Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
”Un american la Chișinău”, de Dumitru Crudu
Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2013
Romanul lui Dumitru Crudu mi-a adus ceva impresii amestecate. Pe de o
parte, este un roman extrem de viu, foarte bine poziționat în realitate
și cu personaje construite cu talent și reprezentând tiparele unor
personalități ce populează România (și Moldova, dacă e să vorbim corect
din punct de vedere politic). Pe de altă parte, cel puțin un personaj
este neverosimil de naiv, cel puțin până la un anumit punct, lucru pe
care, de altfel, l-am mărturisit autorului atunci când ne-am întâlnit la
Festivalul Internațional de Literatură de la Iași. Pur și simplu, acel
personaj mi s-a părut că nu poate exista, că este o metaforă produsă de
către autor pentru a ne arunca din realitate, așa cum pare inspirat
romanul, într-un fel de ficțiune dorită a fi impusă cititorului.
Suntem în fața unei aventuri, a unei
road book, o călătorie
aproape inițiatică (spre descoperirea țelului în viață, spre
descoperirea fericirii, până la urmă) a unui moldovean, Anton, care
speră să fie mai aproape de iubirea pe care și-o dorește nespus. De
altfel, chiar dacă totul pare a se învârti în jurul Lorei, nicio femeie
nu este neglijată, nu este uitată și nici părăsită, pentru că fiecare
are o șansă în sufletul său. Dacă Lora s-ar fi dovedit mai devreme sau
mai târziu doar o pierdere de vreme, el s-ar fi reorientat (și o face de
câteva ori) spre prietenele ei sau spre frumoasele trecătoare din
Brașov, Craiova sau Chișinău. Naivitatea însă ”îl răsplătește” la
fiecare pas și nu mi-am dat seama dacă nu cumva ea este voluntară,
pentru a aduce în prim plan duplicitatea femeilor din carte, impregnante
de un materialism atroce: întotdeauna bărbatul care are bani sau
influență este preferat.
Chiar dacă americanul este pe copertă, totuși personajul principal
rămâne naivul Anton, ziaristul de succes, care poate găsi un subiect
oriunde, cu atât mai mult prin peregrinările sale pe străzile Brașovului
(de altfel, ca să facem o paralelă cu americanul, chiar dacă Chișinăul
este pe copertă, totuși Brașovul este locul principal al desfășurării
acțiunii). Cum poate avea însă succes în România sau la femeile noastre
un american gras, dizgrațios (mi-am și imaginat personajul), cu un
apetit masiv pentru bere și tutun? Și mai ales lipsit complet de
încredere, are și de ce, pentru românașii noștri? Nici acum nu îmi dau
seama sau nu vreau să realizez că banii îl aduc pe piedestal. Dar de ce a
venit?
”Anton știa de la Cătă Bod, că Martin venise la
Chișinău ca să descopere adevărata viață. Suna cam patetic sau poate că
și tipa mai pusese ceva de la ea, dar americanul i-a asigurat pe toți
cei care-l sorbeau din ochi că anume pentru asta a lăsat confortul
american, pentru a descoperi adevărata viață.”
Dumitru Crudu la FILIT 2014
Americanul este însă doar o apariție exotică și atât, menită să lege
personajele și să ne apropiem și mai mult de personalitatea acestora, pe
de o parte, și de locurile și evenimentele în mijlocul cărora trăiesc
ele. Dacă vorbim doar de a doua parte, observăm că Dumitru Crudu este un
observator atent al orașelor în care a trăit: Brașovul, cu liniștea sa
nocturnă, se transformă rapid în raiul petrecerilor îndată ce trecem de
ușile caselor din Centrul Vechi; cu antagonisme pronunțate între clase
și cu multe-multe lupte politice, purtate inclusiv prin intermediul
ziarelor; cu mulți basarabeni veniți la studiu la Universitatea
Transilvania, mulți dintre ei rămași și după facultate pentru a se
amesteca într-un conglomerat aproape complet de etnii. Spre final,
centrul acțiunii se duce spre Chișinău, pentru că Anton și Martin ajung
acolo pentru ca cel din urmă să cunoască și un alt fel de lume: un oraș
frumos și spectaculos atât prin încremenirea sa în timp, cât și
paradoxul vieții zi-noapte, care merge de la siguranță până la frica de a
ieși pe stradă noaptea, determinată de atacurile dese, unele dintre ele
venind din partea… brașovenilor. Desigur, romancierul intervine pentru a
ne dezvălui propriile observații cu privirea la acea lume, pe care
personal doar mi-o imaginez:
„După ’92, singura schimbare care s-a
petrecut la Chișinău a fost doar la nivelul ambalajului. Încolo, toate
au rămas la fel: aceleași clădiri, dar mai ales aceleași monumente:
monumentul soldaților sovietici eliberatori, monumentul comsomoliștilor,
monumentul lui Grigorii Ivanovici Kotovski pe cal și cu sabia la șold,
monumentul lui Serghei Lazo. Singura deosebire e că piața unde se înalță
monumentul lui Lazo nu se mai cheamă Serghei Lazo, ci Decebal, iar cea
pe care țâșnește ca o apă împietrită monumentul soldaților sovietici
eliberatori nu se mai cheamă Piața Soldaților Sovietici Eliberatori, ci
Piața Națiunilor Unite. Doar denumirea e alta, dar, în esență, toate au
rămas la fel. E destul să zgârii un pic pojghița subțire ca să dai de
aceeași apă bâhlită de pe vremuri.”
Revin la naivitate, pentru că omul acesta, Anton, este, cel puțin în
privința relațiilor cu femeile, de o naivitate enormă. Asta deși este
sfătuit de multe ori de către prieteni să renunțe la Lora, fie ei
prieteni adevărați, fie ei doar admiratori, la rândul lor, ai acesteia
și ei doresc să scape de un concurent. Cu atât mai mult că femeile din
jur sunt atrase de alura lui de scriitor în devenire (pentru că nu poate
fi numit complet) și ar putea profita de această conjunctură. Nu, el
este în continuare îndrăgostit de orice femeie din jur, ba chiar și de
Lora după ce aceasta a fost mutilată de un alt îndrăgostit de ea. Să
luăm două exemple ale acestor sfaturi, pe care el nu le-ar urma nici
dacă ar fi fost torturat:
”O femeie așa de frumoasă ca ea nu poate să aibă un
singur iubit și să nu fie curvă. Anton, uit-o cât mai repede că ea nu o
să fie niciodată iubita unui poet sărac și a unui ziarist de scandal.
Uit-o, Anton, pe femeia asta, care nu se iubește decât pe sine.”
”-Lora e pur și simplu o curvă, asta nu vrei să auzi tu. Tu ar
trebui să-i mulțumești lui Pleșea că târfa aia i-a bătut lui în ușă și
nu ție, nu să disperi. Dar tu chiar crezi că ea acum e la bunica ei la
țară?
-Da’ unde ar mai putea fi?
-Oriunde.
-Adică?
-Poate e la Cătă.
-Ei, asta nu o mai cred.
-Atunci la Matei Rusu.
-Nici pe asta n-o cred.
-Pentru că ești tare naiv.”
Dumitru Crudu face o radiografie realistă (și crudă, ca să fac o
glumă cu numele autorului) a vieții postdecembriste, plină de ipocrizie
și de lipsă de substanță, astfel încât tarele societății în ansamblu,
ale politicii în special se reflectă în viața tuturor personajelor: ele
sunt lovite nu numai de naivitate sau de prostie, ci și de amestecul
voluntar al politicului, ale jurnalismului prost executat, al lipsei de
viziune în viața unor oameni care au cu totul alte scopuri în viață (cum
ar fi publicarea unei cărți, pentru care trebuie ori să ai noroc, ori
să te proslăvești în fața unui magnat financiar, de multe ori în ființa
unui politician). Rezultă un roman viu, care ne arată o Românie foarte
actuală, dar până la urmă optimistă (după atâta naivitate, prostie,
abundență de zgomote, mai ales psihice), neașteptat de optimistă. Omul
ăla reușise se scape de responsabilitățile, de multe ori abuzive, ale
societății.
