luni, 3 decembrie 2012

Cronica de carte



„Prin poarta asta nimeni nu trece”
Dumitru Crudu
Cheia de boltă a celei mai noi cărţi de poezii a lui Moni Stănilă Sagarmatha, apărută de curând la editura Tracus Arte, e chiar citatul din Apocalipsă, cu care se deschide volumul, în care se spune că „cei care vin din strâmtorarea cea mare şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului.” Sub semnul acestei trimiteri biblice se găseşte toată cartea, care, e compusă, de fapt, dintr-un singur poem amplu. Imaginea din citatul auroral este reluată şi în ultimul text în care sacrificiul e asumat chiar de către povestitor: „mercenarii lui / şi-au împlântat cuţitele negre în inima mea// toţi ai mei au plâns cu strigăt mare/ şi şi-au mânjit sângele meu pe haine”.  Între motto-ul biblic de la începutul cărţii şi ultimul text se întinde ca un curcubeu, dacă ar fi să vorbes cu imaginile autoarei, restul textelor din această carte a războiului. Tonul poemului e unul războinic: „din lanţurile de la biciclete facem bice/ şi pocnim aerul”.  Predomină verbele („ vă pun”,  „lustruim”, „am legat”, „m-am născut” ) şi enumerările. Acţiunea e alertă, furioasă, dinamică, atât de dinamică încât „ proprietariii de drept ai templului maiaş/ ne respiră în ceafă aproape/ tot mai aproape de noi şi de morţii lor”. Războiul e în toi. Până şi „Moş Crăciun...împrăştie bombe prin hornuri”. Despre ce fel de război ar fi vorba? Şi cine ia parte la acest război? La un tur de orizont, se pare că e un război al celor năpăstuiţi şi învinşi contra „graşilor pământului”, cum sunt undeva caracterizaţi de către autoare. Soldaţii care mărşăluiesc pe paginile acestei cărţi sunt soldaţii apocalipsei. Ei vin să le aducă frigul, bunăoară, „reeducatorilor de la Piteşti”. Iar de partea lor e şi faimosul portar al Stelei:„Doar / Helmut Duckadam va fi acolo/ va scuipa  în mănuşi cu patimă/ şi va spune/ prin poarta asta nimeni nu trece”. Una dintre constatările pe care nu poţi să nu le faci citind cartea e că cel care povesteşte e un eu colectiv. Noi, deţinuţii de la Jilava sau de la Piteşti („suficient de uşoare încât gleznele noastre distruse/ la Piteşti”) , deţinuţii din închisorile comuniste, deportaţii în Siberia, cei care au murit de foame în 1947 în Antoneşti, dar şi creştinii de azi ( „paşapoartele cu cip le adunăm în pungi mari/ umflate cu aer călduţ, / şi le dăm drumul pe apă”) sunt cei care vorbesc în această carte. Pentru că „lumea s-a împărţit în două tabere”, autoarea îi invită şi pe cititori să se implice în acest război şi să completeze cele două pagini albe din carte cu numele morţilor lor, „care au mers până la capăt”. În acest război nu există spectatori. Toţi luptă, fie de o parte a baricadei, fie de alta.
Marile realizări ale acestei cărţi ar trebui să le căutăm în domeniul imaginarului. Or, imaginarul din această carte este diferit de imaginarul din poezia mizerabilistă sau minimalistă, în parte pentru că-şi extrage seva din întâlnirea dintre corporalitate, istorie şi religiozitate, în parte deoarece este foarte teatral şi în parte fiindcă funcţionează ca şi un contrapunct în raport cu restul poemului. În multe dintre textele din acest volum corpul este raportat atât la istorie, cât şi sau în primul rând la sacralitate. Până şi sexul este văzut tot dintr-un unghi creştin. Dar nu pentru a fi reprobat sau pentru a fi pus la index. Dimpotrivă chiar, pentru a fi reconsiderat. Oricât ar părea de şocant pentru unii, sexualitatea din poezia lui Moni Stănilă este sacralizată, aşa cum se întâmplă şi în versul „uterul propriu subţire ca o coajă de ou”, în care ni se vorbeşte despre fragilitatea naşterii, dar şi despre natura religioasă a acesteia. Nu întâmplător personajul acestor poeme  poate să aleagă singur şi încă „ din pântece/ lumea şi timpul în care urma să vină”. Asemănarea oamenilor cu nişte „caise mici şi sălbatice” se justifică tot dintr-o perspectivă creştină, vieţile lor fiind nişte fructe coapte pentru urmaşi sau pentru o altă lume.
Imaginile din acest poem sunt spectaculoase, fe că sunt olfactive („înainte să se sărute/ tinerii se miroseau”), auditive („sunetul frunzelor de porumb care se ating vara/ pe câmpuri/suntem noi”), tactile („tigri graşi se rotesc încet pe coapse”) sau vizionare („aşteptând moartea  cum ai mei aşteaptă să plouă/  să răsară cartofii” sau „Pâinea o înconjurăm cu sârmă”) şi seamănă cu nişte ferestre lăsate deschise, funcţionând ca un contrapunct faţă de tonul patetic din alte fragmente.
Una peste alta, dacă ar fi să caut un calificativ pentru a caracteriza acest volum, i-aş zice că e emoţia. Sau, altfel spus, cartea lui Moni Stănilă este pur şi simplu tulburătoare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu