duminică, 25 septembrie 2016

am terminat de citit SCRISORILE CĂTRE DUBENKA ale lui Bohumil Hrabal, uluit de cât de sincer a putut să fie în mărturisirile despre această carte, și cât de autoironic în același timp. nu se iartă, nu se cruță, se spovedește, își trece în revistă toată biografia, povestind tot. inclusiv cum i-a fost frică pe vremea totalitarismului, și cum frica de securiștii care-l vizitau sau îl chemau la sediul lor, la discuții, l-a făcut să continue să scrie. scria ca să-și înăbușe frica de securiști și milițieni nemulțumițiti că se publica în străinătate sau în regim samizdat. Recunoaște și unele concesii pe care le-a făcut pentru a putea publica. Cum a refuzat să acorde un interviu unui cameraman german pentru că asta i-au cerut securiștii. E o carte francă, foarte sinceră, pe care Hrabal a început s-o scrie după ce și-a pierdut soția, iar când și-a pierdut soția, i-a crăpat inelul. E o carte despre un om adevărat, un om nemaipomenit, un om deasupra istoriei, un scriitor exceptional. Am citit-o cu o mare bucurie și cu o mare desfătare pentru păinjenișul de detalii și de întâmplări din carte. Oameni pitorești. Numai cât face pictorul ăla beat scos permanent din TIGRUL DE AUR, unde revine înapoi, pentru că vrea și el să spună ceva. Dubenka- și ea, ce personaj! O femeie care l-a trezit la viață și l-a făcut să scrie această carte năucitor de frumoasă. Hrabal- un scriitor fascinant în tot ce a scris, inclusiv în această carte-testament. O carte răscolitoare despre bătrânețe și despre povara gloriei, despre trecutul care îți bate mereu la ușă, despre prieteni, călătorii în America și Marea Britanie la bătrânețe, despre boală, pisici, bere și singurătate. O carte ieșită din comun.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu