndu-i: „azi va fi o altă noapte lungă şi dificilă,
acasă nu cred că am vreo şansă s-o duc pînă la capăt, rămîn aici”.
Cineva de lîngă mine se ridică, aduce nişte bucăţi de carton
şi le aruncă în foc.
„Fetiţa din avion a întors capul păpuşii să mă privească” –
îmi repet chestia asta ca pe o mantra, un koan zen,
o spun la fel ca rugăciunea inimii
pe care trebuie să o rosteşti în acelaşi ritm ca al inimii pînă cînd
devine o funcţie a organismului.
Repet chestia asta:
„Fetiţa din avion a întors capul păpuşii să mă privească”.
Următoarea replică nu o ştiu.
Simt o durere după gît,
de parcă un ţăruş îmi stă înfipt acolo.
Taxatoarea îşi mişcă buzele în faţa ochilor mei
parcă şoptindu-mi ceva,
următoarea replică.
Ies la următoarea staţie şi dau peste un vagabond
ce-şi ridică faţa şi mişcă din buze la fel ca şi taxatoarea.
Apoi îmi amintesc –
o piesă de teatru,
un fel de „Faust” adaptat la real,
personajele sunt cu toţii oameni transformaţi în păpuşi.
La spate îmi stă înfipt cîrligul de lemn apucat de o mînă
După un bloc văd 2 tipi,
împart fluturaşe cu invitaţie la spectacol.
„Eu mă car de aici!” – le zic personajelor, tipilor ce împart invitaţii, mînilor care ţin cîrligul şi sforile.
„Nu cunosc textul şi nu vreau să fac parte din afacerea asta,
păpuşarul să-şi găsească pe altcineva, nu-i sunt eu obiect pentru amuzament!”
dar mîna de sus mă ţine pe loc,
îmi mişc gura şi buzele la fel ca taxatoarea şi vagabondul,
o replică ce se vrea rostită de toţi,
pînă devine o funcţie a lumii.
Rahat, unica modalitate e să o tai de aici.
Un tip în fugă se apropie de mine pe la spate înfundîndu-mi un cuţit în buzunar
şoptindu-mi:
„urmează scena cu diavolul,
foloseşte asta ca să-ţi tai sforile”
Fuge mai departe.
Te-au băgat într-o piesă (variantă alternativă)
Trebuie să fii atent cînd mergi pe stradă,
să verific dublu,
să-ţi aminteşti
dacă nu cumva te-au prins,
te-au băgat într-o dubă s-au te-au tîrît într-o budă,
ţi-au pus un costum, o mască
sau poate doar ţi-au înfipt la spate un cîrlig ce ajunge pînă sus, e de ajuns şi asta,
apoi te-au băgat într-o piesă
jucată de oameni transformaţi în păpuşi,
o piesă la care s-au împărţit fluturaşe,
ai luat şi tu unul, l-ai privit şi l-ai aruncat la gunoi.
Trebuie să ştii ce urmează, mereu să ştii cu o scenă sau două înainte,
ai putea fi chiar Faust al lui Goethe
şi urmează scena cu diavolul,
trebuie să fii pregătit să-ţi rupi cîrligul ce-ţi atîrnă după gît.
Mi-am ratat accidentul
Este a 40-a lecţie practică la şcoala auto şi tot
nu am intrat într-un accident.
Unica şansă cînd puteam face un accident fără să fiu tras la răspundere.
O acceleraţie bruscă şi aş fi înţeles
despre ce vorbea tyler durden,
dar instructorul avea grijă să apese la timp pedalele, ticălosul,
cred că are reflexele bine antrenate,
nu cred că l-au instruit cum să se comporte cu tipii ca mine care caută să intre într-o coliziune,
dar mă poate opri mereu la timp,
şi acum e ultima mea lecţie
şi tot proiectul meu s-a dus la pîrău.
Am hotărît să iau lecţii de şofat cînd citeam Rant de Palahniuk,
doream să simt cum e să merg cu viteză în mijlocul traficului,
toată tensiunea aia cînd apeşi pedalele şi manevrezi cu volanul.
Apoi, îmi veni ideea că nu am fost niciodată într-un accident rutier,
mai ales unul provocat de mine în mod conştient,
să dau drumul controlului,
să simt cum viaţa îşi pierde statutul de seminar.
Dar în loc să caut maşina şi locul potrivit pentru coliziune
eram atent la indicatoare, trafic, semafoare şi pedale,
mă încordam, transpiram şi mi se usca gura de stresat ce eram
încercînd, să-i demonstrez instructorului că nu sunt un idiot.
„Deci, domnule buzu, cursul practic a luat sfîrşit!” – îmi spune în final instructorul.
Am ieşit încruntat din maşină.
Am scuipat într-o parte cu furie.
Ce risipă!
Mi-am luat geanta şi m-am cărat fără să dau mîna cu instructorul.
Poate că tipul vrea să îngroape un cadavru
Deschid încet poarta, păşesc în afara curţii şi o închid cu precizie milimetrică să nu scot zgomot,
e1 noaptea şi vreau să merg cît mai departe de casă.
Caut un tip care să mă pîndească cînd am să ies noaptea,
să se furişeze cu precizie milimetrică,
sau o maşină care să oprească, să mă bage înăuntru şi să mă ducă undeva,
aş accepta chiar şi o boală care să crească şi să-mi devieze funcţionarea regulată a organismului.
Merg pe lîngă copaci şi mă gîndesc că totuşi ar putea opri o maşină,
să coboare şoferul furios şi să înceapă a urla la mine; ce caut aşa tîrziu pe drumuri, de ce nu dorm, nu
cumva am furat ceva, ori mă ocup cu huliganismul, ori fac parte din vreo sectă ocultă;
că din cauza mea oamenilor ca mine care nu stau în casă la ora asta
el şi familia sa nu se simt în siguranţă...
atunci văd luminile unei maşini apropiindu-se;
mă ghemuiesc după un copac,
maşina opreşte;
drăcie!
să mă fi văzut?
aud zgomotul portierei închizîndu-se,
apoi o înjurătură,
în sfîrşit, o crimă, poate că tipul vrea să îngroape un cadavru,
în sfîrşit, ceva se întîmplă în noaptea asta,
dar nu mai văd nici un cadavru scos din portbagaj,
maşina porneşte motorul şi merge mai departe.
Ajung pe un pod şi văd farurile altei maşini,
Îmi amintesc de Căderea lui Camus, cînd personajul principal a văzut cum o femeie s-a
aruncat în rîul Sena şi acesta nu făcut nimic pentru a o salva;
decid să mă întorc cu faţa spre marginea podului
şi îmi vine deodată ideea să fiu eu femeia din romanul lui Camus,
să mă arunc de pe pod exact în momentul cînd maşina va trece pe lîngă mine,
să-l fac pe şofer martorul sinuciderii mele,
personajul principal,
poate viaţa lui nu va mai fi la fel după asta,
dar maşina încetineşte şi o ia în direcţia opusă,
presupun că şoferul nu dorea probleme.
La 3 a.m. pe un frig cumplit
„Ascultă Hank, ce-l face pe un om un scriitor?” – îl întreabă
pe bukowski un tip în cămaşă roşie.
„Păi, e simplu,
fie te aşezi deasupra unei
hîrtii,
fie te arunci peste un pod”:
Poate ar fi trebuit să scriu în
loc să-mi urlu la balcon orele insuportabile,
căutînd tot feful de pastile, chestii tăioase
să fie ultima mea
noapte pe Pămînt.
Poate ar fi trebuit totuşi să mă aşez deasupra
unei foi şi mi-ar fi reuşit cele mai bune texte
în loc s-o apuc la 3 a.m. pe un frig
cumplit
spre lac pentru a mă arunca în el
şi să-l găsesc îngheţat;
să sar cu picioarele, să lovesc cu pietre încercînd să sparg gheaţa
şi nimic,
„nenorociţii, mi-au tras-o şi de data asta!”
Să te caut pe google
Doream să ştiu cum îţi merge,
nu puteam da de tine,
nimeni din cunoscuţii tăi de aici nu ştiau nimic
şi
am hotărît să te caut pe google.
Am găsit numele tău pe facebook,
mi-am creat un cont şi am găsit nişte poze cu tine.
Nu mai erai îmbrăcată în verde, îmi spuneai că verdele e culoarea ta iubită
şi
în nici o poză
nu erai îmbrăcată în verde.
Într-una din fotografii prindeai împreună
cu alţii frunze ce cădeau;
zîmbeai
şi aveai privirea cuiva care ştia exact
ce urmează să facă după o oră /
după o zi / după o lună
şi
zîmbeai în timp ce eu mă înecam în propria confuzie.
Instrucţiuni prin început de Parkinson
Încă dau din picior în mod inconştient,
un cunoscut care s-a dovedit a fi şi psiholog
mi-a interpretat gestul ca fiind dorinţa de a scăpa dintr-un anturaj care mă calcă pe nervi,
eu dau din picior întotdeauna,
o fac cînd simt că sunt într-o capcană,
de fiecare dată cînd scap din ea dau în alta,
Huxley spunea că lumea asta ar putea fi iadul unei alte lumi.
Vecinii îmi spun să fiu atent cu chestia asta, ar putea fi un început de Parkinson,
dar nu pot controla datul ăsta din picior,
ştiu - capcana e acolo,
piciorul îmi transmite poate un cod cum aş putea s-o ocolesc
instrucţiuni cum aş putea dispărea fără urme.
Îşi pierde minţile gradat
Din fereastra lui se aude muzică clasică şi
un glas ţipînd:
„O minciună, aceşti doi ani au fost o minciună, trebuia să o termin cu afacerea asta murdară atunci, m-am lăsat dus de nas să o continui şi acum am rămas singur în rahat.
Nenorocita, mi-a lăsat doar rahat..”
M-am apropiat de geamul între-deschis să aud mai bine cum tipul ăsta îşi iese din minţi,
„căţeaua, căţeaua,
m-am săturat
de sticle, bomboane, plimbări, baruri,
sunt nişte gunoaie,
nici o putere de decizie nu mi-a rămas,
e putred tot,
şi pistolul, l-am pierdut undeva la fundul bălţii de rahat.”
Mă gîndesc că poate tipul îşi pierde minţile gradat,
dar deodată
se sparge fereastra şi sare un calculator care se sfarmă de pămînt.
„mai bine aţi fi mai atenţi cu chestiile şi oamenii pe care le aruncaţi în mine şi cu care mă lăsaţi singur,
următorul aş putea fi eu!”
calculatorul din care încă ieşeau scîntei era pus în priză.
3ml de Konfidor
Andruşa şi cu mine stropim cartofii.
Fiecare avem în spate maşina de stropit.
Gîndacii au format colonii pe
cartofii noştri,
de parcă au descoperit o nouă planetă,
sau o nouă existenţă lipsită
de agonie, durere, capcane şi absurditate.
Stropim curpenii de cartofi cu 3ml de Konfidor dizolvat în 10L de apă,
în curînd gîndacii vor cădea, unul cîte unul,
doar trei ore şi gîndacilor li se vor face rău şi vor muri;
ei nu pot vomita cînd li se face rău.
Mie şi lui Andruşa ne curge otrava pe spate,
nenorocitele de maşini de stropit sunt crăpate.
„Auzi Andruşa, nu ţi-a trecut prin cap
că acolo sus cineva încearcă să ne extermine la fel cum noi facem cu aceşti gîndaci,
să ne stropească şi el cu un fel de otravă,
nu chiar Konfidor,
dar ceva cu efect îndelungat,
să ni se facă rău de tot dar să nu murim îndată,
şi la rîndul lui să-i fie crăpată maşina sa de stropit,
să-i curgă şi lui otrava pe spate.”
În curînd o să mi se facă rău şi o să vomit
Cartofii au fost invadaţi de gîndacii de Colorado şi
trebuia să-i stropesc cu un fel de otravă, Konfidor,
maşina de stropit era fisurată
şi îmi curgea soluţie pe spate şi brusc m-a pălit gîndul
că în curînd o să-mi se facă rău,
după asta am urcat într-un microbuz ce mergea spre Chişinău
şi o femeie a spus şoferului să oprească,
şi-a luat copilul de mînă
şi acesta a vomitat în microbuz,
apoi a mai vomitat şi afară.
Cînd a intrat înapoi,
copilul s-a uitat ţintă la mine,
nu plîngea, nu avea faţa încreţită de durere sau greaţă,
avea o faţă foarte serioasă,
o faţă a cuiva care ştia ce avea de făcut şi a făcut-o,
fără împotrivire,
o faţă care-mi spune: „tu eşti următorul!”
Într-o noapte cînd mă simţeam stupid
Într-o noapte mă simţeam atît de stupid şi aveam nevoie de o
băutură, dar nu aveam nimic,
am verificat toate sticlele de kagor şi nu era nimic în ele,
m-am întors la calculator să-mi pun un film,
dar nu puteam să mă uit la el,
mă simţeam stupid cu totul,
ba chiar întreg universul mi se părea idiot,
stupiditatea lui stătea peste mine ca o carcasă de carne,
nu ştiam ce să mai fac;
nu ştiam dacă am simţit aşa ceva vreodată.
Apoi am pus cîteva căpşune într-o cană, am adăugat zahăr
şi le-am bătut bine,
am găsit o sticlă cu ţuică cu un gust oribil,
îmi venea să vomit cînd am mirosit-o,
dar nu aveam încotro,
aveam nevoie de o băutură pentru stupiditatea asta,
aşa că am turnat din sticlă în conţinutul de căpşune
şi am băut,
dar nu am putut să termin amestecul,
mi se făcuse greaţă şi l-am aruncat.
Mă simţeam pierdut.
M-am întins în pat încercînd să adorm,
dar gîndul că sunt un idiot care zăboveşte într-un univers
la fel de stupid
nu-mi dădea pace,
era ca nişte sticle aruncate în capul meu
şi eu nu aveam unde să mă feresc.
Sticlă goală
Simt cum ceea ce port în geantă nu mă mai protejează,
nu mă face să mă simt OK,
din cărţi trebuie să citesc forţat 15 pagini ca să intru în povestea de acolo.
Mă apuc să scriu ceva şi poate creez propria poveste,
dar nu prea am imaginaţie, nici entuziasm
şi de cele mai multe ori ratez,
privesc foaia pe care am scris numai chestii nasoale
din care fac parte şi eu,
o boţesc şi o îndes în buzunarul de la fund.
Plec să beau o bere în parc,
după ce o termin sticla rămîne goală lîngă mine,
o mîngîi, o duc la buze, dar e goală.
De frig ce-mi este intru în bibliotecă.
Îmi revine sentimentul abandonului,
sticla goală rămasă în urmă,
căutîndu-mi locul printre cei damnaţi,
pierduţi, neidentificaţi, deposedaţi de orice proprietate materială
şi de orice ataşament cu sforile care le dirijează viaţa;
un individ care nu e inclus în nici o categorie socială,
nici un segment din colectivităţile statistice existente
doar hoinărind, bînd, căutînd o poveste din care să fac parte,
o poveste reală, solidă şi care să dureze, pe care să o cred,
la fel cum liceul a fost o poveste solidă,
acum sunt respins de orice poveste;
cu cîteva luni în urmă îmi propunesem să mă fac alcoolic,
măcar pînă intru la filosofie,
îmi părea că ar fi o realizare,
dar nu a mers,
organismul nu coopera,
stomacul îmi făcea mari probleme şi nici nu reuşeam să mă ameţesc,
durerea rămînea
împreună cu sticla goală
şi atunci adevărata problemă apărea – care e următoarea mişcare;
iarna trecută mă trezeam pe la 13.00 şi tărăgănam sculatul din pat,
nu că mi-ar fi fost somn sau îmi plăcea să stau în pat,
dar nu ştiam care e următoarea mişcare.
Praful de pe masă
Lasă-i pe ei să scrie, lasă-i să ia toate premiile de la toate concursurile literare,
lasă-i să fie publicaţi în peste 1000 de exemplare,
lasă-i să cîştige de fiecare dată
şi să-şi păstreze pielea feţei fără vreo încreţitură a agoniei.
Nu te forţa,
lasă să crească în tine,
pînă cînd hainele ţi se vor zdrenţui muncind în cîmp,
pînă cînd pielea de pe braţe ţi se va înnegri de la soare,
pînă praful se va aşterne pe masă,
pînă te alegi cu defecţiuni la creier
şi rămîi blocat în acelaşi loc ani întregi,
pînă devii cineva privat de propria substanţă,
ca un ou în care nu ştii unde s-a făcut o gaură şi s-a scurs tot,
dar ai grijă să păstrezi aparenţele,
să stai întins ca un animal,
pînă se adună musculiţe şi ţînţari în jurul tău şi nu mai reuşeşti să scapi de ele,
pînă vei fi dus într-un subsol şi vei fi lovit cu barosul în creştet
şi carnea ta de tineret va fi trimisă la carmez, pegas şi chiar la fabrica de salamuri din Drăsliceni,
dar ai grijă să păstrezi aparenţele,
că lucrurile decurg cum trebuie
şi că eşti ok,
şi că nici un sentiment serios de alienare nu te bîntuie,
şi numai atunci cînd simţi că aluneci,
că nu o mai poţi ţine în tine,
iar ţînţarii şi musculiţele au luat-o razna cu totul,
atunci ia-ţi carnetul şi pixul
şi pariază,
poate că praful ăla de pe masă e mai norocos decît credeai.
Privat de propria substanţă
În lanul de cartofi smulg buruieni şi e din ce în ce mai greu.
Buruienele sunt mai mari, tulpinile mai groase, iar rădăcinile nu vor să cedeze.
Mă opresc şi-mi repet,
nu am avut aşa ceva în plan,
nu trebuia să accept gunoiul ăsta;
nu trebuia să accept,
nu trebuia;
voi rămîne blocat în lanul ăsta,
cu toate buruienele pe care să le smulg, care vor creşte mai repede decît le voi smulge;
azi nici măcar nu am avut bani de drum să ies în oraş,
nicio şansă pentru putere de decizie.
Nu-mi pot găsi un serviciu în oraş
şi iată-mă,
smulgînd buruiene,
simţindu-mă privat de propria substanţă,
la fel ca berea fără alcool,
cafea decafeinizată,
mîncare fără calorii,
ciocolată plină cu aer pe dinăuntru,
sau viaţă fără ceva viu în ea,
poate ar trebuie să cer explicaţii
şi mai ales compensaţii pentru neputinţa mea;
de la părinţi?
de la conducerea liceului în care am învăţat?
de la Stat?
de la Dumnezeu?
sau poate răspunsul e altul,
poate că trebuie să-i privez de putere asupra mea pe cei
responsabili de condiţia în care sunt.
Frecvenţă redusă
Stăm plictisiţi în auditoriu, e duminică dimineaţa,
căscăm şi respirăm a lehamite
de parcă am fi cu toţii mahmuri.
Profesorul intră căscînd de parcă ar fi mahmur şi el,
se opreşte în faţa noastră şi mirat ne spune:
„ia nebuni sunteţi, voi chiar aţi venit!”.
Dă din cap şi se apucă de scris pe tablă,
probabil o parte din termeni şi formule de pe tablă sunt inventaţi chiar de el,
doar aşa, ca să se amuze,
le copiem fără vreun interes,
fără să cerem explicaţii,
căscăm şi nu ne pasă,
proful mai strecoară şi cîte o eroare.
În auditoriu se simte un miros de cadavru,
adulmecăm, ne încreţim frunţile şi ne căutăm unii pe alţii cu privirea
de parcă am vrea să găsim cine cadavrul din noi,
sau poate cine a tras pîrţul,
întrebăm asta, dar ne dăm seama că ăsta era dintotdeauna aici,
cei de la zi ni l-au lăsat,
în mod special destinat nouă, cei de la frecvenţă redusă.
Pentru noi cantina nu e deschisă,
învăţăm noaptea, sîmbăta şi duminica, iar atunci nici încălzirea nu funcţionează.
Pentru a nu adormi în timp ce scriu inventez exerciţii,
Număr cacofoniile din ceea ce dictează proful,
îmi ţin respiraţia mai mult de 1 minut,
ghicesc troleibuzele care trec pe lîngă academie,
privesc de la etajul 7 şi îmi amintesc cum aşa înălţime
mă terifia mai înainte,
acum doar mă face să casc.
Inamicul are arme mai puternice decît mine
Nimic nu pare să funcţioneze în duminica aceasta,
iau cărţile una cîte una, o deschid şi după puţin timp o arunc iritat,
la fel cum aş arunca o armă blocată
în timp ce asupra mea se trage,
inamicul are arme mai puternice decît mine.
Părul meu are 1 an şi e timpul să scap de el.
Mă sună Ion şi îmi spune că e timpul să facă un space monkey din mine,
sau un space dog,
să mă tundă ca pe Laika
şi apoi să mă trimită în spaţiu.
E ritualul nostru, ca în fight club,
în fiecare an cînd îmi tunde părul
Ion e Tyler, mă pregăteşte pentru ca să fiu trimis în spaţiu,
undeva unde nu am mai fost niciodată,
mă pregăteşte pentru o nouă misiune din project mayhem.
Îi spun că îmi e frică, e frig şi voi prinde o răceală.
„Nu te temi de răceală, te temi să renunţi la părul tău de 1 an şi să fii trimis în spaţiu!”
Apoi mai iau o carte şi o arunc cu dezgust după ce m-am uitat prin ea.
„Hai să o facem!”
Fac curat pe masa mea, pun în rafturi cărţile, pun în ordine jurnalele şi carnetele mele,
mătur în camera unde urmează să fiu tuns,
aştept frizura ca pe o execuţie.
Am intrat în cameră amîndoi şi Ion a pus maşina de frizat în funcţiune,
cînd să-mi atingă capul cu ea am strigat „opreşte-te, poate facem o greşeală,
poate nu trebuie să renunţ la părul meu!”
„Altă cale nu există, numai după ce am pierdut totul putem fi liberi de a face orice!”
Mă aşez înapoi pe scaun şi termină repede cu tunsoarea.
„Ştii, am vrut să citesc Invisible Monsters, e despre reinventarea sinelui, cumva
ceea ce încerc să fac eu acum”
„Exact. Dar pentru asta nu e de ajuns să-ţi tai părul crescut timp de 1 an. Numai
degradîndu-ţi propria personalitate pînă la capăt te poţi reinventa.”
Apoi Ion a dispărut şi am rămas singur în cameră cu maşina de frizat în mînă.
După două ore am prins o răceală
şi o durere puternică în urechea stîngă.
Mă simţeam un personaj infectat din Ciuma lui Camus.
„Nu e de-ajuns!”
Am ieşit în stradă căutînd locuri întunecoase
în care aş intra în belele,
am nevoie să mă degradez mai adînc.
Ploua din norul venit din Fukushima infectat cu radiaţie nucleară,
picăturile îmi cădeau pe creştetul proaspăt tuns,
am început să rîd gîndindu-mă
că inamicul are arme mai puternice decît mine, nu am nici o şansă.
Frankenstein la plantat cartofi
A venit ziua în care trebuie să plantăm cartofii,
e prima zi din acest an cînd lucrez opt ore,
oasele şi muşchii riscă să cedeze,
e ziua cînd trebuie să fiu testat dacă voi rezista antrenamentului
în interiorul lotului de pămînt,
în sensul unui maestru zen ce spunea că iadul nu e o sentinţă, e un antrenament
dar ştiu ce va urma,
nu contează dacă trec sau nu, oricum voi lucra de acum înainte aici,
ziua asta e începutul
unei naraţiuni ştiute de mine din toate unghiurile,
care mi s-a repetat mulţi ani la rînd,
una ieftină şi ponosită
şi chinuitoare,
fără vreo deviere sau o armă îngropată care să o dea peste cap.
Aşa că mă dau într-o parte şi aştept cu lehamite.
La opt dimineaţa eram deja pe cîmp,
cartofii în lăzi pregătiţi,
vine un tractor, model T 82.5 din Bielorusia,
nu am mai văzut niciodată aşa ceva, nimeni din lucrătorii prezenţi acolo,
un tractor care să planteze cartofi,
ne apropiem cu frică de el,
femeile se tem să urce în locurile unde să pună cartofii într-un tub, unul cîte unul,
ele încep a panica, iau fiecare apucă sapa
şi zic că mai bine plantează cu propriile mîini ,
e prea periculos acest tractor,
nu ştim nimeni cum merge,
tractorul ăsta e un fel de monstru Frankenstein,
îl atingem şi apoi fugim repede de lîngă el speriaţi.
Şoferul rîde şi ne spune că totul e în regulă,
vom termina lucrul de patru ori mai repede şi
nu vom obosi prea mult;
credeam că e nebun,
la fel cum oamenii credeau că savantul Frankenstein e.
Femeile urcă,
începem a lucra.
După ceva timp şoferul opreşte tractorul şi coboară să bea apă,
brusc, tractorul împreună cu femeile în spate se porneşte de la sine,
femeile încep a ţipa, una din ele cade cu tot cu lada de cartofi,
fugim din urma tractorului, şoferul înjură, nu înţelege ce se întîmplă,
tractorul pare să meargă din ce în ce mai repede,
iese de pe teren şi se îndreaptă spre pîrău,
femeile rămase în tractor ţipă şi încep să sară,
din urmă noi strigăm să ia şi lăzile cu cartofi,
să nu le lase să cadă în pîrău împreună cu tractorul,
şoferul ajunge îl din urmă şi sare în cabină,
îl opreşte.
Într-o noapte cînd mă simţeam stupid
Într-o noapte mă simţeam atît de stupid şi aveam nevoie de o
băutură, dar nu aveam nimic,
am verificat toate sticlele de kagor şi nu era nimic în ele,
m-am întors la calculator să-mi pun un film,
dar nu puteam să mă uit la el,
mă simţeam stupid cu totul,
ba chiar întreg universul mi se părea idiot,
stupiditatea lui stătea peste mine ca o carcasă de carne,
nu ştiam ce să mai fac;
nu ştiam dacă am simţit aşa ceva vreodată.
Apoi am pus cîteva căpşune într-o cană, am adăugat zahăr
şi le-am bătut bine,
am găsit o sticlă cu ţuică cu un gust oribil,
îmi venea să vomit cînd am mirosit-o,
dar nu aveam încotro,
aveam nevoie de o băutură pentru stupiditatea asta,
aşa că am turnat din sticlă în conţinutul de căpşune
şi am băut,
dar nu am putut să termin amestecul,
mi se făcuse greaţă şi l-am aruncat.
Mă simţeam pierdut.
M-am întins în pat încercînd să adorm,
dar gîndul că sunt un idiot care zăboveşte într-un univers
la fel de stupid
nu-mi dădea pace,
era ca nişte sticle aruncate în capul meu
şi eu nu aveam unde să mă feresc.
IWW
De cîteva săptămîni adorm cu cartea în faţă,
se întîmplă să aţipesc cu pixul în mînă cînd încerc să scriu;
apoi îmi simt corpul tîrîndu-se în pat,
îi zic: „ce naiba crezi că faci? treci înapoi!”
dar acesta îmi dă de înţeles că nu, nu se va întoarce la masă,
se va întinde în pat şi va dormi, ticălosul!
Simt cum alunec,
golurile din conştiinţă se multiplică,
uit să închid aragazul,
să încui la casă.
Şi pe deasupra la asta, nu mai vreau să lucrez,
ba chiar am dat comandă pentru un tricou în care am scris
că sunt membru al organizaţiei IWW
I Won’t Work.
Şi, din cauza asta, mai mulţi cred că am luat-o razna.
Vreau să mă vezi înainte ca s-o iau pînă la capăt razna,
să mă ţii minte aşa.
Cînd voi vedea că suspiciunile despre refuzul meu de a lucra
vor fi luate în serios,
voi fugi din oraş înainte ca ei să mă bage în ospiciu
sau la oficiul de ocupare a forţelor de muncă.
Doar ştii că asta mi-am dorit,
toate sforţările în nopţile dormite pe jumătate,
durerile corpului după 10 ore de muncă
au sens pentru asta –
momentul în care detronarea civilizaţiei începe în capul meu,
atunci voi lua toţi banii care mi-au rămas pe cont
şi voi fugi înainte să bănuiască cineva.
Fază terminală
Sunt cîţiva oameni care îmi cer să votez,
probabil vor să trec de partea lor,
mă ameninţă pentru cazul că nu votez,
mă numesc trădător, prost, ţăran şi ignorant,
îmi spun că nu-mi pasă de rasa umană din această ţară,
nu-mi pasă dacă vom crăpa cu toţii sub guvernarea comunistă
şi îmi cer lucrul acesta exact în timpul cînd mă simt
ca dracul într-o cadă cu apă sfinţită,
să votez ar veni cumva ca un leac pentru arsurile mele nedepistabile,
dar e ca şi cum aş lupta să scap de fumat
în faza terminală de cancer.
Să pierd timpul
Cînd eram mic părinţii obişnuiau
să-mi dea popuşoi de dezghiocat,
îmi arătau să dezghioc doar cîte un grăunte
ca să mă ţină ocupat întreaga zi
să nu mă joc,
să nu fac stricăciuni,
să nu pun chestii în gură sau în priză,
să fiu obişnuit de mic să am ocupaţie – munca.
Acum învăţ la frecvenţă redusă şi nu este nimic de făcut,
oamenii îmi spun să-mi găsesc un serviciu,
că orice muncă, cît de chinuitoare nu ar fi
e preferabilă
pierderii timpului.
Mereu am gîndit că munca
te face îngheţat sau mai rău,
metalizat, mecanizat
(cineva spunea că prima maşinărie inventată
de capitalism a fost corpul uman).
Aş prefera să pierd timpul,
dar de mic am fost instruit să nu o
fac sub nici o condiţie.
Aş prefera să fiu unul
din Indienii care muncesc 3-5 ore pe zi
şi în rest
dorm, stau întinşi cu faţa îndreptată spre cer
imaginîndu-şi chestii,
inventează noi jocuri, cîntece,
picturi pe zidurile peşterilor,
mănîncă ciuperci halucinogene
şi fumează ierburi
avînd viziuni prea ciudate
ca să se apuce de dezghiocat popuşoi.
furioşi şi deprimaţi
ne radem pe cap şi
ne simţim ca nişte space monekys pregătiţi
în orice moment să ia controlul asupra istoriei
fără întrebări, fără scuze, fără minciuni,
fără frici şi fără distrageri.
deprimaţi şi nebuni
după libertate,
să se întîmple orice cu noi,
nu contează consecinţele, vrem să facem un singur lucru,
bun sau rău,
să fim salvaţi sau condamnaţi,
dar să ne aparţină în totalitate.
cu pumnii în aer ne cerem cerul înapoi,
stăm treji pînă dimineaţă,
unii cu sticlele pe care le ţinem strîns în mîini
de parcă ar fi arme din care tragem împotriva ideologiei
şi ne cerem cu strigăte straşnice
cerul interzis înapoi,
totul sau nimic!
furioşi şi deprimaţi că nici o intervenţie a realului nu are loc,
a doua zi va trebui să mergem la şcoală
sau la facultate
sau în cîmp să muncim şi nu avem
posibilitatea unui act spontan,
aceasta demult e îngropată,
nu mai avem putere să provocăm o întîmplare riscantă,
fiecare dintre noi a eşuat să devină o forţă liber voită
rămînînd o reacţie mediocră,
un produs al şefilor, părinţilor, supraveghetorilor.
ca nişte cerşetori după un sens.
întrebarea care ne roade pe noi nu e
dacă există viaţă după moarte,
ci dacă există viaţă înainte de moarte,
din ce în ce mai mult simţim cum trăim la frecvenţă redusă.
furioşi că orice sforţare este egală cu zero.
stăm pînă dimineaţă beţi, uzaţi,
ne aruncăm pe mînă acid
văzînd cum arde la 200˚C
încercînd să găsim răspunsul.
Singurul rămas online
Unul cîte unul, oamenii din lista mea de messenger fac sign out,
doar eu rămîn online la 2.20 noaptea,
acestea sunt raporturile mele sociale.
Îmi deschid fereastra mea de messenger
şi încep a-mi scrie
„you stupid asshole, doar
tu ai rămas,
doar nu ai pentru ce să te culci,
eşti la frecvenţă redusă la facultate
şi nu ai motiv să te trezeşti dimineaţă,
vei aştepta şi nu va veni,
te vei transforma în rahat,
nu te-ai învăţat din anul trecut,
ei, măcar atunci aveai ceva nervi antrenaţi din timpul verii.
Trebuie să îţi faci un plan,
toată scamatoria asta a lumii trebuie să se sfîrşească
în noaptea asta,
ştiu exact ce trebuie să faci pentru a izbucni ca un alien
din stomacul ordinii simbolice existente,
vei lua un…”
şi brusc, messengerul se întrerupe,
those motherfuckers!
cei de la yahoo sau moldtelecom au aflat despre complotul meu.
În locul unde aştept autobuzul
Băusem cred cel mai mult atunci
şi mai aveam în geantă o sticlă de 2L cu bere
şi chiar nu înţelegeam nimic, totul părea o înscenare,
mereu crezusem asta despre viaţa mea;
momentele calme şi primitoare erau prea dubioase,
nu îmi plăcea universul în acele momente,
prea drăguţ, prea suspicios,
ştiam că undeva pîndeşte o capcană.
Mă îndreptam spre troleibuz confuz şi înjurînd,
încercam să ascund sticla de 2L, părea că ascund
o armă sau o rană.
Îmi duc mîna la piept şi o simt, acea durere care mi se scurge apoi în stomac,
la naiba! iar sunt ciuruit pe dinăuntru!
În locul unde aştept autobuzul spre casă
în fiecare noapte arde un foc
şi în jurul lui se adună vagabonzi,
mă îndrept spre foc şi mă aşez printre ei,
scot sticla şi un tip îmi întinde o cană, torn în ea,
o duce la gură şi bea
apoi spune: „oamenii se pricep cel mai bine să-şi lase rahatul peste tot,
şi au grijă ca apoi să nu înţelegi nimic,
să te lase zdrenţuit şi sfredelit pe dinăuntru în mijlocul unei străzi în plină circulaţie
şi să dai din cap a neînţelegere”.
Am dus sticla la gură şi am tras cîteva înghiţituri,
şoferul autobuzului spre casă mă strigă şi-mi face semn să urc,
eu clatin din cap spunîndu-i: „azi va fi o altă noapte lungă şi dificilă,
acasă nu cred că am vreo şansă s-o duc pînă la capăt, rămîn aici”.
Cineva de lîngă mine se ridică, aduce nişte bucăţi de carton
şi le aruncă în foc.
marți, 19 iulie 2011
ACUM SAMBATA- PENULTIMA SEDINTA INAINTE DE VACANTA
Iar pe 30 iulie e ultima inainte de vacanta. In august atelierul va merge in vacanta. Ne reintilnim in septembrie.
Sambata o sa scriem de la 15.00 pana la 17.00, dupa care o sa discutam textele. Vom mai analiza si poeziile lui Ion BUZU.
Sper sa veniti!
Sambata o sa scriem de la 15.00 pana la 17.00, dupa care o sa discutam textele. Vom mai analiza si poeziile lui Ion BUZU.
Sper sa veniti!
COVOARE MOLDOVENESTI la editura
Covoarele moldovenesti au ajuns deja la editura! Prozele colegilor mei de la atelierul Vlad Iovita sunt deja la editura, La machetare!
IN CURAND, o sa apara!
IN CURAND, o sa apara!
sâmbătă, 16 iulie 2011
ACUM INCEPEM DISCUTAREA TEXTELOR
E cinci si acum incepem sa discutam textele pe care le-am scris azi la atelier.
vineri, 15 iulie 2011
A fi sef in Republica Moldova
Ce inseamna a fi sef in Republica Moldova?
1) A nu te saluta cu subalternii. A deschide usa si a sta in prag, asteptand ca ei sa te salute primul. A trece pe coridor pe langa ei, facandu-te ca nu-i vezi.
2)A rage la subalterni, cu orice ocazie.
3) A-i porcai cum iti vine la gura
4)Daca te contrazic, ameninta-i ca-i dai afara
5)A fi in fruntea unei organizatii care promoveaza valorile europene, dar a te purta ca un dictator
6)A-i stimula pe cei care te periaza, angajandu-le la serviciu sotiile, si a-i face albie de porci pe cei care te contrazic
7) A fi intrasigent si intorlerant
8) A fi buricul pamantului
9)A-i suna pe subalterni pe la trei noaptea si a-i lua la palme
10) A fi tifnos
11) A fi fost sef si pe timpul sovietic, dar mare sef
12) Un adeverat sef al unei organizatii europene sau democratice este kaghebist. Numai asa aceasta organizatie poate functiona normal
1) A nu te saluta cu subalternii. A deschide usa si a sta in prag, asteptand ca ei sa te salute primul. A trece pe coridor pe langa ei, facandu-te ca nu-i vezi.
2)A rage la subalterni, cu orice ocazie.
3) A-i porcai cum iti vine la gura
4)Daca te contrazic, ameninta-i ca-i dai afara
5)A fi in fruntea unei organizatii care promoveaza valorile europene, dar a te purta ca un dictator
6)A-i stimula pe cei care te periaza, angajandu-le la serviciu sotiile, si a-i face albie de porci pe cei care te contrazic
7) A fi intrasigent si intorlerant
8) A fi buricul pamantului
9)A-i suna pe subalterni pe la trei noaptea si a-i lua la palme
10) A fi tifnos
11) A fi fost sef si pe timpul sovietic, dar mare sef
12) Un adeverat sef al unei organizatii europene sau democratice este kaghebist. Numai asa aceasta organizatie poate functiona normal
ICR "Mihai Eminescu" de la Chişinău lansează Bursele „Alexandru S. Sturdza”
Bursele „Alexandru S. Sturdza”
ICR "Mihai Eminescu" de la Chişinău
1. Toate bursele ICR Chișinău se vor supune regulamentului general de burse al Institutului Cultural Român.
2. Bursele se acordă exclusiv cetățenilor Republicii Moldova.
3. Selecţia se face de către o comisie independentă de specialişti, personalităţi recunoscute ale vieţii culturale din România şi Republica Moldova în baza unui dosar de candidatură.
Mai multe detalii referitoare la fiecare bursă se găsesc mai jos:
1. Arhitectură şi restaurare
Preambul: Bursa se acordă arhitecţilor şi restauratorilor din Republica Moldova care doresc să dezvolte un proiect de restaurare al unui monument istoric din oraşul Chişinău.
Bursa de arhitectură şi restaurare se acordă pentru un proiect de restaurare a unui monument istoric. Proiectul trebuie să conţină toate elementele unui proiect de restaurarea pana la faza detaliu de execuţie. Bursierul va prezenta la sfârşitul bursei un studiu istoric al imobilului, dosarul complet cu fotografii şi investigaţii ale monumentului arhitectural avut în vedere: rezultatele sondajelor privind structura de rezistenţă a clădirii, starea acoperişului, canalizarea, sistemul de încălzire, şi propunerea de restaurare şi revitalizare a imobilului. Rezultatele studiului vor fi prezentate specialiştilor şi studenţilor de la arhitectură şi istoria artei în cadrul unei conferinţe publice.
Bursa se va finaliza cu depunerea proiectului complet de restaurare.
Data limită de depunere a dosarelor de candidatură: 30 iulie 2011.
Valoarea unei burse este de 7000 USD.
Bursele se acordă pentru o perioadă de 10 luni, începând cu data de 1 septembrie, 2011.
Numărul de burse care se acordă anual: 1
Cuantumul lunar al bursei va fi de 700 USD/ lună.
Documente necesare pentru înscriere (dosarul de solicitare a bursei):
- CV;
- copie după diploma de licenţă; în condiţiile în care candidatul este şi absolvent de studii aprofundate, se vor adăuga copii şi după aceste acte;
- argumentarea proiectului; un scurt istoric al clădirii care va beneficia de proiectul de restaurare – maxim 3 pagini.
- bibliografia avută în vedere ca bază de cercetare.
- investigaţiile avute în vedere pentru cercetarea stării clădirii şi justificarea utilizării acestora.
- copii după un studiu, articol de specialitate publicat sau extrase dintr-un proiect.
- 2 scrisori de recomandare;
Adresa la care se trimit documentele:
Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chişinău, or. Chişinău, Str. Bucureşti, 66/1, Republica Moldova
2. Editarea, traducerea şi comentarea operei literare, politice şi teologico-filosofice a lui Alexandru S. Sturdza
Preambul: Programul se adresează istoricilor, cercetătorilor în antropologie religioasă, teologilor, lingviştilor şi se acordă pentru editarea, traducerea şi comentarea operelor lui Alexandru Scarlat Sturdza.
Condiţii de participare la concurs: cunoaşterea a cel puţin două dintre limbile de circulaţie internaţională în care au fost publicate operele lui Al. S. Sturdza: româna, rusă, franceză, germană, greacă. Cei doi beneficiari ai burselor vor constitui un grup de cercetare a operei lui Sturdza care se va derula sub forma unui seminar săptămânal. Proiectul va demara cu un colocviu dedicat personalităţii lui Al. Sturdza organizat în luna octombrie a.c., care va beneficia de prezenţa cercetătoarei Stella Ghervas, autoarea cărţii Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l’Europe de la Sainte Alliance. Scopul acestui proiect este pe de o parte de a-l face cunoscut pe Al. S. Sturdza publicului românesc, pe de altă parte de a deschide un câmp de reflecţie despre pertinenţa categoriilor naţional-lingvistice în evaluarea fenomenului cultural est-european. Grupul de cercetare Al. S. Sturdza va iniţia o colaborare ştiinţifică cu Societatea Alexandru Sturdza de la Odessa.
La finalul bursei, fiecare dintre cei doi beneficiari va prezenta traducerea unui fragment din opera lui Alexandru Sturdza de minim 100 de pagini.
Data limită de depunere a dosarelor de candidatură: 30 iulie 2011.
Valoarea unei burse este de 7000 USD.
Bursele se acordă pentru o perioadă de 10 luni, începând cu data de 1 octombrie, 2011.
Numărul de burse care se acordă anual: 2
Cuantumul lunar al bursei va fi de 700 USD/ lună.
Documente necesare pentru înscriere (dosarul de solicitare a bursei):
- CV;
- copie după diploma de licenţă; în condiţiile în care candidatul este şi absolvent de studii aprofundate, se vor adăuga copii şi după aceste acte;
- o scurtă prezentare a proiectului de traducere propus care să nu depăşească 3 pagini.
- dosar cu traduceri din limba respectivă.
- bibliografia avută în vedere ca bază de cercetare.
- 2 scrisori de recomandare;
Adresa la care se trimit documentele:
Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chişinău, or. Chişinău, Str. Bucureşti, 66/1, Republica Moldova
3. Etnografie şi civilizaţie ţărănească
Preambul: Programul se adresează cercetătorilor în etnografie şi civilizaţie ţărănească din Republica Moldova.
Bursa se acordă pentru o cercetare în etnografie şi civilizaţie ţărănească pe teritoriul Republicii Moldova. Preocuparea pentru etnografie şi folclor în Republica Moldova constituie o componentă a construcţiei identitare, sprijinirea unui proiect de cercetare care va contribui la dezideologizarea domeniului.
La finalul bursei beneficiarul va prezenta rezultatele cercetării sub forma unui studiu propus spre publicare.
Data limită de depunere a dosarelor de candidatură: 30 iulie 2011.
Valoarea unei burse este de 7000 USD.
Bursele se acordă pentru o perioadă de 10 luni, începând cu data de 1 octombrie, 2011.
Numărul de burse care se acordă anual: 1
Cuantumul lunar al bursei va fi de 700 USD/ lună.
Documente necesare pentru înscriere (dosarul de solicitare a bursei):
- CV;
- copie după diploma de licenţă; în condiţiile în care candidatul este şi absolvent de studii aprofundate, se vor adăuga copii şi după aceste acte;
- o scurtă prezentare a proiectului de cercetare etnografică și a zonei geografice în care se va realiza cercetarea, care să nu depăşească 3 pagini.
- bibliografia avută în vedere ca bază de cercetare.
- 2 scrisori de recomandare;
Adresa la care se trimit documentele:
Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chişinău, or. Chişinău, Str. Bucureşti, 66/1, Republica Moldova
4. Studiul totalitarismelor
Preambul: Acest program se adresează istoricilor şi cercetătorilor din Republica Moldova şi are în vedere cercetarea regimurilor totalitare, a mecanismelor de formare a rezistenţei şi de dezvoltare a societăţii civile.
În condiţiile în care Republica Moldova nu beneficiază încă de un Institut de Cercetare a Crimelor Totalitarismului, dar în societatea civilă se simte puternic nevoia unei mai bune cunoaşteri a trecutului totalitarist, această bursă va contribui la consolidarea domeniului şi la fomarea specialiştilor.
La finalul bursei beneficiarul va prezenta un studiu pe care îl va publica într-o revistă de specialitate.
Data limită de depunere a dosarelor de candidatură: 30 iulie 2011.
Valoarea unei burse este de 7000 USD.
Bursele se acordă pentru o perioadă de 10 luni, începând cu data de 1 octombrie 2011.
Numărul de burse care se acordă anual: 1
Cuantumul lunar al bursei va fi de 700 USD/ lună.
Documente necesare pentru înscriere (dosarul de solicitare a bursei):
- CV;
- copie după diploma de licenţă; în condiţiile în care candidatul este şi absolvent de studii aprofundate, se vor adăuga copii şi după aceste acte;
- o scurtă prezentare a proiectului de cercetare propus care să nu depăşească 5 pagini.
- copie dupa unul dintre studiile publicate în ultimii 2 ani într-o revistă de specialitate;
- 2 scrisori de recomandare;
Adresa la care se trimit documentele:
Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chişinău, or. Chişinău, Str. Bucureşti, 66/1, Republica Moldova
5. Istoria creştinismului
Preambul: Programul se adresează teologilor și istoricilor din Republica Moldova care vor propune un proiect de cercetare de istorie a creștinismului și literatură apologetică.
Demersul ştiinţific va fi prezentat săptămânal în cadrul unui seminar de lectură dedicat temei de cercetare. Seminarul se va organiza în colaborare cu o Instituţie de învăţământ superior și se va adresa studenţilor de nivel masteral şi doctoral.
Data limită de depunere a dosarelor de candidatură: 30 iulie 2011.
Valoarea unei burse este de 7000 USD.
Bursele se acordă pentru o perioadă de 10 luni, începând cu data de 1 octombrie, 2011.
Numărul de burse care se acordă anual: 1
Cuantumul lunar al bursei va fi de 700 USD/ lună.
Documente necesare pentru înscriere (dosarul de solicitare a bursei):
- CV;
- copie după diploma de licenţă; în condiţiile în care candidatul este şi absolvent de studii aprofundate, se vor adăuga copii şi după aceste acte;
- o scurtă prezentare a proiectului de cercetare propus care să nu depăşească 5 pagini.
- copie dupa unul dintre studiile publicate în ultimii 2 ani într-o revistă de specialitate;
- 2 scrisori de recomandare;
Adresa la care se trimit documentele:
Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu‟ de la Chişinău, or. Chişinău, Str. Bucureşti, 66/1, Republica Moldova
Bursele „Alexandru S. Sturdza”
ICR "Mihai Eminescu" de la Chişinău
1. Toate bursele ICR Chișinău se vor supune regulamentului general de burse al Institutului Cultural Român.
2. Bursele se acordă exclusiv cetățenilor Republicii Moldova.
3. Selecţia se face de către o comisie independentă de specialişti, personalităţi recunoscute ale vieţii culturale din România şi Republica Moldova în baza unui dosar de candidatură.
Mai multe detalii referitoare la fiecare bursă se găsesc mai jos:
1. Arhitectură şi restaurare
Preambul: Bursa se acordă arhitecţilor şi restauratorilor din Republica Moldova care doresc să dezvolte un proiect de restaurare al unui monument istoric din oraşul Chişinău.
Bursa de arhitectură şi restaurare se acordă pentru un proiect de restaurare a unui monument istoric. Proiectul trebuie să conţină toate elementele unui proiect de restaurarea pana la faza detaliu de execuţie. Bursierul va prezenta la sfârşitul bursei un studiu istoric al imobilului, dosarul complet cu fotografii şi investigaţii ale monumentului arhitectural avut în vedere: rezultatele sondajelor privind structura de rezistenţă a clădirii, starea acoperişului, canalizarea, sistemul de încălzire, şi propunerea de restaurare şi revitalizare a imobilului. Rezultatele studiului vor fi prezentate specialiştilor şi studenţilor de la arhitectură şi istoria artei în cadrul unei conferinţe publice.
Bursa se va finaliza cu depunerea proiectului complet de restaurare.
Data limită de depunere a dosarelor de candidatură: 30 iulie 2011.
Valoarea unei burse este de 7000 USD.
Bursele se acordă pentru o perioadă de 10 luni, începând cu data de 1 septembrie, 2011.
Numărul de burse care se acordă anual: 1
Cuantumul lunar al bursei va fi de 700 USD/ lună.
Documente necesare pentru înscriere (dosarul de solicitare a bursei):
- CV;
- copie după diploma de licenţă; în condiţiile în care candidatul este şi absolvent de studii aprofundate, se vor adăuga copii şi după aceste acte;
- argumentarea proiectului; un scurt istoric al clădirii care va beneficia de proiectul de restaurare – maxim 3 pagini.
- bibliografia avută în vedere ca bază de cercetare.
- investigaţiile avute în vedere pentru cercetarea stării clădirii şi justificarea utilizării acestora.
- copii după un studiu, articol de specialitate publicat sau extrase dintr-un proiect.
- 2 scrisori de recomandare;
Adresa la care se trimit documentele:
Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chişinău, or. Chişinău, Str. Bucureşti, 66/1, Republica Moldova
2. Editarea, traducerea şi comentarea operei literare, politice şi teologico-filosofice a lui Alexandru S. Sturdza
Preambul: Programul se adresează istoricilor, cercetătorilor în antropologie religioasă, teologilor, lingviştilor şi se acordă pentru editarea, traducerea şi comentarea operelor lui Alexandru Scarlat Sturdza.
Condiţii de participare la concurs: cunoaşterea a cel puţin două dintre limbile de circulaţie internaţională în care au fost publicate operele lui Al. S. Sturdza: româna, rusă, franceză, germană, greacă. Cei doi beneficiari ai burselor vor constitui un grup de cercetare a operei lui Sturdza care se va derula sub forma unui seminar săptămânal. Proiectul va demara cu un colocviu dedicat personalităţii lui Al. Sturdza organizat în luna octombrie a.c., care va beneficia de prezenţa cercetătoarei Stella Ghervas, autoarea cărţii Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l’Europe de la Sainte Alliance. Scopul acestui proiect este pe de o parte de a-l face cunoscut pe Al. S. Sturdza publicului românesc, pe de altă parte de a deschide un câmp de reflecţie despre pertinenţa categoriilor naţional-lingvistice în evaluarea fenomenului cultural est-european. Grupul de cercetare Al. S. Sturdza va iniţia o colaborare ştiinţifică cu Societatea Alexandru Sturdza de la Odessa.
La finalul bursei, fiecare dintre cei doi beneficiari va prezenta traducerea unui fragment din opera lui Alexandru Sturdza de minim 100 de pagini.
Data limită de depunere a dosarelor de candidatură: 30 iulie 2011.
Valoarea unei burse este de 7000 USD.
Bursele se acordă pentru o perioadă de 10 luni, începând cu data de 1 octombrie, 2011.
Numărul de burse care se acordă anual: 2
Cuantumul lunar al bursei va fi de 700 USD/ lună.
Documente necesare pentru înscriere (dosarul de solicitare a bursei):
- CV;
- copie după diploma de licenţă; în condiţiile în care candidatul este şi absolvent de studii aprofundate, se vor adăuga copii şi după aceste acte;
- o scurtă prezentare a proiectului de traducere propus care să nu depăşească 3 pagini.
- dosar cu traduceri din limba respectivă.
- bibliografia avută în vedere ca bază de cercetare.
- 2 scrisori de recomandare;
Adresa la care se trimit documentele:
Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chişinău, or. Chişinău, Str. Bucureşti, 66/1, Republica Moldova
3. Etnografie şi civilizaţie ţărănească
Preambul: Programul se adresează cercetătorilor în etnografie şi civilizaţie ţărănească din Republica Moldova.
Bursa se acordă pentru o cercetare în etnografie şi civilizaţie ţărănească pe teritoriul Republicii Moldova. Preocuparea pentru etnografie şi folclor în Republica Moldova constituie o componentă a construcţiei identitare, sprijinirea unui proiect de cercetare care va contribui la dezideologizarea domeniului.
La finalul bursei beneficiarul va prezenta rezultatele cercetării sub forma unui studiu propus spre publicare.
Data limită de depunere a dosarelor de candidatură: 30 iulie 2011.
Valoarea unei burse este de 7000 USD.
Bursele se acordă pentru o perioadă de 10 luni, începând cu data de 1 octombrie, 2011.
Numărul de burse care se acordă anual: 1
Cuantumul lunar al bursei va fi de 700 USD/ lună.
Documente necesare pentru înscriere (dosarul de solicitare a bursei):
- CV;
- copie după diploma de licenţă; în condiţiile în care candidatul este şi absolvent de studii aprofundate, se vor adăuga copii şi după aceste acte;
- o scurtă prezentare a proiectului de cercetare etnografică și a zonei geografice în care se va realiza cercetarea, care să nu depăşească 3 pagini.
- bibliografia avută în vedere ca bază de cercetare.
- 2 scrisori de recomandare;
Adresa la care se trimit documentele:
Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chişinău, or. Chişinău, Str. Bucureşti, 66/1, Republica Moldova
4. Studiul totalitarismelor
Preambul: Acest program se adresează istoricilor şi cercetătorilor din Republica Moldova şi are în vedere cercetarea regimurilor totalitare, a mecanismelor de formare a rezistenţei şi de dezvoltare a societăţii civile.
În condiţiile în care Republica Moldova nu beneficiază încă de un Institut de Cercetare a Crimelor Totalitarismului, dar în societatea civilă se simte puternic nevoia unei mai bune cunoaşteri a trecutului totalitarist, această bursă va contribui la consolidarea domeniului şi la fomarea specialiştilor.
La finalul bursei beneficiarul va prezenta un studiu pe care îl va publica într-o revistă de specialitate.
Data limită de depunere a dosarelor de candidatură: 30 iulie 2011.
Valoarea unei burse este de 7000 USD.
Bursele se acordă pentru o perioadă de 10 luni, începând cu data de 1 octombrie 2011.
Numărul de burse care se acordă anual: 1
Cuantumul lunar al bursei va fi de 700 USD/ lună.
Documente necesare pentru înscriere (dosarul de solicitare a bursei):
- CV;
- copie după diploma de licenţă; în condiţiile în care candidatul este şi absolvent de studii aprofundate, se vor adăuga copii şi după aceste acte;
- o scurtă prezentare a proiectului de cercetare propus care să nu depăşească 5 pagini.
- copie dupa unul dintre studiile publicate în ultimii 2 ani într-o revistă de specialitate;
- 2 scrisori de recomandare;
Adresa la care se trimit documentele:
Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chişinău, or. Chişinău, Str. Bucureşti, 66/1, Republica Moldova
5. Istoria creştinismului
Preambul: Programul se adresează teologilor și istoricilor din Republica Moldova care vor propune un proiect de cercetare de istorie a creștinismului și literatură apologetică.
Demersul ştiinţific va fi prezentat săptămânal în cadrul unui seminar de lectură dedicat temei de cercetare. Seminarul se va organiza în colaborare cu o Instituţie de învăţământ superior și se va adresa studenţilor de nivel masteral şi doctoral.
Data limită de depunere a dosarelor de candidatură: 30 iulie 2011.
Valoarea unei burse este de 7000 USD.
Bursele se acordă pentru o perioadă de 10 luni, începând cu data de 1 octombrie, 2011.
Numărul de burse care se acordă anual: 1
Cuantumul lunar al bursei va fi de 700 USD/ lună.
Documente necesare pentru înscriere (dosarul de solicitare a bursei):
- CV;
- copie după diploma de licenţă; în condiţiile în care candidatul este şi absolvent de studii aprofundate, se vor adăuga copii şi după aceste acte;
- o scurtă prezentare a proiectului de cercetare propus care să nu depăşească 5 pagini.
- copie dupa unul dintre studiile publicate în ultimii 2 ani într-o revistă de specialitate;
- 2 scrisori de recomandare;
Adresa la care se trimit documentele:
Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu‟ de la Chişinău, or. Chişinău, Str. Bucureşti, 66/1, Republica Moldova
Ieri am realizat un dialog cu Vladimir Besleaga
Marele scriitor mi-a zis niste lucruri deosebit de emotionante!
miercuri, 13 iulie 2011
In curand, o noua antologie de proza
E vorba despre o antologie de proză a celor mai tineri scriitori: Ion Buzu, Ecaterina Bargan, Carolina Vozian, Natalia Graur, Cristi Mariuţă, Elena Chirică, Nina Caraman cu un text stilizat si redactat de Carolina Vozian, dar si cunoscuta poeta Aurelia Borzin.
Antologia se numeste COVOARE MOLDOVENEŞTI!
Antologia se numeste COVOARE MOLDOVENEŞTI!
luni, 11 iulie 2011
Un interviu de Mihai Vakulovski, publicat in Observatorul Cultural
„Nu proza mea continuă o experiență poetică, ci poezia se hrănește din proză“
Domnule Emilian Galaicu-Păun, ați anunțat un nou roman, din care am putut citi un fragment la „Bun de tipar“, în Tiuk!, cînd l-ați terminat, cum a decurs scrierea lui, i-ați găsit și titlul?
Scriu de peste un deceniu la acest roman-palimpsest (sau, vorba bunicii: „din tort în tort“), Țesut viu. 10 x 10, în care Decalogul își dă mîna cu Decameronul, cele 10 capitole fiind tot atîtea „căsuțe“ ale unui șotron ce poate fi „sărit“ atît în ordine numerică (cap. 1, 2, 3 etc.), cît și urmînd indicațiile de lectură ale autorului (cap. 1 – cap. 5; cap. 9 – cap. 2; cap. 3 – cap. 6; cap. 7 – cap. 8; cap. 10 – cap. 4); altfel spus, un soi dechassé-croisé continuu, unde locurile și epocile se schimbă ca-ntr-un caleidoscop, chit că personajele rămîn aceleași, de la un cap la altul. Scrierea acoperă ultimii 40 de ani, mai exact, de la moartea lui Iuri Gagarin, în 1968, la evenimentele din 7 aprilie 2009 din Chișinău, și o geografie ce se extinde de la satul de baștină al naratorului la Petropavlovsk-Kamceatsk, via Moscova, Paris, Berlin, Antananarivu, Beijing etc., etc. Totodată, romanul se vrea un Pomelnic, în care cei trecuți la Vii ajung, rînd pe rînd, să se alăture celor Adormiți, în timp ce morții dragi revin mereu în discuție, amintire, acțiune. De fapt, nu există frontiere etanșe între lumea noastră și lumea cealaltă, ambele funcționînd ca un tot întreg. Nu în ultimul rînd, scriitura ca atare devine pe parcurs din „suport formal“, „temă principală cu variațiuni“. 9 din cele 10 capitole au apărut în Vatra, Secolul 21, Hyperion, Sud-Est, Semn, nu în ultimul rînd Tiuk!. Păstrez o scrisoare deosebit de emoționantă de la regretatul Gheorghe Crăciun, care se arătase foarte interesat de roman, după ce citise în Vatra un capitol, „Drăguța lui Șaleapin“ (ceea ce e de înțeles – ne întîlnim în multe privințe cu cel care a dat literelor române Pupa russa, de-ar fi să amintesc doar obsesia pentru o scriitură corporală, vezi și opinia dr. Aliona Grati: „Ca și la Gheorghe Crăciun, personajul echivoc al lui Em. Galaicu-Păun exersează ritualuri de descoperire a trupului volatil. Microscopia conglomeratului de senzații în halou devine echivalentă cu o experiență spirituală. Simțul tactil prevalează, mîna efectuînd arpentajul ființei pentru a-i da acesteia consistență textuală“). Mai mult decît atît, în toamna lui 2006, Gheorghe Crăciun se prinsese să-mi fie redactor de carte, amintindu-mi că, la rîndu-i, a avut șansa de a-l avea pe MHS (care a și scris prefața laPupa russa). Nu a mai apucat, săracul! Închin acest roman memoriei lui Gheorghe Crăciun.
Înțelesesem și din ultimul fragment publicat că nu va fi un roman prea simplu de descifrat, dar acum mi-e limpede că povestea e și mai complicată, și mai incitantă. Gesturi. Trilogia nimicului, Cartier, 1996, primul dvs. roman, a fost o carte experimentală, care a cam șocat lumea literară de la Chișinău. Ce experimentați în noul roman, în afara acestei săgeți pentru cititor, căruia-i dați mai multe variante de lectură?
Dacă e să judec după cele cîteva modele asumate pe față –Enciclopedia morților, de Danilo Kis, și Dacă într-o noapte de iarnă un călător, de Italo Calvino, din literatura universală, și Pupa russa lui Gheorghe Crăciun, din cea națională –, romanul n-are cum să fie „prea simplu“, din cel puțin două motive: întîi, că-și propune să exploreze toate registrele scriiturii, de la „grave“ la „acute“ (nu și… falsetul!), combinînd stilul elevat & livresc pînă la saturație (și aici experiența Gesturilor mi-a prins bine) cu pasaje „din subterană“ frizînd vulgaritatea, totul într-o babilonie lingvistică (numeroase treceri de la română la franceză sau rusă, spre a marca o rupere de nivel); și apoi, că scoate la suprafață o Atlantidă recent dispărută, URSS-ul, pe cît de urîtă ca sistem, pe atît de dragă grație oamenilor ce au populat-o (altminteri, majoritatea personajelor păstrează numele reale), cele 10 capitole fiind tot atîtea cînturi funerare. Lucrat frază cu frază ca un poem, romanul se vrea totodată și un construct unitar, hai să-i zic Unu-Adunat-Împreună, drept care toate întîmplările narate, pînă la cele mai mici detalii, sînt asamblate într-un circuit „în serie“ – e suficient să nu „lucreze“ un singur bec, și toată ghirlanda se stinge (sau nu se mai aprinde). Nu în ultimul rînd, scriitura este chemată să transforme grefele „biografice“ (mult mai greu de realizat decît cele de organe) – și aici rolul „chirurgiei estetice“ (stilul se-ntoarce în stilet, dacă nu chiar în bisturiu!) este greu de subestimat – în țesut viu!
Mircea Cărtărescu zicea la un curs că el nu scrie proză, ci pur și simplu duce versurile pînă la sfîrșitul paginii. Citind prozele dvs., mereu am avut impresia asta, de poeme în proză. În timpul scrierii prozei trăiți aceleași sentimente, treceți prin aceleași stări ca la facerea poemelor-arme grăitoare? La publicarea cărților mai aveți fiorul acela de la începuturi? Cît de mare e plăcerea scrierii acum, după publicarea atîtor cărți, majoritatea premiate?
Încă pe timpul cînd îmi dactilografiam poemele, la o Erika pe care o botezasem Yorika (vezi poemul Capiștea din Cel bătut îl duce pe Cel nebătut), trebuia să pun foaia albă de-a latul și tot nu-mi încăpeau versurile „pînă la sfîrșitul paginii“. Mai încoace, îmi culeg poemele cu corp de literă 10, și iarăși se-ntîmplă să treacă vreun vers dintr-un rînd în altul. Dacă citești Poemele de pe urmă din Arme grăitoare, Cartier, 2009, n-ai cum să nu observi că-n mare parte acestea se lățesc mult peste cîmp, la fel cum metropolele moderne se extind în prostie peste localitățile din împrejurimi. Scurt pe doi, nu proza mea continuă o experiență poetică, ci poezia se hrănește din proză: fiecare poem se construiește pe osatura unui fapt de viață (în proză), cristalizîndu-se momentan (de la Faust-ul goethean citire: „verweile doch, du bist so schon!“) atunci cînd limbajul – și abia acum începe poezia! – atinge ceea ce s-ar numi point de mire. Altfel spus, proza te solicită ca scriitor de limbă (română, rusă, franceză etc.), poezia – ca și creator de limbaj, unul purtînd marca personalității autorului. Și încă: dată fiind puterea de cristalizare a poeziei, aș zice că ea operează cu infinitivele lungi (alergare, plutire, scriere ș.a.m.d.), acolo unde proza recurge la celelalte timpuri, mult mai terestre, ale verbelor. Cît despre publicare, ca să fiu sincer, trăiesc mai plenar plăcerea scrierii (cu toate neplăcerile aferente, y compris îndoiala că voi duce la bun sfîrșit textul, tracul în fața foii albe/a monitorului „cu purici“, uneori fiorul de gheață al lui „totul a luat sfîrșit!“ de care vorbește la un moment dat Emil Brumaru în Cerșetorul de cafea etc.), și nu eventualele premii mă fac să dau o carte la tipar, ci nevoia de a-i „da dezlegarea“.
Apropo de lumea literară de la Chișinău, cum e aceasta acum? Eu îmi amintesc de o faună foarte pestriță, cu km 0 la barul Uniunii Scriitorilor, chiar dacă eu nu am ajuns – accidental – pe acolo decît după ce am plecat la București la doctorat, oricum „centrul“ era acolo, cu bețivul ei, furiosul ei violent, bătăușul etc.
De tot felul, ceea ce se traduce – de cele mai multe ori – prin: în nici un fel.
Altminteri, de ce am pune semnul de egalitate între „lumea literară de la Chișinău“ și Uniunea Scriitorilor din Moldova, cu barul ei cu tot?!... USR nu-și are bețivii și furioșii ei?! La drept vorbind, nici nu mă prea uit în curtea altora, chit că se cheamă că USM (ca și USR, dată fiind apartenența mea la respectiva instituție) e și curtea mea în care se cere făcută ordine, după ce vechea conducere, sub președinția acad. Mihai Cimpoi, a pus-o, literalmente, pe butuci. Dat fiind că din fostul regim s-au moștenit „kolhozurile literare“, alias USM & USR, postmoderniștii se pomenesc, iată, „colegi de breaslă“ cu staliniștii, ceea ce descalifică oarecum comunitatea literară în ansamblu. Tocmai de aceea prefer să vorbesc cu/despre personalități dragi mie sau grupări/nuclee literare cărora mă afiliez, decît să mă înscriu în corul (c)academic dirijat de la Centru. O reformă din temelii a USR și USM, care le-ar reorganiza în Societăți ale Scriitorilor pe niște criterii etice și estetice, se impune – în acest sens, ASPRO s-a dorit o alternativă, din păcate acum eșuată. În ce mă privește, eu am pornit de la celălalt capăt, hai să-i zicem al „inițiativei particulare“: de doi ani și mai bine sînt amfitrionul Serilor de Poezie de la Librăria din Centru din Chișinău, seri la care îi invit să citească pe autorii dragi inimii mele, de la octogenarul Aureliu Busuioc la foarte tinerii poeți de la revista Clipa, fără a-i uita pe Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu ș.a. (care au citit anul trecut în cadrul Zilelor literaturii române în Republica Moldova), dar și pe Emil Brumaru sau pe Ion Mureșan, care vor citi pe 19 mai curent. Într-un cuvînt, unei „lumi literare“, de oriunde ar fi aceasta, îi prefer o comuniune de spirite!
Ce se mai întîmplă la aceste Seri de Poezie, în afară de lecturi? Se citește doar poezie, precum îi e numele, sau faceți și excepții? Am văzut pe Internet seara cu Alexandru Vakulovski și mi s-a părut beton, dar nu știam că e vorba de un cenaclu… Cine a fost cel mai tînăr invitat (că la cel mai respectabil cred că Aureliu Busuioc e – și de data asta – pe primul loc)?
Una sînt Serile de Poezie, și cu totul altceva lansările de carte (cum a fost cea a lui Alexandru Vakulovski, cu 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană) – ultimele se întîmplă și la o altă librărie Cartier, și anume Librăria 9 (str. Pușkin nr. 9). În cazul Serilor..., nu am mers pe ideea de cenaclu, ci de lectură cu public (cum se întîmplă, bunăoară, în Germania, dar și în alte țări ale UE); de fiecare dată, am un invitat principal (Marcela Benea, Dumitru Crudu, Aureliu Busuioc, Teo Chiriac, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Maria Șleahtițchi ș.a.m.d., ca să dau doar cîteva nume), care citește preț de 20-30 de minute, însoțit la rîndu-i de alți cinci invitați ai săi, care citesc un poem-două. Un fel de „lanț viu al poeților“, în care printre invitații unui octogenar se numără debutanții de la Clipa, iar printre cei ai unui fracturist douămiist – un poet (bun!) de factură tradiționalistă cum este Vasile Romanciuc. În final, sesiunea de autografe (avem noi grijă ca volumele poetului invitat să fie puse în vînzare) răsplătește eforturile noastre. Cu mici rupturi de ritm, aceste Seri… se țin o dată pe lună, de regulă în ultima zi de joi, la 18.15. Durează în jur de o oră. Mi s-a întîmplat să am și peste 100 de oameni în Librăria din Centru, și să se vîndă la vreo 30 de exemplare de carte dintr-un foc. Au fost și Seri… cu o mînă de oameni în sală, dar ce seri (cu invitați de la Praga sau București, citind pe Skype)! Într-un fel, seamănă cu o demonstrație de modă – fiece creator își prezintă ultima lui colecție, iar publicul spectator decide, practic, cîte din producțiile haute couture sînt, după gustul lui, prêt-à-porter!
Aveam în vedere exact Serile… cînd s-a citit poezie, dar ne bucurăm c-am aflat mai multe și despre aceste lansări originale. Cît de mult vă ajută în general Internetul? Mai scrieți pe hîrtie?
Uneori, am senzația că m-am născut gata conectat la Internet, într-atît de indispensabil mi-a devenit în ultimii ani. Atunci cînd poți negocia un contract de traducere cu Gallimard, Seuil sau Minuit în regim on-line, cum să ai nostalgia… poștalionului?! Et pourtant, uneori duc dorul scrisorilor (de mînă!) ale lui Alexandru Mușina (ca să nu mai pomenesc de cele ale regretaților Aurel Dumitrașcu, Gheorghe Crăciun ș.a.) sau al celor bătute la mașină ale lui Al. Cistelecan. Altfel spus, pentru mine Internetul este un vehicul, dar tot peisajul de peste geam mă interesează mai tare pe durata călătoriei. Încă nu am devenit internaut, cel mult un passager – cu scrisorile de acreditare (cărțile!) în buzunar. Cît despre scrisul de mînă, mi-am păstrat acest… atavism, în special atunci cînd îmi compun poemele; or, avînd un scris foarte încîlcit, cu litere minuscule, sînt silit să-mi trec în calculator fiece vers nou – în caz contrar risc să nu mai înțeleg ce am mîzgălit acolo. Și la proză lucrez atît „cu pana“, cît și cu mouse-ul (după „hărțile teine“ de pe manuscrise, iar uneori și de pe tastatură, se poate judeca despre durata procesului – sînt pagini pe care se citesc zeci de „inele“ de ceai negru ale cănii cu imaginea lui Franz Kafka, pe care mi-a adus-o în dar o tînără poetă din Praga). Dar – sincer – m-aș fi simțit pierdut dacă ar fi trebuit să-mi scriu romanul manu propria!
În poezie – și sînteți considerat în primul rînd poet – v-ați găsit stilul de vreo 10 ani, poate mai mulți: o poezie livrescă și intelectualistă, de obicei lungă și mare, stufoasă, cu foarte multe trimiteri, nenumărate intertexte, note de subsol și foarte multă informație. Ați încercat să scrieți și altfel? Putem să ne așteptăm la o surpriză în acest sens sau continuați să lucrați la acel „unic volum“ de poezie?
Sînt un scriitor „de gradul trei“ (Petru Negură), fiecare poem al meu fiind un mic „tabel Mendeleev“, ce trebuie citit nu doar pe orizontală & verticală, ci și coborînd în subsol (de unde și cresc etajele viitoarelor construcții). Practic – de cînd mă știu astfel – o scriitură „de migală“, anii pe care i-am pus între o carte și alta numărîndu-se în creștere (5 între Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994, și Yin Time, Vinea, 1999, și nu mai puțin de 10, între Yin Time și Arme grăitoare, Cartier, 2009). În tot acest timp, am instalat numeroase filtre, în texte luate aparte și în cărți, spre a-mi purifica stilul de reziduuri, chit că nici spontaneitatea nu mi-e străină. Dacă ar fi să-l credem (și de ce nu am face-o?!) pe Al. Cistelecan, criticul care a scris despre toate volumele mele începînd cuLevitații deasupra hăului (Hyperion, 1991): „Emilian Galaicu-Păun «esențializează» chiar în vreme ce se întinde și se lățește peste tot și, totodată, se lăbărțează chiar în clipa în care contrage dramatic viziunea. Nu pe rînd, nu alternativ, ci cu una și aceeași mișcare. E vorba, desigur, de două ritmuri vizionare, de două viteze ale viziunii, una fulminantă, cealaltă migălită. De regulă însă, Emilian Galaicu-Păun înaintează cu ambele viteze deodată“. Nu-i mai puțin adevărat că mi-am asumat cu bună-știință această poetică a contragerilor, ajungînd să mă simt în largul meu în acest pat al lui Procust numit și stilul personal. Același Al. Cistelecan vorbește de „vampirismul“ poeticii mele: „fiecare carte absoarbe sîngele celor dinainte (…), distilîndu-le în vederea esenței finale“. Îndrăznesc să cred că acel „unic volum“ sau, dacă vrei, „cartea singură“, l-am și scris, în trei timpi, și anume: Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994, aproximează arealul „tematic“ (dar și stilistic, prin lansarea „poemului-evantai“, cum ai zis-o chiar tu în Portret de grup cu generația ’80, Tracus Arte, 2010), Yin Time, Vinea, 1999, își apropriază un limbaj „marca em. g.-p.“ (acel „amestec straniu de poeta doctus (doctissimus chiar) cu omul frust al poftelor carnale“ – de la Șerban Foarță citire), în timp ce Armele grăitoare, 2009, după ce că au ridicat sabia cu două tăișuri a unei poetici oximoronice, „marchează una dintre puținele sinteze lirice majore din perioada postcomunistă“ (Dumitru Chioaru). Într-un fel, aș putea spune că am „epuizat“ o poetică, acordurile finale fiind cele ale poemului iov & vio (între paranteze fie spus, poemul VAcAĂ , oarecum simetric, marca – acum 7 + 7 ani – începuturile acesteia…); oricum, încă e prea devreme pentru o schimbare la față – numai dacă romancierul cu același nume ar lua fața poetului!
Ca cititor, ce fel de poezie vă place mai tare? Reveniți din cînd în cînd la poeme care vă plac? Aveți cărți pe care le răsfoiți mai des decît pe restul?
Există în biblioteca mea două cărți pe care le-am purtat pe toate meridianele, fie că am mers la Antananarivu, fie la Beijing, ca să nu mai vorbesc de capitalele Bătrînului Continent, și anume: Șerban Foarță, Areal, Cartea Românească, 1983, și Virgil Mazilescu, Întoarcerea lui Immanuel, Albatros, 1991. Sînt, dacă vrei, un fel de dubluri ale pașaportului meu, de „umblate“ ce-s! Și o a treia, pe care am scos-o o singură dată din casă, cînd să plec la Sibiu, și la care revin cel mai des: Mircea Ivănescu, Poesii nouă, Dacia, 1982. Parafrazîndu-l pe Mircea Ivănescu din Poezia e altceva? („Nu trebuie să povestești în poezie – am citit/ un sfat către un tînăr poet – deci să nu povestesc…“), mă întreb dacă se cuvine să narez aici singura mea vizită acasă la autorul lui Mopete, în octombrie 2003, după ce că ani de zile i-am frecventat asiduu poezia, ajungînd aproape să viețuiesc în cîte-un poem de atmosferă cum ar fi manuscript inluminat sau – preferatul meu! – cornul de aur al băiatului; nici o arhivă însă n-ar putea să păstreze filmele memoriei în stare brută, așa că-i musai să le trec pe suport electronic – pixelii mi-au înlocuit pixul! – cît timpul nu mi le-a demagnetizat. Așadar, să nu suflu o vorbă despre chinuitoarea așteptare din ajun, după ce Dumitru Chioaru mi-a confirmat că: „mîine după prînz mergem să-i facem o vizită“, lăsînd totuși să planeze suspansul: „poate-l prindem într-o zi bună…“, și nici cum a doua zi s-a luat după noi Ilie Constantin, pentru care revederea cu prietenul de altădată însemna mult mai puțin decît prima și ultima Întrevedere cu Poetul pentru mine. Să trec sub tăcere uimirea mea nemăsurată cînd ne-a întîmpinat un gnom cu plete de mag, noduros & bine înfipt la locul lui ca un bonsai secular și neastîmpărat ca Danny De Vito. Să nu-i descriu trăsăturile mășcate, ca privite printr-o lupă invizibilă, nici plasa de păianjen a ridurilor în care s-a prins poetul (pe-atunci) septuagenar… În sfîrșit, să nu mărturisesc că luasem cu mine de-acasă volumul Poesii nouă, în speranța de a obține dacă nu o dedicație, oricît de sumară, cel puțin un autograf – textul acesteia (așadar, dedicație!), pe jumătate ilizibil, nu-l pot descifra pînă la capăt nici astăzi, dar, Dumnezeule!, ce bucurie să-ți vezi numele scris de mîna celui mai mare poet român în viață!!! Geamul nu tocmai curat (sau poate că noi stîrniserăm colbul, cu tropăitul nostru prin casă) lăsa să se vadă materialitatea luminii de după-amiază; în cadrul ferestrei, cum sta în fotoliu, Mircea Ivănescu părea un bondar enorm prins într-un chihlimbar (chit că, judecînd după „productivitatea muncii“, poetul făcea cît un roi de albine!), dacă nu cumva o inițială bogat ornamentată dintr-un manuscript inluminat. (Helas!, nu l-am apucat pe „omul virgil“; cît despre Șerban Foarță, vreme îndelungată eram aproape convins că în spatele acestui nume, dacă nu chiar căutat, se ascunde un întreg institut de „inginerie genetică“ a limbajului, într-atît de „faustică“, peste puterile unui muritor, mi se părea opera lui scrisă! Ce bucurie să descopăr, peste ani, un om „en chair et os“ în persoana Marelui Poet! Cum era și firesc, ne-a apropiat scrisul – printr-un prieten comun, Robert Șerban, ajunsesem să-i fiu redactor de carte, ceea ce s-a dovedit un foarte durabil capăt de vorbă, de peste 1.000 de km distanță, dintre Timișoara și Chișinău.
Cînd l-am auzit prima oară la telefon, mai că nu-mi venea să-mi cred urechilor. Cît despre „anii (mei) de ucenicie“ la autorul Holorimelor, s-ar cuveni să încep prin a spune că vin dintr-o zonă handicapată lingvistic (Basarabia) și că primul lucru care m-a fascinat la Șerban Foarță (ca și la Luca Pițu – un alt „marginal“, de altfel) a fost tocmai acest joc de artificii al limbajului ce-ți ia ochii, abia apoi înțelegînd că învelișul fonetic al poemelor domniei sale este cel mult o pulbere diamantină ce rezultă în urma șlefuirii unor adevărate pietre nestemate, rezistente în timp și strălucitoare la lumina intelectului. Or, eu începusem prin a căuta „efecte speciale“ la nivel formal, pe linia lui Ion Barbu înțeles superficial (vezi: Abece-Dor, Literatura artistică, 1989), și doar grație Arealului lui Foarță, mi s-a revelat că forma este expresia desăvîrșită a conținutului; altfel spus, că ea nu trebuie să sune a gol, ci urmează să umple – în acest sens, cuvîntul chiar devine materie! – o emoție, o stare, un gînd…) Alte – numeroase! – volume la care revin mereu se regăsesc în cronicile mele din Vatra, dar și în linkurile pe care le dau în cutare sau cutare vers. Aș putea să-ți recit, pe nerăsuflate, prima sută de asemenea titluri – garantat 100 %. Alte cîteva sute își schimbă mereu locul pe rafturile bibliotecii mele, cînd ieșind în față, cînd retrăgîndu-se discret. Bref, sînt un cititor de poezie (și nu numai) de cursă lungă!
Ați tradus mai multe cărți. Munca de traducător îl omoară pe scriitor sau îl ajută? Dacă-l ajută – cum se întîmplă asta?
Parafrazîndu-l pe personajul lui Bohumil Hrabal, din L-am slujit pe regele Angliei, aș putea exclama și eu – la capătul unei experiențe de un deceniu sau, dacă preferi o altă unitate de măsură, de peste 4.000 de pagini, dintre care circa 1.000 semnate de Michel Pastoureau –, cu legitimă mîndrie: „L-am tradus pe Roland Barthes!“. Și asta deoarece un atare demers, dincolo de caracterul lui strict literar, chiar te marchează pe viață (și pe moarte – s-ar cuveni să adaug, între paranteze, fiind vorba chiar de Jurnalul de doliu). Trec razant peste mia de pagini „heralde“ ale lui Michel Pastoureau (O istorie simbolică a Evului Mediu Occidental, Cartier, 2004; Albastru. Istoria unei culori, Cartier, 2006; Ursul. Istoria unui rege decăzut, Cartier, 2007), cele mai dense din cîte am tradus pînă-n ziua de azi și cărora le datorez cel puțin un titlu de carte, și anume Arme grăitoare, pentru a mă opri la cea mai cumplită, din ce mi-a fost dat să trăiesc, încercare, și anume redarea golului – cum altfel aș putea să-i spun traducerii Jurnalului de doliu barthesian?! Într-adevăr, felul în care semioticianul francez și-a notat textul, pe fișe, asemenea unor mantre, face trimitere mai curînd la o tradiție orientală ce privilegiază vidul. A-l traduce, în litera și spiritul lui, presupune a-l epura de orice urmă de scriitură – tocmai pe autorul Gradului zero al scriiturii!!! –, spre a-i reda dimensiunea metafizică de sorginte lamaistă (mărturisesc, în tot timpul cît am lucrat la traducere, am tras cu ochiul de nenumărate ori prin Cartea tibetană a morților), acel zero absolut către care tinde Jurnalul (și n-am spus nimic despre faptul, peste care nu se poate trece, că nu ai cum să realizezi o asemenea muncă, fără să intri în pielea personajului îndoliat; or, atunci cînd ai o mamă și un tată în viață, acest lucru e de-a dreptul sfîșietor). Întrebarea este și rămîne: cum să traduci o carte de-citit-printre-rînduri? Atîta consolare: nici dnei Nora Iuga nu i-a fost mai ușor, din punct de vedere uman, să tălmăcească Pianista lui Elfriede Jelinek, ca să dau un singur exemplu – unul strălucit. Adevărul e că traducerile te ajută să-ți lărgești orizontul intelectual (că doar nu te apuci așa, nitam-nisam, să citești bestiare sau istorii ale culorilor, să zicem), dar sînt și teribil de cronofage. Despre cum anume se întîmplă acest lucru, ei bine, cred că… luînd exemplu de la lumea animală, și carnasierul se hrănește cu ierbivore, dar de devenit devine doar ceea ce este. Altfel spus, scriitorul-traducător trebuie să aibă o bună digestie, pentru a nu se dizolva în autorul transpus, ci a-l mistui în vederea propriei sale creații (mă gîndesc la „clepsidra“, dacă nu cumva la „banda lui Moebus“, Foarță – Mallarmé).
Dar munca la o editură cît de mult îl poate stoarce de energie pe un scriitor? Oare ce profesie e potrivită pentru un scriitor ca dvs., care scrie mult și de toate, nu două plachete de poezioare ca alții? În copilărie, ce visați să (vă) faceți cînd veți fi mare?
Dincolo de rutina inerentă – te-aș vedea redactînd un manual de fizică sau de chimie organică! –, deschiderile pe care le ai lucrînd la o editură cu un profil bine conturat compensează cu brio „scurgerile de energie“. Întîi, că poți pune umărul la un construct intelectual căruia să-i imprimi ceva din personalitatea ta (fiind eu francofon de mic copil, deloc întîmplător toată lumea vorbește de… Cartier Latin de Chișinău!): or, eu fac parte dintr-o generație frustrată în acest sens (în perioada formativă, în plină stagnare brejnevistă, nu doar că nu puteai citi autorii pe care ți i-ai fi dorit, însăși rostirea unor nomina odiosa – Nietzsche, Kierkegaard, Kafka, Orwell, Céline, Hamsun etc. – era prohibită; nu voi uita în veci cum un redactor de carte mi-a scos un poem dinAbece-Dor, pe motiv că-n text se făcea o referință la… Rilke – „drilke“, rimase acesta pe post de argument!), astfel încît faptul de a-i putea edita pe autorii dragi mie constituie o adevărată revanșă, după 20 de ani. Apoi, că nu doar tu edifici o casă a cărții, ci și aceasta te face – literalmente – pe tine mai abitir decît o școală unde intri elev și nici nu ai băgat de seamă că iată-te… profesor! Nu în ultimul rînd, că frustrat de pașaportul albastru de cetățean al Republicii Moldova (ori de cîte ori am intrat în Spațiul Schengen), stă în putința mea să-mi afirm – haut et fort, cu toate cărțile pe masă (peste 100 de titluri pe an; vezi și www.cartier.md) – identitatea de cetățean al Republicii Literelor! Nu știu ce altă profesie mi-ar fi pus în mînă toate aceste atuuri, sigur cerîndu-mi în schimb timp, energie, creativitate – puse în slujba celorlalți autori ș.a.m.d. Acum, cînd se cheamă că am crescut mare, cred că visez încă destul încît să-mi pot scrie cărțile mele și, totodată, să le editez pe ale altora…
Mulți scriitori basarabeni s-au unit cu „Țara“, cum spun basarabenii, pe cont propriu, locuind acum în România, mulți dintre ei căsătoriți cu femei din partea cealaltă a pîrîului. Ce orașe din România vă plac? Și dacă tot am intrat în acest joc imaginar și virtual, unde v-ați muta cu plăcere? În ce loc din lume v-ar fi plăcut să vă nașteți sau să trăiți?
Felul meu de a mă „uni cu Țara“ a fost să re-debutez în România, cu Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, și încă în cel mai frumos oraș din cîte văzusem la ora aceea (sîntem în 1994) – la Cluj. Altminteri, mi-a plăcut din prima Ardealul, poate și grație festivalurilor: „Poesis“ de la Satu Mare, „Familia“ de la Oradea, „Euphorion“ de la Sibiu, sau „Lucian Blaga“ de la Cluj – Alba Iulia. (Să nu uit de Sighișoara, unde se desfășura un important festival de poezie tînără) La farmecul orașului se adaugă, potențîndu-l, și faima cutărui sau cutărui poet ce se identifică – mai mult sau mai puțin – cu acesta. Bunăoară, cu totul altfel (decît prima oară) mi s-a arătat Timișoara după ce am stat o noapte la Șerban Foarță, simțindu-mă un fel de june Paul Valéry în vizită la Mallarmé! (Despre vizita la Mircea Ivănescu am pomenit ceva mai sus…) În aceeași ordine de idei, și astăzi nu-mi pot ierta că, în 1990, am întîrziat cu o singură zi la Piatra Neamț – nu aveam să-l mai revăd niciodată pe Aurel Dumitrașcu!... Cît despre Ieșii lui Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu sau Emil Brumaru, ei bine, sînt un fel de cap de pod, nu doar de flori, ci și de carte (mă gîndesc la echipa ieșeană de traducători din franceză a Cartierului, dar și la cîțiva poeți dragi mie: Nichita Danilov, Lucian Vasiliu ș.a.). E un singur loc pe lume în care mi-ar fi plăcut să trăiesc – și ori de cîte ori ajung acolo, mă mir că nu dau… de mine! –, și anume Parisul! Îl știu cu ochii (larg!) închiși, dintotdeauna, iar odată țin minte că i-am spus lui Ioan Flora (și el, mare admirator al Orașului-Lumină): „Mereu mi-a fost gîndul la Paris, încît atunci cînd medicul legist va fi să-mi cîntărească creierul, nu-i chip să nu observe că cele două emisfere reproduc întocmai, pînă-n cele mai mici amănunte, orașul de pe Rive Droite și Rive Gauche, expandat de jur-împrejurul cerebelului – Île de la Cité, cu toate edificiile & monumentele istorice la scară redusă și cu Turnul Eiffel împungîndu-mă, din interior spre afară, în osul frunții!“.
Domnule Emilian Galaicu-Păun, ați anunțat un nou roman, din care am putut citi un fragment la „Bun de tipar“, în Tiuk!, cînd l-ați terminat, cum a decurs scrierea lui, i-ați găsit și titlul?
Scriu de peste un deceniu la acest roman-palimpsest (sau, vorba bunicii: „din tort în tort“), Țesut viu. 10 x 10, în care Decalogul își dă mîna cu Decameronul, cele 10 capitole fiind tot atîtea „căsuțe“ ale unui șotron ce poate fi „sărit“ atît în ordine numerică (cap. 1, 2, 3 etc.), cît și urmînd indicațiile de lectură ale autorului (cap. 1 – cap. 5; cap. 9 – cap. 2; cap. 3 – cap. 6; cap. 7 – cap. 8; cap. 10 – cap. 4); altfel spus, un soi dechassé-croisé continuu, unde locurile și epocile se schimbă ca-ntr-un caleidoscop, chit că personajele rămîn aceleași, de la un cap la altul. Scrierea acoperă ultimii 40 de ani, mai exact, de la moartea lui Iuri Gagarin, în 1968, la evenimentele din 7 aprilie 2009 din Chișinău, și o geografie ce se extinde de la satul de baștină al naratorului la Petropavlovsk-Kamceatsk, via Moscova, Paris, Berlin, Antananarivu, Beijing etc., etc. Totodată, romanul se vrea un Pomelnic, în care cei trecuți la Vii ajung, rînd pe rînd, să se alăture celor Adormiți, în timp ce morții dragi revin mereu în discuție, amintire, acțiune. De fapt, nu există frontiere etanșe între lumea noastră și lumea cealaltă, ambele funcționînd ca un tot întreg. Nu în ultimul rînd, scriitura ca atare devine pe parcurs din „suport formal“, „temă principală cu variațiuni“. 9 din cele 10 capitole au apărut în Vatra, Secolul 21, Hyperion, Sud-Est, Semn, nu în ultimul rînd Tiuk!. Păstrez o scrisoare deosebit de emoționantă de la regretatul Gheorghe Crăciun, care se arătase foarte interesat de roman, după ce citise în Vatra un capitol, „Drăguța lui Șaleapin“ (ceea ce e de înțeles – ne întîlnim în multe privințe cu cel care a dat literelor române Pupa russa, de-ar fi să amintesc doar obsesia pentru o scriitură corporală, vezi și opinia dr. Aliona Grati: „Ca și la Gheorghe Crăciun, personajul echivoc al lui Em. Galaicu-Păun exersează ritualuri de descoperire a trupului volatil. Microscopia conglomeratului de senzații în halou devine echivalentă cu o experiență spirituală. Simțul tactil prevalează, mîna efectuînd arpentajul ființei pentru a-i da acesteia consistență textuală“). Mai mult decît atît, în toamna lui 2006, Gheorghe Crăciun se prinsese să-mi fie redactor de carte, amintindu-mi că, la rîndu-i, a avut șansa de a-l avea pe MHS (care a și scris prefața laPupa russa). Nu a mai apucat, săracul! Închin acest roman memoriei lui Gheorghe Crăciun.
Înțelesesem și din ultimul fragment publicat că nu va fi un roman prea simplu de descifrat, dar acum mi-e limpede că povestea e și mai complicată, și mai incitantă. Gesturi. Trilogia nimicului, Cartier, 1996, primul dvs. roman, a fost o carte experimentală, care a cam șocat lumea literară de la Chișinău. Ce experimentați în noul roman, în afara acestei săgeți pentru cititor, căruia-i dați mai multe variante de lectură?
Dacă e să judec după cele cîteva modele asumate pe față –Enciclopedia morților, de Danilo Kis, și Dacă într-o noapte de iarnă un călător, de Italo Calvino, din literatura universală, și Pupa russa lui Gheorghe Crăciun, din cea națională –, romanul n-are cum să fie „prea simplu“, din cel puțin două motive: întîi, că-și propune să exploreze toate registrele scriiturii, de la „grave“ la „acute“ (nu și… falsetul!), combinînd stilul elevat & livresc pînă la saturație (și aici experiența Gesturilor mi-a prins bine) cu pasaje „din subterană“ frizînd vulgaritatea, totul într-o babilonie lingvistică (numeroase treceri de la română la franceză sau rusă, spre a marca o rupere de nivel); și apoi, că scoate la suprafață o Atlantidă recent dispărută, URSS-ul, pe cît de urîtă ca sistem, pe atît de dragă grație oamenilor ce au populat-o (altminteri, majoritatea personajelor păstrează numele reale), cele 10 capitole fiind tot atîtea cînturi funerare. Lucrat frază cu frază ca un poem, romanul se vrea totodată și un construct unitar, hai să-i zic Unu-Adunat-Împreună, drept care toate întîmplările narate, pînă la cele mai mici detalii, sînt asamblate într-un circuit „în serie“ – e suficient să nu „lucreze“ un singur bec, și toată ghirlanda se stinge (sau nu se mai aprinde). Nu în ultimul rînd, scriitura este chemată să transforme grefele „biografice“ (mult mai greu de realizat decît cele de organe) – și aici rolul „chirurgiei estetice“ (stilul se-ntoarce în stilet, dacă nu chiar în bisturiu!) este greu de subestimat – în țesut viu!
Mircea Cărtărescu zicea la un curs că el nu scrie proză, ci pur și simplu duce versurile pînă la sfîrșitul paginii. Citind prozele dvs., mereu am avut impresia asta, de poeme în proză. În timpul scrierii prozei trăiți aceleași sentimente, treceți prin aceleași stări ca la facerea poemelor-arme grăitoare? La publicarea cărților mai aveți fiorul acela de la începuturi? Cît de mare e plăcerea scrierii acum, după publicarea atîtor cărți, majoritatea premiate?
Încă pe timpul cînd îmi dactilografiam poemele, la o Erika pe care o botezasem Yorika (vezi poemul Capiștea din Cel bătut îl duce pe Cel nebătut), trebuia să pun foaia albă de-a latul și tot nu-mi încăpeau versurile „pînă la sfîrșitul paginii“. Mai încoace, îmi culeg poemele cu corp de literă 10, și iarăși se-ntîmplă să treacă vreun vers dintr-un rînd în altul. Dacă citești Poemele de pe urmă din Arme grăitoare, Cartier, 2009, n-ai cum să nu observi că-n mare parte acestea se lățesc mult peste cîmp, la fel cum metropolele moderne se extind în prostie peste localitățile din împrejurimi. Scurt pe doi, nu proza mea continuă o experiență poetică, ci poezia se hrănește din proză: fiecare poem se construiește pe osatura unui fapt de viață (în proză), cristalizîndu-se momentan (de la Faust-ul goethean citire: „verweile doch, du bist so schon!“) atunci cînd limbajul – și abia acum începe poezia! – atinge ceea ce s-ar numi point de mire. Altfel spus, proza te solicită ca scriitor de limbă (română, rusă, franceză etc.), poezia – ca și creator de limbaj, unul purtînd marca personalității autorului. Și încă: dată fiind puterea de cristalizare a poeziei, aș zice că ea operează cu infinitivele lungi (alergare, plutire, scriere ș.a.m.d.), acolo unde proza recurge la celelalte timpuri, mult mai terestre, ale verbelor. Cît despre publicare, ca să fiu sincer, trăiesc mai plenar plăcerea scrierii (cu toate neplăcerile aferente, y compris îndoiala că voi duce la bun sfîrșit textul, tracul în fața foii albe/a monitorului „cu purici“, uneori fiorul de gheață al lui „totul a luat sfîrșit!“ de care vorbește la un moment dat Emil Brumaru în Cerșetorul de cafea etc.), și nu eventualele premii mă fac să dau o carte la tipar, ci nevoia de a-i „da dezlegarea“.
Apropo de lumea literară de la Chișinău, cum e aceasta acum? Eu îmi amintesc de o faună foarte pestriță, cu km 0 la barul Uniunii Scriitorilor, chiar dacă eu nu am ajuns – accidental – pe acolo decît după ce am plecat la București la doctorat, oricum „centrul“ era acolo, cu bețivul ei, furiosul ei violent, bătăușul etc.
De tot felul, ceea ce se traduce – de cele mai multe ori – prin: în nici un fel.
Altminteri, de ce am pune semnul de egalitate între „lumea literară de la Chișinău“ și Uniunea Scriitorilor din Moldova, cu barul ei cu tot?!... USR nu-și are bețivii și furioșii ei?! La drept vorbind, nici nu mă prea uit în curtea altora, chit că se cheamă că USM (ca și USR, dată fiind apartenența mea la respectiva instituție) e și curtea mea în care se cere făcută ordine, după ce vechea conducere, sub președinția acad. Mihai Cimpoi, a pus-o, literalmente, pe butuci. Dat fiind că din fostul regim s-au moștenit „kolhozurile literare“, alias USM & USR, postmoderniștii se pomenesc, iată, „colegi de breaslă“ cu staliniștii, ceea ce descalifică oarecum comunitatea literară în ansamblu. Tocmai de aceea prefer să vorbesc cu/despre personalități dragi mie sau grupări/nuclee literare cărora mă afiliez, decît să mă înscriu în corul (c)academic dirijat de la Centru. O reformă din temelii a USR și USM, care le-ar reorganiza în Societăți ale Scriitorilor pe niște criterii etice și estetice, se impune – în acest sens, ASPRO s-a dorit o alternativă, din păcate acum eșuată. În ce mă privește, eu am pornit de la celălalt capăt, hai să-i zicem al „inițiativei particulare“: de doi ani și mai bine sînt amfitrionul Serilor de Poezie de la Librăria din Centru din Chișinău, seri la care îi invit să citească pe autorii dragi inimii mele, de la octogenarul Aureliu Busuioc la foarte tinerii poeți de la revista Clipa, fără a-i uita pe Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu ș.a. (care au citit anul trecut în cadrul Zilelor literaturii române în Republica Moldova), dar și pe Emil Brumaru sau pe Ion Mureșan, care vor citi pe 19 mai curent. Într-un cuvînt, unei „lumi literare“, de oriunde ar fi aceasta, îi prefer o comuniune de spirite!
Ce se mai întîmplă la aceste Seri de Poezie, în afară de lecturi? Se citește doar poezie, precum îi e numele, sau faceți și excepții? Am văzut pe Internet seara cu Alexandru Vakulovski și mi s-a părut beton, dar nu știam că e vorba de un cenaclu… Cine a fost cel mai tînăr invitat (că la cel mai respectabil cred că Aureliu Busuioc e – și de data asta – pe primul loc)?
Una sînt Serile de Poezie, și cu totul altceva lansările de carte (cum a fost cea a lui Alexandru Vakulovski, cu 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană) – ultimele se întîmplă și la o altă librărie Cartier, și anume Librăria 9 (str. Pușkin nr. 9). În cazul Serilor..., nu am mers pe ideea de cenaclu, ci de lectură cu public (cum se întîmplă, bunăoară, în Germania, dar și în alte țări ale UE); de fiecare dată, am un invitat principal (Marcela Benea, Dumitru Crudu, Aureliu Busuioc, Teo Chiriac, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Maria Șleahtițchi ș.a.m.d., ca să dau doar cîteva nume), care citește preț de 20-30 de minute, însoțit la rîndu-i de alți cinci invitați ai săi, care citesc un poem-două. Un fel de „lanț viu al poeților“, în care printre invitații unui octogenar se numără debutanții de la Clipa, iar printre cei ai unui fracturist douămiist – un poet (bun!) de factură tradiționalistă cum este Vasile Romanciuc. În final, sesiunea de autografe (avem noi grijă ca volumele poetului invitat să fie puse în vînzare) răsplătește eforturile noastre. Cu mici rupturi de ritm, aceste Seri… se țin o dată pe lună, de regulă în ultima zi de joi, la 18.15. Durează în jur de o oră. Mi s-a întîmplat să am și peste 100 de oameni în Librăria din Centru, și să se vîndă la vreo 30 de exemplare de carte dintr-un foc. Au fost și Seri… cu o mînă de oameni în sală, dar ce seri (cu invitați de la Praga sau București, citind pe Skype)! Într-un fel, seamănă cu o demonstrație de modă – fiece creator își prezintă ultima lui colecție, iar publicul spectator decide, practic, cîte din producțiile haute couture sînt, după gustul lui, prêt-à-porter!
Aveam în vedere exact Serile… cînd s-a citit poezie, dar ne bucurăm c-am aflat mai multe și despre aceste lansări originale. Cît de mult vă ajută în general Internetul? Mai scrieți pe hîrtie?
Uneori, am senzația că m-am născut gata conectat la Internet, într-atît de indispensabil mi-a devenit în ultimii ani. Atunci cînd poți negocia un contract de traducere cu Gallimard, Seuil sau Minuit în regim on-line, cum să ai nostalgia… poștalionului?! Et pourtant, uneori duc dorul scrisorilor (de mînă!) ale lui Alexandru Mușina (ca să nu mai pomenesc de cele ale regretaților Aurel Dumitrașcu, Gheorghe Crăciun ș.a.) sau al celor bătute la mașină ale lui Al. Cistelecan. Altfel spus, pentru mine Internetul este un vehicul, dar tot peisajul de peste geam mă interesează mai tare pe durata călătoriei. Încă nu am devenit internaut, cel mult un passager – cu scrisorile de acreditare (cărțile!) în buzunar. Cît despre scrisul de mînă, mi-am păstrat acest… atavism, în special atunci cînd îmi compun poemele; or, avînd un scris foarte încîlcit, cu litere minuscule, sînt silit să-mi trec în calculator fiece vers nou – în caz contrar risc să nu mai înțeleg ce am mîzgălit acolo. Și la proză lucrez atît „cu pana“, cît și cu mouse-ul (după „hărțile teine“ de pe manuscrise, iar uneori și de pe tastatură, se poate judeca despre durata procesului – sînt pagini pe care se citesc zeci de „inele“ de ceai negru ale cănii cu imaginea lui Franz Kafka, pe care mi-a adus-o în dar o tînără poetă din Praga). Dar – sincer – m-aș fi simțit pierdut dacă ar fi trebuit să-mi scriu romanul manu propria!
În poezie – și sînteți considerat în primul rînd poet – v-ați găsit stilul de vreo 10 ani, poate mai mulți: o poezie livrescă și intelectualistă, de obicei lungă și mare, stufoasă, cu foarte multe trimiteri, nenumărate intertexte, note de subsol și foarte multă informație. Ați încercat să scrieți și altfel? Putem să ne așteptăm la o surpriză în acest sens sau continuați să lucrați la acel „unic volum“ de poezie?
Sînt un scriitor „de gradul trei“ (Petru Negură), fiecare poem al meu fiind un mic „tabel Mendeleev“, ce trebuie citit nu doar pe orizontală & verticală, ci și coborînd în subsol (de unde și cresc etajele viitoarelor construcții). Practic – de cînd mă știu astfel – o scriitură „de migală“, anii pe care i-am pus între o carte și alta numărîndu-se în creștere (5 între Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994, și Yin Time, Vinea, 1999, și nu mai puțin de 10, între Yin Time și Arme grăitoare, Cartier, 2009). În tot acest timp, am instalat numeroase filtre, în texte luate aparte și în cărți, spre a-mi purifica stilul de reziduuri, chit că nici spontaneitatea nu mi-e străină. Dacă ar fi să-l credem (și de ce nu am face-o?!) pe Al. Cistelecan, criticul care a scris despre toate volumele mele începînd cuLevitații deasupra hăului (Hyperion, 1991): „Emilian Galaicu-Păun «esențializează» chiar în vreme ce se întinde și se lățește peste tot și, totodată, se lăbărțează chiar în clipa în care contrage dramatic viziunea. Nu pe rînd, nu alternativ, ci cu una și aceeași mișcare. E vorba, desigur, de două ritmuri vizionare, de două viteze ale viziunii, una fulminantă, cealaltă migălită. De regulă însă, Emilian Galaicu-Păun înaintează cu ambele viteze deodată“. Nu-i mai puțin adevărat că mi-am asumat cu bună-știință această poetică a contragerilor, ajungînd să mă simt în largul meu în acest pat al lui Procust numit și stilul personal. Același Al. Cistelecan vorbește de „vampirismul“ poeticii mele: „fiecare carte absoarbe sîngele celor dinainte (…), distilîndu-le în vederea esenței finale“. Îndrăznesc să cred că acel „unic volum“ sau, dacă vrei, „cartea singură“, l-am și scris, în trei timpi, și anume: Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994, aproximează arealul „tematic“ (dar și stilistic, prin lansarea „poemului-evantai“, cum ai zis-o chiar tu în Portret de grup cu generația ’80, Tracus Arte, 2010), Yin Time, Vinea, 1999, își apropriază un limbaj „marca em. g.-p.“ (acel „amestec straniu de poeta doctus (doctissimus chiar) cu omul frust al poftelor carnale“ – de la Șerban Foarță citire), în timp ce Armele grăitoare, 2009, după ce că au ridicat sabia cu două tăișuri a unei poetici oximoronice, „marchează una dintre puținele sinteze lirice majore din perioada postcomunistă“ (Dumitru Chioaru). Într-un fel, aș putea spune că am „epuizat“ o poetică, acordurile finale fiind cele ale poemului iov & vio (între paranteze fie spus, poemul VAcAĂ , oarecum simetric, marca – acum 7 + 7 ani – începuturile acesteia…); oricum, încă e prea devreme pentru o schimbare la față – numai dacă romancierul cu același nume ar lua fața poetului!
Ca cititor, ce fel de poezie vă place mai tare? Reveniți din cînd în cînd la poeme care vă plac? Aveți cărți pe care le răsfoiți mai des decît pe restul?
Există în biblioteca mea două cărți pe care le-am purtat pe toate meridianele, fie că am mers la Antananarivu, fie la Beijing, ca să nu mai vorbesc de capitalele Bătrînului Continent, și anume: Șerban Foarță, Areal, Cartea Românească, 1983, și Virgil Mazilescu, Întoarcerea lui Immanuel, Albatros, 1991. Sînt, dacă vrei, un fel de dubluri ale pașaportului meu, de „umblate“ ce-s! Și o a treia, pe care am scos-o o singură dată din casă, cînd să plec la Sibiu, și la care revin cel mai des: Mircea Ivănescu, Poesii nouă, Dacia, 1982. Parafrazîndu-l pe Mircea Ivănescu din Poezia e altceva? („Nu trebuie să povestești în poezie – am citit/ un sfat către un tînăr poet – deci să nu povestesc…“), mă întreb dacă se cuvine să narez aici singura mea vizită acasă la autorul lui Mopete, în octombrie 2003, după ce că ani de zile i-am frecventat asiduu poezia, ajungînd aproape să viețuiesc în cîte-un poem de atmosferă cum ar fi manuscript inluminat sau – preferatul meu! – cornul de aur al băiatului; nici o arhivă însă n-ar putea să păstreze filmele memoriei în stare brută, așa că-i musai să le trec pe suport electronic – pixelii mi-au înlocuit pixul! – cît timpul nu mi le-a demagnetizat. Așadar, să nu suflu o vorbă despre chinuitoarea așteptare din ajun, după ce Dumitru Chioaru mi-a confirmat că: „mîine după prînz mergem să-i facem o vizită“, lăsînd totuși să planeze suspansul: „poate-l prindem într-o zi bună…“, și nici cum a doua zi s-a luat după noi Ilie Constantin, pentru care revederea cu prietenul de altădată însemna mult mai puțin decît prima și ultima Întrevedere cu Poetul pentru mine. Să trec sub tăcere uimirea mea nemăsurată cînd ne-a întîmpinat un gnom cu plete de mag, noduros & bine înfipt la locul lui ca un bonsai secular și neastîmpărat ca Danny De Vito. Să nu-i descriu trăsăturile mășcate, ca privite printr-o lupă invizibilă, nici plasa de păianjen a ridurilor în care s-a prins poetul (pe-atunci) septuagenar… În sfîrșit, să nu mărturisesc că luasem cu mine de-acasă volumul Poesii nouă, în speranța de a obține dacă nu o dedicație, oricît de sumară, cel puțin un autograf – textul acesteia (așadar, dedicație!), pe jumătate ilizibil, nu-l pot descifra pînă la capăt nici astăzi, dar, Dumnezeule!, ce bucurie să-ți vezi numele scris de mîna celui mai mare poet român în viață!!! Geamul nu tocmai curat (sau poate că noi stîrniserăm colbul, cu tropăitul nostru prin casă) lăsa să se vadă materialitatea luminii de după-amiază; în cadrul ferestrei, cum sta în fotoliu, Mircea Ivănescu părea un bondar enorm prins într-un chihlimbar (chit că, judecînd după „productivitatea muncii“, poetul făcea cît un roi de albine!), dacă nu cumva o inițială bogat ornamentată dintr-un manuscript inluminat. (Helas!, nu l-am apucat pe „omul virgil“; cît despre Șerban Foarță, vreme îndelungată eram aproape convins că în spatele acestui nume, dacă nu chiar căutat, se ascunde un întreg institut de „inginerie genetică“ a limbajului, într-atît de „faustică“, peste puterile unui muritor, mi se părea opera lui scrisă! Ce bucurie să descopăr, peste ani, un om „en chair et os“ în persoana Marelui Poet! Cum era și firesc, ne-a apropiat scrisul – printr-un prieten comun, Robert Șerban, ajunsesem să-i fiu redactor de carte, ceea ce s-a dovedit un foarte durabil capăt de vorbă, de peste 1.000 de km distanță, dintre Timișoara și Chișinău.
Cînd l-am auzit prima oară la telefon, mai că nu-mi venea să-mi cred urechilor. Cît despre „anii (mei) de ucenicie“ la autorul Holorimelor, s-ar cuveni să încep prin a spune că vin dintr-o zonă handicapată lingvistic (Basarabia) și că primul lucru care m-a fascinat la Șerban Foarță (ca și la Luca Pițu – un alt „marginal“, de altfel) a fost tocmai acest joc de artificii al limbajului ce-ți ia ochii, abia apoi înțelegînd că învelișul fonetic al poemelor domniei sale este cel mult o pulbere diamantină ce rezultă în urma șlefuirii unor adevărate pietre nestemate, rezistente în timp și strălucitoare la lumina intelectului. Or, eu începusem prin a căuta „efecte speciale“ la nivel formal, pe linia lui Ion Barbu înțeles superficial (vezi: Abece-Dor, Literatura artistică, 1989), și doar grație Arealului lui Foarță, mi s-a revelat că forma este expresia desăvîrșită a conținutului; altfel spus, că ea nu trebuie să sune a gol, ci urmează să umple – în acest sens, cuvîntul chiar devine materie! – o emoție, o stare, un gînd…) Alte – numeroase! – volume la care revin mereu se regăsesc în cronicile mele din Vatra, dar și în linkurile pe care le dau în cutare sau cutare vers. Aș putea să-ți recit, pe nerăsuflate, prima sută de asemenea titluri – garantat 100 %. Alte cîteva sute își schimbă mereu locul pe rafturile bibliotecii mele, cînd ieșind în față, cînd retrăgîndu-se discret. Bref, sînt un cititor de poezie (și nu numai) de cursă lungă!
Ați tradus mai multe cărți. Munca de traducător îl omoară pe scriitor sau îl ajută? Dacă-l ajută – cum se întîmplă asta?
Parafrazîndu-l pe personajul lui Bohumil Hrabal, din L-am slujit pe regele Angliei, aș putea exclama și eu – la capătul unei experiențe de un deceniu sau, dacă preferi o altă unitate de măsură, de peste 4.000 de pagini, dintre care circa 1.000 semnate de Michel Pastoureau –, cu legitimă mîndrie: „L-am tradus pe Roland Barthes!“. Și asta deoarece un atare demers, dincolo de caracterul lui strict literar, chiar te marchează pe viață (și pe moarte – s-ar cuveni să adaug, între paranteze, fiind vorba chiar de Jurnalul de doliu). Trec razant peste mia de pagini „heralde“ ale lui Michel Pastoureau (O istorie simbolică a Evului Mediu Occidental, Cartier, 2004; Albastru. Istoria unei culori, Cartier, 2006; Ursul. Istoria unui rege decăzut, Cartier, 2007), cele mai dense din cîte am tradus pînă-n ziua de azi și cărora le datorez cel puțin un titlu de carte, și anume Arme grăitoare, pentru a mă opri la cea mai cumplită, din ce mi-a fost dat să trăiesc, încercare, și anume redarea golului – cum altfel aș putea să-i spun traducerii Jurnalului de doliu barthesian?! Într-adevăr, felul în care semioticianul francez și-a notat textul, pe fișe, asemenea unor mantre, face trimitere mai curînd la o tradiție orientală ce privilegiază vidul. A-l traduce, în litera și spiritul lui, presupune a-l epura de orice urmă de scriitură – tocmai pe autorul Gradului zero al scriiturii!!! –, spre a-i reda dimensiunea metafizică de sorginte lamaistă (mărturisesc, în tot timpul cît am lucrat la traducere, am tras cu ochiul de nenumărate ori prin Cartea tibetană a morților), acel zero absolut către care tinde Jurnalul (și n-am spus nimic despre faptul, peste care nu se poate trece, că nu ai cum să realizezi o asemenea muncă, fără să intri în pielea personajului îndoliat; or, atunci cînd ai o mamă și un tată în viață, acest lucru e de-a dreptul sfîșietor). Întrebarea este și rămîne: cum să traduci o carte de-citit-printre-rînduri? Atîta consolare: nici dnei Nora Iuga nu i-a fost mai ușor, din punct de vedere uman, să tălmăcească Pianista lui Elfriede Jelinek, ca să dau un singur exemplu – unul strălucit. Adevărul e că traducerile te ajută să-ți lărgești orizontul intelectual (că doar nu te apuci așa, nitam-nisam, să citești bestiare sau istorii ale culorilor, să zicem), dar sînt și teribil de cronofage. Despre cum anume se întîmplă acest lucru, ei bine, cred că… luînd exemplu de la lumea animală, și carnasierul se hrănește cu ierbivore, dar de devenit devine doar ceea ce este. Altfel spus, scriitorul-traducător trebuie să aibă o bună digestie, pentru a nu se dizolva în autorul transpus, ci a-l mistui în vederea propriei sale creații (mă gîndesc la „clepsidra“, dacă nu cumva la „banda lui Moebus“, Foarță – Mallarmé).
Dar munca la o editură cît de mult îl poate stoarce de energie pe un scriitor? Oare ce profesie e potrivită pentru un scriitor ca dvs., care scrie mult și de toate, nu două plachete de poezioare ca alții? În copilărie, ce visați să (vă) faceți cînd veți fi mare?
Dincolo de rutina inerentă – te-aș vedea redactînd un manual de fizică sau de chimie organică! –, deschiderile pe care le ai lucrînd la o editură cu un profil bine conturat compensează cu brio „scurgerile de energie“. Întîi, că poți pune umărul la un construct intelectual căruia să-i imprimi ceva din personalitatea ta (fiind eu francofon de mic copil, deloc întîmplător toată lumea vorbește de… Cartier Latin de Chișinău!): or, eu fac parte dintr-o generație frustrată în acest sens (în perioada formativă, în plină stagnare brejnevistă, nu doar că nu puteai citi autorii pe care ți i-ai fi dorit, însăși rostirea unor nomina odiosa – Nietzsche, Kierkegaard, Kafka, Orwell, Céline, Hamsun etc. – era prohibită; nu voi uita în veci cum un redactor de carte mi-a scos un poem dinAbece-Dor, pe motiv că-n text se făcea o referință la… Rilke – „drilke“, rimase acesta pe post de argument!), astfel încît faptul de a-i putea edita pe autorii dragi mie constituie o adevărată revanșă, după 20 de ani. Apoi, că nu doar tu edifici o casă a cărții, ci și aceasta te face – literalmente – pe tine mai abitir decît o școală unde intri elev și nici nu ai băgat de seamă că iată-te… profesor! Nu în ultimul rînd, că frustrat de pașaportul albastru de cetățean al Republicii Moldova (ori de cîte ori am intrat în Spațiul Schengen), stă în putința mea să-mi afirm – haut et fort, cu toate cărțile pe masă (peste 100 de titluri pe an; vezi și www.cartier.md) – identitatea de cetățean al Republicii Literelor! Nu știu ce altă profesie mi-ar fi pus în mînă toate aceste atuuri, sigur cerîndu-mi în schimb timp, energie, creativitate – puse în slujba celorlalți autori ș.a.m.d. Acum, cînd se cheamă că am crescut mare, cred că visez încă destul încît să-mi pot scrie cărțile mele și, totodată, să le editez pe ale altora…
Mulți scriitori basarabeni s-au unit cu „Țara“, cum spun basarabenii, pe cont propriu, locuind acum în România, mulți dintre ei căsătoriți cu femei din partea cealaltă a pîrîului. Ce orașe din România vă plac? Și dacă tot am intrat în acest joc imaginar și virtual, unde v-ați muta cu plăcere? În ce loc din lume v-ar fi plăcut să vă nașteți sau să trăiți?
Felul meu de a mă „uni cu Țara“ a fost să re-debutez în România, cu Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, și încă în cel mai frumos oraș din cîte văzusem la ora aceea (sîntem în 1994) – la Cluj. Altminteri, mi-a plăcut din prima Ardealul, poate și grație festivalurilor: „Poesis“ de la Satu Mare, „Familia“ de la Oradea, „Euphorion“ de la Sibiu, sau „Lucian Blaga“ de la Cluj – Alba Iulia. (Să nu uit de Sighișoara, unde se desfășura un important festival de poezie tînără) La farmecul orașului se adaugă, potențîndu-l, și faima cutărui sau cutărui poet ce se identifică – mai mult sau mai puțin – cu acesta. Bunăoară, cu totul altfel (decît prima oară) mi s-a arătat Timișoara după ce am stat o noapte la Șerban Foarță, simțindu-mă un fel de june Paul Valéry în vizită la Mallarmé! (Despre vizita la Mircea Ivănescu am pomenit ceva mai sus…) În aceeași ordine de idei, și astăzi nu-mi pot ierta că, în 1990, am întîrziat cu o singură zi la Piatra Neamț – nu aveam să-l mai revăd niciodată pe Aurel Dumitrașcu!... Cît despre Ieșii lui Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu sau Emil Brumaru, ei bine, sînt un fel de cap de pod, nu doar de flori, ci și de carte (mă gîndesc la echipa ieșeană de traducători din franceză a Cartierului, dar și la cîțiva poeți dragi mie: Nichita Danilov, Lucian Vasiliu ș.a.). E un singur loc pe lume în care mi-ar fi plăcut să trăiesc – și ori de cîte ori ajung acolo, mă mir că nu dau… de mine! –, și anume Parisul! Îl știu cu ochii (larg!) închiși, dintotdeauna, iar odată țin minte că i-am spus lui Ioan Flora (și el, mare admirator al Orașului-Lumină): „Mereu mi-a fost gîndul la Paris, încît atunci cînd medicul legist va fi să-mi cîntărească creierul, nu-i chip să nu observe că cele două emisfere reproduc întocmai, pînă-n cele mai mici amănunte, orașul de pe Rive Droite și Rive Gauche, expandat de jur-împrejurul cerebelului – Île de la Cité, cu toate edificiile & monumentele istorice la scară redusă și cu Turnul Eiffel împungîndu-mă, din interior spre afară, în osul frunții!“.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
*** Da…a fost copil si Lenin… Da…a fost si el scolar… Si-n ghiozdanul lui pe vremuri A purtat abecedar! A rostit cuvintul mama Si ...
-
O viaţă de om cât vremea de mare… Bogdan ISTRU Un ceai şi o coajă de pâine Ruga să-i aducă, grăbit. La masă-ntre cărţi adân...
