De ce ruşii de
azi au o pensie de doar 3000 de ruble?
Dumitru Crudu
După ce am
terminat lectura volumului de poezie a lui Evgheni Stepanov, Istoriograf mie însumi, apărut la editura Fundaţiei Culturale Poezia
din Iaşi, în admirabila traducere a lui Leo Butnaru, m-am simţit ca după o
călătorie cu trenul de câteva zile. Nu neapărat obosit, dar răscolit de poezia
pe care am descoperit-o. O poezie foarte variată şi complexă, pe care am
putut-o împărţi în câteva categorii. Prima, e o poezie a enumerărilor rapide,
de parcă te-ai afla într-un tren (iată că din nou revin la tren) de mare
viteză, şi piesajele pe care le-ai vedea pe geam s-ar succeda rapid. Consemnări
lapidare, înregistrări sumare, rapide a ceea ce vezi. Reduse la un cuvânt sau
două. Din lipsă de timp, pe de o parte, dar pe de altă parte şi din dorinţa
de-a trece mai repede la a vorbi despre sine, ca în poezia „Ca pe timpuri", din care citez: "eu, maestru al
răzbunării. Pe sine. Precum a spus cândva Sosonora.” Ceea ce m-a izbit aici e
că,fără mijlocitor, nu mai e posibilă nici măcar confesiunea, fără un
intermediar textual. În alte texte,
poetul ia un singur cuvânt, să zicem, cuvântul strâmt, şi-l reia de şase ori,
în contexte foarte diferite, ca să poate conchide în final, cu foarte multă
autoironie: „Tuturor li-i strâmt, o, Doamne-adevărat...”
Scris în anul 2008, într-un poem fără titlu (o
cunoştinţă de-a mea nu m-a crezut că sunt şi poeme fără denumiri), care începe
cu versurile „în uniunea scriitorilor morţi nu există/morţi”, am găsit şi
următoarele versuri „nu e păcat să fii bogat/ păcat când poporul tău e sărac/
de ce ruşii de azi au o pensie de doar 3000 de ruble/ întrebaţi-l pe volodea
dacă el ar putea trăi doar cu trei mii de ruble”. E un poem social de un mare
curaj, în care poetul nu se teme să-l critice sau să-l ironizeze pe Vladimir
Putin, pe care-l consideră „un om foarte bun”, fiindcă „pentru un vers
palindrom el nu te înfundă în casa de nebuni”.
Nu numai în poeziile sale sociale predomină directeţea
şi tranzitivitatea, dar şi în poeziile sale ludice sau ironico-metafizice:
„după geam viforniţa horeşte-învârtejeşte/circulă maşini// noapte/ mă trezesc/
oare chiar să mai fiu în viaţă/ mă bucur mă bucur/ adorm din nou”. Atunci când
nu sunt scrise sub formă de notaţii, poemele sale se derulează ca nişte
confesiuni lungi. Într-un alt poem fără titlu, în care un prieten de-al poetului
din străinătare i se plânge de singurătate şi de alte necazuri, poetul îl
încheie, zicând: „mă strădui să-mi alin prietenii/ nu le spun nimic de
propria-mi viaţă” . Câtă ironie! Asta pe de o parte, dar pe de altă parte,
indirect atâtea lucruri ni s-au spus, nespunându-ni-se, despre poet.
Foarte proaspete, minimaliste, ancorate în cotidian şi
biografic, poeziile lui Evghenii Stepanov se rup de tradiţia literară rusească
pentru a o continua pe cea tranzitivă europeană, unde stilul şi figurile
retorice trec pe un plan secund, în prim plan revenind marile naraţiuni despre
neliniştile umane. E cu adevărat o mare poezie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu