Cronica de carte
„Prin poarta
asta nimeni nu trece”
Dumitru Crudu
Cheia de boltă a celei mai noi cărţi de poezii a lui Moni
Stănilă Sagarmatha, apărută de curând
la editura Tracus Arte, e chiar citatul
din Apocalipsă, cu care se deschide volumul, în care se spune că „cei care vin
din strâmtorarea cea mare şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în
sângele Mielului.” Sub semnul acestei trimiteri biblice se găseşte toată
cartea, care, e compusă, de fapt, dintr-un singur poem amplu. Imaginea din
citatul auroral este reluată şi în ultimul text în care sacrificiul e asumat
chiar de către povestitor: „mercenarii lui / şi-au împlântat cuţitele negre în
inima mea// toţi ai mei au plâns cu strigăt mare/ şi şi-au mânjit sângele meu
pe haine”. Între motto-ul biblic de la
începutul cărţii şi ultimul text se întinde ca un curcubeu, dacă ar fi să
vorbes cu imaginile autoarei, restul textelor din această carte a războiului. Tonul
poemului e unul războinic: „din lanţurile de la biciclete facem bice/ şi pocnim
aerul”. Predomină verbele („ vă
pun”, „lustruim”, „am legat”, „m-am
născut” ) şi enumerările. Acţiunea e alertă, furioasă, dinamică, atât de
dinamică încât „ proprietariii de drept ai templului maiaş/ ne respiră în ceafă
aproape/ tot mai aproape de noi şi de morţii lor”. Războiul e în toi. Până şi
„Moş Crăciun...împrăştie bombe prin hornuri”. Despre ce fel de război ar fi
vorba? Şi cine ia parte la acest război? La un tur de orizont, se pare că e un
război al celor năpăstuiţi şi învinşi contra „graşilor pământului”, cum sunt undeva
caracterizaţi de către autoare. Soldaţii care mărşăluiesc pe paginile acestei
cărţi sunt soldaţii apocalipsei. Ei vin să le aducă frigul, bunăoară,
„reeducatorilor de la Piteşti”.
Iar de partea lor e şi faimosul portar al Stelei:„Doar / Helmut Duckadam va fi
acolo/ va scuipa în mănuşi cu patimă/ şi
va spune/ prin poarta asta nimeni nu trece”. Una dintre constatările pe care nu
poţi să nu le faci citind cartea e că cel care povesteşte e un eu colectiv. Noi,
deţinuţii de la Jilava
sau de la Piteşti
(„suficient de uşoare încât gleznele noastre distruse/ la Piteşti”) , deţinuţii din
închisorile comuniste, deportaţii în Siberia, cei care au murit de foame în
1947 în Antoneşti, dar şi creştinii de azi ( „paşapoartele cu cip le adunăm în
pungi mari/ umflate cu aer călduţ, / şi le dăm drumul pe apă”) sunt cei care
vorbesc în această carte. Pentru că „lumea s-a împărţit în două
tabere”, autoarea îi invită şi pe cititori să se implice în acest război şi să
completeze cele două pagini albe din carte cu numele morţilor lor, „care au
mers până la capăt”. În acest război nu există spectatori. Toţi luptă, fie de o
parte a baricadei, fie de alta.
Marile realizări ale acestei cărţi ar trebui să le
căutăm în domeniul imaginarului. Or, imaginarul din această carte este diferit
de imaginarul din poezia mizerabilistă sau minimalistă, în parte pentru că-şi
extrage seva din întâlnirea dintre corporalitate, istorie şi religiozitate, în
parte deoarece este foarte teatral şi în parte fiindcă funcţionează ca şi un
contrapunct în raport cu restul poemului. În multe dintre textele din acest
volum corpul este raportat atât la istorie, cât şi sau în primul rând la
sacralitate. Până şi sexul este văzut tot dintr-un unghi creştin. Dar nu pentru
a fi reprobat sau pentru a fi pus la index. Dimpotrivă chiar, pentru a fi
reconsiderat. Oricât ar părea de şocant pentru unii, sexualitatea din poezia
lui Moni Stănilă este sacralizată, aşa cum se întâmplă şi în versul „uterul
propriu subţire ca o coajă de ou”, în care ni se vorbeşte despre fragilitatea
naşterii, dar şi despre natura religioasă a acesteia. Nu întâmplător personajul
acestor poeme poate să aleagă singur şi
încă „ din pântece/ lumea şi timpul în care urma să vină”. Asemănarea oamenilor
cu nişte „caise mici şi sălbatice” se justifică tot dintr-o perspectivă creştină,
vieţile lor fiind nişte fructe coapte pentru urmaşi sau pentru o altă lume.
Imaginile din acest poem sunt spectaculoase, fe că
sunt olfactive („înainte să se sărute/ tinerii se miroseau”), auditive („sunetul
frunzelor de porumb care se ating vara/ pe câmpuri/suntem noi”), tactile („tigri
graşi se rotesc încet pe coapse”) sau vizionare („aşteptând moartea cum ai mei aşteaptă să plouă/ să răsară cartofii” sau „Pâinea o înconjurăm
cu sârmă”) şi seamănă cu nişte ferestre lăsate deschise, funcţionând ca un
contrapunct faţă de tonul patetic din alte fragmente.
Una peste alta, dacă ar fi să caut un calificativ
pentru a caracteriza acest volum, i-aş zice că e emoţia. Sau, altfel spus,
cartea lui Moni Stănilă este pur şi simplu tulburătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu